Eminescu – de voie, de nevoie

http://inconstantin.ro/

 

UPDATE: Dacă citiți textul până la capăt, o să puteți constata că am primit o nedorită dovadă în sprijinul a ceea ce am spus. E chiar nasol să te vezi confirmat în felul ăsta.

Plouă mocănește. În centrul Oradiei, în jurul statuii lui Eminescu, forfotă. Atunci îmi amintesc că mâine e 15. Deci d-aia! Un grup de școlari zgribuliți aglomerează treptele din fața postamentului. Doamnele îi ordonează pe mărimi, fiindcă au treabă. La câțiva metri în fața lor, un coleg se pregătește să-i fotografieze. Cu telefonul mobil.

Eminescu e însă mult prea sus, mare lucru dacă încape și el în poză. Numai piedestalul are către zece metri. Dar măcar inscripția tot o să iasă. Iar apoi elevul-fotograf o să descarce poza, așezând-o frumos într-un portofoliu. Al lor și al doamnelor. Cinstirea „poetului nepereche” a luat sfârșit. Și a fost bifată la catastif ca „activitate extracurriculară”.

Vorba lui Sid, din Ice Age: „They do this every year”. Alte doamne, alți școlari. Unii pe 14, ca să nu se înghesuie, alții pe 15, ca să-și dovedească abnegația. În toată țara, că doar e „poet național”.

Mi-amintesc că și eu am luat parte la câteva festivități de gen. Tot cu clasa. Tot de musai. Exista ceva fundamental plăcut în aceste manifestări: nu făceam ore în ziua respectivă. Căci cine era atât de conștiincios să se întoarcă înapoi la școală? În rest, ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Nu că am fi văzut vreo emoție aparte la profesori. Mai degrabă erau și ei preocupați să ieșim la numărătoare.

Nu-i acuz, știu că eram în grija lor și nu voiau să fie urecheați de părinți nemulțumiți că odraslele lor au rătăcit drumul spre casă. Atâta doar că nimeni nu părea deosebit de mișcat de evenimentul la care venisem să asistăm. Nici măcar cei din față, care cuvântau și ne priveau dojenitor peste ochelari.

Astfel că stăteam și noi cât puteam de cuminți în umbra „eroilor neamului”. Abia dacă-i vedeam. Nu prea ai ce face. Așa stă treaba cu statuile. Piedestalele-s înalte. Dacă stai prea aproape nici nu mai vezi bine cine-i cocoțat deasupra. Dacă mergi prea departe, uiți și te iei cu vorba. Cu ale tale: extemporale, fondul clasei, tema la chimie, ăla care te-a amenițat cu bătaie etc. Nu-i treabă ușoară.

Greu găsești distanța optimă. Față de piedestal. Față de statuie. Dar nici „mediul” nu te prea ajută. După ce că ai fost obligat să-i memorezi poeziile… asta nici n-ar fi chiar așa greu. Că măcar rimează. Dar după ce ai fost nevoit să tocești toate comentariile… cum să-ți mai fie simpatic? Eminescu. Căci el e la rând.

Statuile-s frumoase. Dar reci. Imobile. Când însă reușești să adulmeci viața dindărătul unei statui… atunci e altceva. În Iași, de pildă, e ceva mai simplu să crezi că Eminescu a existat și în altă versiune decât cea extralarge, pe piedestal. Dar nici în alte părți n-ar trebui să fie chiar atât de greu.

Poate că una dintre problemele de căpătâi e că prea puțini sunt străini de alte interese când se ocupă de celebrarea poetului. Unii vor cv-uri mai groase, alții activități și „puncte” la dosar, alții popularitate. Alții bani de la direcțiile județene de cultură. Fiecare are o oală sub care să tragă spuza. Din ce în ce mai puțini sunt cei curioși să afle ce voia să spună omul ăla. Sau cum folosea el limba română. Sau de ce era atât de pătimaș în publicistică.

Aș zice că una dintre dovezile ce pledează pentru mărimea sa e tocmai faptul că toată lumea se folosește de el. A fost bun și pentru socialiști (care ne băgau sub nas Împărat și proletar), e bun și pentru Noua Dreaptă, care-l declară „părintele naționalismului”.

