De bine, de rău, noile reglementări privitoare la perioada în care mămicile pot să stea să-și îngrijească nou-născuții nu sunt atât de draconice pe cât se preconiza. Probabil că s-a urmărit aceeași schemă de lucru, deja consacrată: mai întâi se prezintă scenariul cel mai nasol, apoi se atenuează puțin radicalitatea unor prevederi pentru ca în final toată lumea să fie cât de cât mulțumită.
Mă interesează însă mai puțin modul de lucru cât atitudinea celor care au declanșat dezbaterea și felul în care argumentează ei poziția guvernului. Nu știu toate opiniile, ci doar am surprins câteva flash-uri care m-au revoltat. Și cred că pe bună dreptate, zic eu (despre mine).
Un parlamentar (din partea puterii) cochet, se zborșea într-o emisiune (pe B1) că părinții care-și fac copii trebuie să se gândească cum o să-i crească, să nu aștepte să-i susțină statul. Mai mult, părinții ar trebui să-și asume îngrijirea copilului, nu să-l lase în grija cine-știe-cui și să plece – ca „bolunzii” (asta am pus de la mine) – în Spania la muncă.
Altfel spus, după părerea domniei-sale parlamentarul, românii fac prunci și apoi îi abandonează în grija statului care, sărmanul, trebuie să facă față unui val masiv de iresponsabilitate și unei armate de fetuși. Poate că are dreptate, mai știi? Hai să vedem.
Mai întâi, sunt de acord cu ideea asumării deciziilor proprii. E drept să trebuiască să tragi foloasele sau ponoasele (după caz) hotărârilor pe care le-ai luat în viață. Această asumare însă nu se întâmplă de la sine, ci trebuie deprinsă. Or, sistemul public de învățământ, instituțiile publice, întreg contextul românesc nu încurajează astfel de comportamente, ci, dimpotrivă, apreciază oamenii alunecoși, care știu să-și decline responsabilitățile.
Cu toate acestea, surprinzător, există destui oameni care-și asumă decizia de a întemeia o familie și chiar din această cauză sunt nevoiți să plece în alte țări să muncească. Fiindcă în țara lor nu reușesc, cu aceeași muncă, să adune suficienți bani încât să-și întrețină casa.
Ca reprezentant al statului român (prin înalta poziție de care beneficiază) și ca ales al poporului (în fața căruia ar trebui să dea socoteală) acest individ parlamentar ar fi trebuit să înceapă prin a explica în ce fel își asumă statul obligațiile sale. Una dintre aceste obligații ar fi transparența decizională și administrativă. Subiecte vaste și năucitoare. Dar, pentru a nu rămâne în abstract, să luăm câteva exemple.
Achizițiile publice ar trebui să fie absolut transparente. Fără favoritisme. Face statul asta? Nu! Administrația publică ar trebui să fie structurată pe criterii de eficiență. Adică, dacă e mai eficient să ai un computer în loc de zece oameni, așa să fie. Nici asta nu s-a întâmplat și nici nu are să se întâmple, că doar de unde s-ar mai putea alăpta (dacă tot vorbim de bebeluși) protejații și profitorii sistemului. Tot de eficiență ar ține și angajarea pe bază de performanțe. O utopie în multe „sectoare de activitate”.
Tot de responsabilitatea statului ar ține și stabilitatea. E adevărat, sunt vremuri de criză etc., bla, bla bla. Dar nu se justifică stilul isteric de conducere al țării. După ce azi dai o lege, mâine spui că n-ai vrut s-o dai. Iar după ce faci o lege, la o lună o schimbi cu alta, că aia dinainte nu mai e bună. Însă nici nu lași pe altul s-o facă, ci o inventezi tot tu, care tocmai ne spui că legea debitată de tine anterior e o prostie. Deci îți subminezi singur orice credibilitate și apoi pretinzi încrederea populației în bunele tale intenții. Halal!
Asta înseamnă că ori ești extrem de prost pregătit, ori ești senil. Cum țara nu e condusă de un singur om, atunci pledez pentru prima variantă, fiindcă senilitatea nu e (încă) contagioasă și nici nu știu să funcționeze ca halucinație colectivă.
Dacă statul și-ar asuma aceste câteva lucruri, s-ar schimba situația. Oamenii ar putea să stea ceva mai liniștiți și și-ar putea vedea de locul de muncă (fiindcă patronul n-ar fi șicanat suplimentar de tot felul de impozite și idei năstrușnice ale unor funcționari debili de prin ministere). Apoi bugetul ar fi mult mai transparent și nu s-ar putea găsi tot felul de pliuri în care să se dosească bani grei.
