„Știe mă-ta că ești prost?”

 

http://www.cantrip.org/stupidity.html

Când eram prin gimnaziu, ne adresam, între colegi, o întrebare care azi îmi apare ca fundamentală: „Știe m(aic)ă-ta că ești prost?”. Oricât de ridicolă vă pare sau de ofensatoare, credeți-mă că nu-i tocmai așa. Prostia are nevoie de aceste două lucruri pentru a fi ținută în control: de autoritate și de conștientizare.

În momentul când afli că ești cel mai dăștept din toată scara blocului, din toată curtea, de pe toată strada, din toată blogosfera, e numai bine să stai și să cugeți. Cu siguranță, dacă nu poți fi în niciun fel stopat din galopul propriei inteligențe trebuie să-ți pui serios problema genialități. Dacă n-ai primit încă nicio confirmare a geniului tău poate înseamna că, pe nesimțite, ascuns de ochii lumii, în taina cutiei tale craniene, ai fost blagoslovit cu asupra de măsură. Fără ironie! Cu timpul, nu-ți face sânge rău, te vom recunoaște cu toții. Chiar dacă post-mortem (există și riscul ăsta).

În această situație se află, fără îndoială, puțini, procentul de genii nefiind deosebit de mare raportat la populația lumii. Ceilalți luptăm cu porția de prostie personală. Sensul luptei este aici dublu: fie luptăm folosind prostia ca armă, fie ne luăm la trântă cu prostia din noi. Dar mi se pare că deja anticipez mai mult decât e cazul la acest nivel.

Să începem de la premisa că „molima” genialității nu s-a întâmplat să se lege și de scăfârlia noastră. Nu suntem nici dintre cei foarte sclipitori, care „scuipă intelingență”. Ne încadrăm în limite normale. Așadar, avem șanse considerabile să deținem o oarecare doză de prostie. Poate o cantitate neglijabilă, dar ia, acolo, cât să nu-i ducem dorul. Să presupunem și că nu știm cât de proști suntem. Și să mai adaugăm, de dragul demonstrației, și supoziția – tot mai puțin plauzibilă – că am vrea totuși să ne știm limitele.Citește mai mult »