Oricum, Eminescu e încă tare. Duce mult. A adunat destule zoaie, însă se ține bine. Captiv în mitul său „nemuritor și rece”, e încă un cal bun de bătaie. Când i se rostește numele, lumea încă reacționează. E un „nume mare”. Un hiperlink foarte accesat. Se vinde binișor.

Tocmai de aceea (regret că mă repet), ar merita un soartă mai bună (măcar post-mortem). Sărbătorile la comandă, ceremoniile la care se face prezența după catalog, colocviile bătrânicioase și/sau sentimentale, atitudinile excesiv de reverențioase și scorțoase nu-l readuc în mod firesc în atenția „tinerei generații”. Fiindcă, ne place sau nu, viitorul e al celor tineri. Iar limba lor diferă într-o anumită măsură de cea a părinților și bunicilor.

Dacă tot îl numim „poet național” măcar atâta de am izbuti: să găsim pe cineva care să-l traducă pe limba națiunii. De azi. Să-l extragă din clișee. Să-l împrospăteze puțin. Să nu-l lase sufocat sub povara propriei celebrități. Dacă face față la tăvăleala prin interesele unora și altora (mai mult sau mai puțin culturnici), de ce n-ar rezista geniul său și la contactul direct și proaspăt cu cititorii de azi?

De fapt, dacă nu rezistă, atunci pesemne că nu are rost să-l ținem artificial în centrul atenției. Nu cred însă că există genii perimate. De ce, atunci, să ne purtăm cu el de parc-ar fi un bibelou. Un kitsch de care s-a atașat bunica și-l mai ștergem și noi de praf, că n-am vrea s-o ofensăm pe bătrână. Personal încă mai pariez pe Eminescu. Sunt convins că merită atenție. Nu mai multă decât alții, de pe alte meleaguri, că viața-i scurtă. Dar merită citit pentru ceea ce zice, nu pentru etichetele pe care le poartă fără vrerea lui.

Zic și eu, că doar cam așa fac în fiecare an. Dacă e să fiu sincer însă, nu cred că se va schimba ceva semnificativ. Poate că la un moment dat, având în vedere influența crescândă a părinților în „actul educațional”, se va vota la ședințele cu părinții dacă să mai rămână Eminescu în programa școlară sau, grație sechelelor parentale, se va decide ca odraslele să nu mai fie supuse la aceleași suplicii.

Vremurile se schimbă, năravurile rămân. Ne-am deprins să umblăm pe la statui. Și să rostim/ascultăm discursuri lozincarde. Apoi să mergem acasă unii cu satisfacția că n-au făcut ore, alții cu încântarea că și-au realizat „proiectul”. Sub toate astea însă, moare lent memoria unui popor, valorile lui. Dar noi ne facem poză lângă statui. Că pentru asta nu e nevoie de prea mare efort intelectual. Nici de pasiune. Ci doar de puțină disciplină. De un zâmbet prefăcut. În câteva minute, am scăpat. Și gata.

Anunțuri

6 gânduri despre “Eminescu – de voie, de nevoie

  1. Diferenta e ca noi, care stam si ne pozam langa statuia lui, vom fi uitati de istorie. Iar Eminescu, cu chiu cu vai, va trai inca 1000 de ani. Eu zic Teofile sa stam linistiti. Putem sa fim cat vrem de superficiali si ignoranti cu el. Statuia aia nu pleaca nicaieri 😉

    • Hai să fiu panicard. Gândește-te și tu cum ar fi să ne plimbăm printre zeci de statui, dar nimeni să nu mai aibă idee pe cine reprezintă ele.

      De altă parte, câtă vreme mai sunt statuile (și nu le înlocuim cu arteziene – care, să fim cinstiți, ar fi mult mai utile) tit mai este o șansă ca vreun „tocilar” să ne explice oleacă de istorie, pornind de la acel pretext din bronz.

  2. Frumos articol, mi-a plăcut…
    E foarte interesantă reprezentarea grafică a poetului…dar zâmbetul nu mi se pare specific lui…după cum e „rupt” de pe faţa lui şi „plantat” aiurea…mi se pare a fi zâmbetul altora…prea mişel mi se pare acest zâmbet.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s