Revin însă la subiectul textului de față. Discuția despre reducerea perioadei de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului a plecat de la… buget! Toate drumurile duc la… Mamona!
Să nu fiu înțeles greșit. E normal să se discute și despre bani, că nu pot fi ocoliți, însă mi se pare cinic ca tocmai de aici să înceapă. Nu cu mult timp în urmă, aceleași voci pe care le auzeam acum explicând necesitatea reducerii celor doi ani, ne explicau cu mare aplomb și cu îngrijorare cum că, peste 30 de ani, românii nu-și vor mai putea încasa pensiile, din cauză că… nu va mai fi cine să le plătească. Deci suntem din ce în ce mai puțini cetățeni între granițele țării și pe listele ANAF.
Consecvența logică și disconfortul psihic ar fi trebuit să-i determine să facă ceva pentru a reduce (sau elimina) acest risc. Or cel mai simplu lucru de făcut ar fi fost, probabil, încurajarea natalității (că e mai greu să importezi cetățeni, nu?). Într-o țară cu spor natural negativ, această soluție n-ar fi fost de neglijat. Pare-se însă că pentru cei care ne conduc nu există o legătură directă între viitorul nației și… viitorul nației. Totul se reduce la 100 de milioane de euro, respectiv 500 de milioane de euro.
Mult mai perversă la nivel de mentalitate mi se pare însă ideea că mamele care stau doi ani în concediu sunt privite ca un fel de paraziți ai statului. Poate că sunt și femei care fac o meserie din nașterea copiilor, însă nu cred că sunt foarte numeroase. Chiar când vine vorba de familii mai numeroase, mulți dintre părinții respectivi au fost motivați de concepții religioase sau pur și simplu nu sunt interesați de planning familial. Prea puțini sunt cei care au ca obiectiv doar să vlăguiască țara pecuniar. Dintre cunoscuții mei cu copii mici (și sunt câteva zeci), nu știu să fie vreunul care a fost mânat de gândul că va primi fabuloasa sumă de 600 RON (minim).
Președintele țării a reușit o formulare sintetică, cu caracter de sancțiune: „o țară de mămicuțe și bebeluși”. Adicătelea, vezi, doamne, a dat molima în țară și acum toate femeile se pun pe născut prunci. Ceea ce, înțelegem, este o mare nenorocire, fiindcă… apasă pe bugetul țării. Și apasă atât de tare încât s-a ajuns la scandaloasa situație în care guvernanții trebuie să taie de la contractele date fără licitație, de la banii direcționați către susținătorii din campanie etc. Într-adevăr, așa nu se mai poate!
Am înțeles că guvernanții vor să scape de „statul asistențial”. Poate că ideea în sine e bună, știu și eu? Să ne spună teoreticieniii avizați. Dar e bizar să începi tocmai subminând statul, căci dacă nu există copii, dacă generațiile viitoare sunt tot mai puțin numeroase statul va dispărea… din lispă de cvorum, ca să zic așa. Nu va mai fi nici asistențial, nici de altă natură, ci, la limită, o pustă la dispoziția trecătorilor.
Mai există însă un aspect, poate cel mai diabolic, în această poveste. Statul propune, prin vocile sale autorizate, un troc umilitor părinților (iau în calcul varianta minimă): nu vă mai dăm 600 de lei, acasă, ci vă dăm 500 dacă veniți la lucru. Această propunere ar putea fi ușor ignorată dacă nivelul economic ar permite, însă (și aici văd eu elementul diabolic) cei care au debitat-o sunt convinși că mulți sunt suficient de disperați încât să accepte acest târg.
Mesajul, așa cum îl înțeleg eu, e următorul, nu vrem să vă dăm, în schimb vrem să vă luăm. Căci, dacă o mamă se întoarce la muncă, statul nu câștigă 100 de lei (doar diferența), ci câștigă mult mai mult, fiindcă încasează toate impozitele pe salariu.
Așadar guvernanții actuali ne spun, fără să vrea ei, că statul își tratează cetățenii ca pe niște vaci de muls, care, în primul rând, trebuie să aducă venituri la buget. Copiii, fire-ar ei să fie de bicisnici căcăcioși!, nu fac decât să încurce socotelile bugetare.
Pe limba tuturor, această măsură înseamnă că, încă o dată, politicienii fac jocurile mafioților. E mai simplu să lupți cu niște mame și să le umilești public, să le declari putori ordinare (indirect, desigur, dar la fel de lămurit) că nu vor să muncească decât să trimiți justiția, poliția și orice alte organisme avizate să facă curățenie, să recupereze datorii, să taie rația căpușelor. Căci de căpușe ai nevoie și ele nu te uită dacă le-ai lezat interesele, dar pe mame le poți prosti ușor.
Tot diabolic mi se pare și că se vorbește extrem de puțin despre nevoile copiilor. Nu știu ce spun studiile psihologice (oricum, și astea sunt adesea contaminate ideologic), dar după capul meu aș zice că n-are cum fi bine să desparți tot mai îndelung și de la vârste tot mai fragede copilul de mama lui. Că bona nu oferă aceeași afecțiune, iar creșa nici pe atât. Or, adesea am auzit invocat ca argument împotriva deciziei de a scurta perioada de ședere acasă tocmai povestea cu creșele. Să înțeleg că mamele s-ar duce bucuroase la muncă (să scape de prunci), dar că n-au o clădire cu tabla corespunzătoare pe frontispiciu?
În discuțiile despre animale se vorbește adesea despre ce au nevoie patrupedele, însă când vine vorba de copii, musai să comutăm pe argumente instituționale, manageriale sau de buget? Chiar nu se mai poate invoca pe post de argument faptul că familia e locul optim în care se poate dezvolta un copil? E chiar atât de retrograd să te gândești și să afirmi că un copil are nevoie de dragoste și că dragostea maternă e una ce nu se transmite prin bonă și prin confortul de la creșă? Dacă da…
Chiar și „statul” ar trebui să fie atent și receptiv inclusiv la asemenea argumente. Altfel, este un stat care nu merită respect, fiindcă nu oferă respect. Dacă tot nu vrea să fie un stat asistențial, atunci să se retragă și să lase loc oamenilor să existe normal, firesc, natural, și abia apoi să își prezinte pretențiile (care trebuie să fie mici, pe măsura a ceea ce vrea să ofere). Scuzați divagația.
Un stat în care valorile (tradiționale) nu mai pot fi invocate se subminează singur. Dacă totul se reduce la o relație strict contractuală, atunci contractul poate fi oricând denunțat de către una dintre părți, care se simte nedreptățită.
Mai adaug doar că această decizie a Guvernului se suprapune în chip nefericit peste mentalitatea în continuă expansiune care spune că locul femeii nu este, doamne ferește, lângă copiii ei, ci… oriunde altundeva. În numele emancipării, acest curent de opinie promite femeii să o elibereze de „rolurile tradiționale” și o transformă într-o piesă mizeră a unui sistem în care doar eficiența, productivitatea și capacitatea de adaptare contează. De bine de rău, copiii
obișnuiau (în acele vremuri revolute și involuate) să-și aprecieze mama și dacă era săracă, și dacă era bolnavă, și dacă era mai puțin ferchezuită, și dacă lucra mai împiedicat.
Cu drezina 
Aș compara totuși cu situația de aici din UK unde concediul de maternitate plătit pentru femeile care lucrează free-lance, sau self-employed, deci cele cărora statul le plătește direct concediul, este de 9 luni. Nu știu care e suma plătită în Ro, aici e de maxim 127 lire pe săptămână (circa 140 euro cred).
În Ro presupun că recesiunea are efecte mai mari și măsurile luate de guvern sunt previzibile. Cu cât coborâm mai jos spre baza piramidei cu atât legea junglei se manifestă mai vizibil. Guvernul își folosește acum puterile (democratic obținute) pentru a supraviețui (el nu țara)
sam,
În România se plătește 85 % din veniturile pe ultimul an. Iar dacă venitul lunar e foarte mic, plafonul minim rămâne la 800 RON. Datorită crizei, s-a revizuit în jos acest procent, ajungându-se, dacă nu greșesc, la 70%, deci plafonul minim e 600 RON în prezent.
Adevărul e că la un moment dat era o adevărată afacere povestea asta (dar tot pentru cei mai „descurcăreți”, nu pentru „prostime”), fiindcă se calculau veniturile pe ultimele câteva luni, așa că cei care aveau o firmă, mintenaș își treceau soția sau sora sau verișoara cu salariu de 4000 RON (doar pe acte), ca să poată obține 85% de la stat. Însă acum e mult mai greu. Fiindcă e dificil să plătești impozite vreme de un 1 an pentru un salariu (fie el oricât de fictiv) foarte mare. Asta, după părerea mea, e bine. Rău e că măsurile coercitive reușesc, nu știu cum, să-i lovească tot pe ăia nenorociți. În fine…
În ce mă privește, nu am doar o problemă cu România, ci în primul rând cu mentalitatea care îmbie mamele să-și „abandoneze” cât mai repede copiii. Eu cred că e ceva nesănătos aici. Dacă greșesc, aștept (mult și cu mare interes) să fiu contrazis. M-aș tare bucura să mă înșel.
Cine ma cunoaste stie ca nu am macar o superstitie de vreun fel. Cu toate astea, cred cu tarie ca s-a terminat perioada romantica in care femeia sta acasa si are grija de copii, iar barbatul merge la vanatoare, la cules, la batalie. Cu alte cuvinte, conditia femeii este alta, iar asta s-a schimbat acum ceva vreme, doar ca acum sentimentul devine mai acut, cand nu mai exista bani.
Ca sa se stie cum stau ideologic, nu am fost de-acord niciodata cu ideea femeii care nu trebuie sa faca altceva decat sa „aiba grija de casa”. Consider femeia la egalitate cu barbatul cand vine vorba de potential, asteptari de la viata etc. E tragic insa, intr-adevar, ca cei care isi doresc pur si simplu o viata linistita alaturi de cel iubit (ceea ce aproape tot timpul implica si un copil) nu o pot face.
Foarte nasol.
The Sun,
Lucruril nu se discută doar dual(ist) aici. Nu există doar „cratiță” și „carieră”, ci sunt multe variante intermediare. Ceea ce cred eu e că ar trebui să existe mai mare libertate de mișcare. Adică, oamenii care nu țin atât de mult să fie în ton cu moda, să-și poată organiza viața mai „tradițional”, dacă așa le convine. Însă această opțiune să nu-i transforme în muritori de foame.
Nu e vorba de romantisme în ceea ce spun eu. Și nu neg nevoia femeii de a-și face o meserie, o carieră chiar. Dar mă tem că în anumite momente face asta cu prețul viitorului familiei. O fi numai o întâmplare că generațiile moderne sunt tot mai deformate psihic și caracterial? Poate că nu… Poate că de aici li se trage unora care au un mare deficit de afecțiune și toată viața nu fac altceva decât (în sens psihanalitic) să caute confortul intrauterin și ocrotirea aferentă.
multumesc pentru (inca) o analiza clara a ce se mai petrece prin tarisoara noastra. Ca unul care imi doresc raspunsuri la intrebarile „de ce e asa?” si „cu ce scop e asa?”, tin sa am raspuns si la intrebarea „cum se face ca e asa?”.
Aici tu ai spus ca „senilitatea nu e (încă) contagioasă și nici nu știu să funcționeze ca halucinație colectivă.”. Daca te referi la acea defectiune a sistemului neuronal intr-adevar nu e contagioasa si nici nu apare subit la un anume grup. Din pacate proastei pregatiri nu i se poate opune senilitatea qua boala. Ci letargizarea/adormirea de-a binelea a facultatii de judecare. Iar somnul in grup parca e mai dulce, nu?
Anyway, se pare ca daca, in viitorul apropiat si mediu, nu se va intampla ceva radical (sa ne cucereasca militar China?), somnambulii acestia vor face tot felul de boacane celor care incearca sa traiasca totusi in tara asta. Si mai grav e ca, in somnul lor, vor naste si ei. Monstri. Atunci sa te tii.
Emanuel,
Cred că indiferent cine ar fi în locul acestora (care sunt catastrofici) problema ar rămâne, poate cu niște date modificate nițel. Fiindcă aceasta e „tedința în Europa”. Se pare că „civilizația” se întreține cu sacrificii. 😀
p.s. mai trebuie niste virgule pe ici colo in textul meu. voi fi mai atent pe viitor.
Frate-miu, imi pare rau, dar pui problema gresit. Guvern, Boc, noi ,ei, taxe, impozite, economie, forget about it. Ca te fac sa nu vezi padurea de copaci.
Hai sa iti sugerez o altfel de abordare care s-ar putea sa-ti para mai aproape de realitate. Sau poate nu.
Inchipuie-ti ca guvernul nu da nica sau ca nu exista guvern. Si sunt mai multe famillii, si cateva persoane necasatorite. Sa zicem ca sunteit pe o insula pustie. Sau, mai realistic, intr-o biesricuta mai mica intr-o societate care nu da doua parale pe ideea cu concediul de maternitate (cum ar fi cea americana).
Acum, argumenteaza de ce cei necasatoriti sau familiile cu mai putini copii ar trebui sa munceasca in plus si sa doneze din munca lor mamelor care au mai mult copii decat media grupului, astfel incat acestea sa poata sa stea acasa doi ani de zile. Sau un an de zile. Sau poate chiar sase ani de zile ?
Tu ai face asta in situatia in care ar trebui sa donezi ?
Dar in situatia in care ar trebui sa fii sprijinit de altii ?
Indiferent de optiunea ta personala, cum i-ai convinge pe restul gasca ?
Costin,
Nu cred că am pus greșit problema, ci doar am contextualizat-o. Poate că puțin cam mult.
Da, da, da. Aș fi dispus să dau pentru alții.
O să și argumentez, dar mai întâi să încep din altă parte puțin. În societățile tradiționale, după ce să năștea copilul e clar că nu există niciun fel de concediu, însă femeia nu se putea îndepărta prea mult de copil, din pricini lesne de bănuit: trebuia să-l îngrijească. Astfel, rolurile ei socio-familiale erau mult diminuate tocmai pentru a lăsa locul îndatoririlor materne.
Acum argumentarea. E firesc ca orice comunitate să încerce să se gândească și la viitorul ei. Altfel sucombă. Deci, dacă ne interesează să avem un viitor, facem ceva încât să stimulăm „apariția” lui. O societate funcționează fără sincope, cred eu, atâta vreme cât are un echilibru între genarații. Dacă bătrânii devin dominanți, moartea e aproape sigură. Nu de alta, dar în satele în care a crescut media de vârstă, tinerii care mai erau au început să caute alte comunități, pentru că nici măcar perechea nu și-o mai putea găsi în localitatea natală. Ceea ce înseamnă că ar trebui să existe un interes chiar egoist pentru perpetuarea speciei, la nivel de grupuri mici.
Eu plec de la premisa că Româna are un spor natural negativ, iar dacă o continuăm așa, nu va mai fi cine să ne plătească pensiile. Astfel, se impun niște măsuri. Iar acele măsuri trebuie luate acum, căci peste zece ani va fi deja mult prea târziu.
Mai pledez și pentru mai multă libertate a individului, dar acum libertatea se calculează în bani. Atâta vreme cât n-ar fi o majoritate dependentă de banii pe care îi ia statul, n-aș avea nicio problemă. Într-o societate așezată, mai dinspre Apus, dacă familia își asumă niște condiții mai modeste, mama poate sta acasă cu copiii, dacă dorește. La noi, familia riscă să nu-și mai poată asigura subzistența (și aici vorbim doar de mâncare și cheltuieli cu medicamente, haine second, taxe, șpăgi necesare).
Teofil,
Eu nu am zis ca ai concluzionat gresit, ci ca ai gresit in modul in care ai pus problema 🙂
Si nici acum nu m-ai convins ca ai inteles toate aspectele. De exemplu daca vorbesti de „majoritatea dependenta de banii pe care ii ia statul” gresesti. Si nu gresesti numai din punct de vedere economic, ci si, sa zicem asa, moral sau „teologic”.
In schiumb mi-a place ca ai sesizat esenta in problema pensiilor (ca altfel toti bezmeticii din Romania cred ca problema pensiilor se reduce la fonduri private si „piata de capital”).
Banii pe care ii ia statul sunt o iluzie. Daca nu iti vine sa crezi, intreaba-i pe fratii intru credinta drept maritoare 🙂 Gandeste-te nu la banii pe care ii ia statul ci la munca vecinului de bloc.
Pe mine ma intereseaza subiectul si din punct de vedere personal, in fond am o fosta sotie cu care am imigrat in America, mama soacra a incasat restul pana la 2 ani de plata pentru tanarul vlastar, dupa care pa si pusi. Bine, ca la un moment dat sper sa ma rascumpar eu intru fel, pana atunci traiesc cu rusinea asta.
Dar hai sa pun problema la modul si mai concret.
Te duci in biserica ta baptista si propui sa faceti asta: sa acoperiti anul pe care guvernul nu-l mai plateste pentru toate tinerele mame din parohie (sau cum s-o fi chemand la voi). Ha, ha, cred ca asta ar fi un subiect teologic mult mai tare decat cesationismul sau non-cesationismul.
Crezi ca ai avea succes ?