Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.

 

Fixația 2

Dar în momentul în care au apărut niște semne ale unei mișcări ce reclamă un soi de trezire spirituală în dreptul ei, a intrat în funcțiune o altă fixație. Baptiștii și-au amintit dintr-odată că ei nu cred în profeții, în vorbire în limbi sau în vindecări miraculoase. Sau cred, dar le privesc cu (mult) scepticism.

Un lucru e cert însă. Dacă „vântul suflă încotro vrea”, atunci baptiștii nu pot limita semnele trezirii spirituale la ceea ce vor ei. Și aici iar se ivește acel vid dogmatic ce se resimte acut. Dacă ar fi știut lămurit ce cred, n-ar fi exitat atâta facțiuni și atâtea păreri aruncate mai mult sau mai puțin fundamentat din amvoane. Până aici însă s-a mers din inerție, fiindcă nu exista niciun semn de întrebare. Toată lumea știa că manifestările neobișnuite sunt apanajul penticostalismului. Acum va fi necesară articularea unei teologii.

Oricum, e destul de straniu ca o confesiune care accentuează atât de insistent valoarea adevărului biblic, și a transformării oricărui ritual în conformitate cu adevărul (re)descoperit, să se agațe de o tradiție șubredă de frica unui eventual adevăr neglijat până acum. Gestul e cel puțin suspect.

 

Inconsecvența consecvenței

Evanghelicii se laudă sus și tare – fac un mare titlu de glorie din asta – că nu au niciun fel de tradiție. Ei acceptă o singură autoritate: Scriptura însăși. Desigur că știți cu toții (care sunteți un pic mai familiarizați cu subiectul) câte probleme ridică această pretenție și că lasă o seamă de întrebări fără răspuns. Dar nu vom explora această temă chiar acum.

Mai degrabă aș prefera să ne întoarcem la contestarea aproape arogantă a oricărei tradiții. Culmea e că în contextul tulburențelor recente am văzut aruncat în luptă argumentul… tradiției! Acesta sună cam așa: strămoșii noștri baptiști (români) așa au crezut de 100 (?) de ani încoace și pentru asta au murit. Dar dacă noi nu vrem tradiții și nu ne pasă, dacă suntem o biserică „semper reformada”, ce ne mai pasă nouă că au murit pentru o anume credință?

Acest argument al unei „tradiții” ce acoperă o perioadă foarte scurtă (comparați cu tradiția de 2000 de ani a ortodocșilor, de care baptiștii fac adesea bășcălie) este extrem de periculos. E ca și cum ai spune că nu contează atât de mult adevărul cât tradiția ta. Un ortodox când aruncă în arenă Tradiția, are acolo Crezul, are Părinții Bisericii, are o teologie de o profunzime amețitoare, pe care mulți nici n-o mai pricep azi, că nu-i duce capul. Când vii însă și arunci 100 de ani de baptism românesc, nu prea găsești mare lucru decât niște predici și vreo câteva teze de doctorat (în ultimele două decenii), dar nicio teologie temeinic articulată și trecută prin focul unor confruntări aprige.

 

Fixările

E clar că vor trebui să se producă niscai precizări identitare. Aceasta va presupune înjghebarea unei teologii cât de cât unitare. Până una-alta, baptiștii din România nici măcar nu știu dacă sunt toți calviniști sau nu. Unii pastori sunt și zic că așa e scriptural, iar alții nu sunt și spun că așa spune Dumnezeu.

E clar că aceste delimitări vor produce, din păcate, victime. Dar vor trebui făcute, pentru ca măcar de acum înainte fiecare să știe la ce anume aderă. După cum s-a dovedit recent, Statutul Cultului și Mărturisirea de Credință nu sunt suficient de lămurite în anumite privințe.

Din păcate, ai zice că liderii sunt mai preocupați, momentan, să adune capital politic decât să caute soluții consistente la o criză de sistem. Poate că e – și dă, Doamne, să fie așa – doar impresia mea.

Stigmatizarea grupării Străjerii (sau cum s-o fi numind ea) nu rezolvă nimic. Nu mă îndoiesc că există și oameni sinceri care au găsit acolo ceea ce le lipsea în biserica lor baptistă, penticostală, creștină după evanghelie și poate că au nevoie să înțeleagă de ce. La fel au nevoie și cei care au rămas.

Împărțirea se face, deocamdată, destul de arbitrar în „drept credincioșii” care au rămas fideli învățăturii (după cum am văzut, nu există o doctrină unitară, complexă, temeinică, ci doar două broșurele, care sunt mai mult o schiță teologică)… tradiționale (!?) și „ereticii” care au părăsit… adunarea. Mă tot nedumeresc: în funcție de ce sunt catalogați ca eretici? Fiindcă Biblia nu precizează nicăieri fără echivoc cum stă treaba cu darurile Duhului Sfânt sau charismele. Tocmai de aici și interpretările divergente.

Biserica Ortodoxă (de la care am avea multe de învățat, dacă am fi oleacă mai smeriți și mai înțelepți, deoarece are o experiență extrem de vastă cu toate ereziile creștine) recunoaște existența acestor „harisme”! Dacă tot e să comparăm, atunci nu e mai credibilă această tradiție bimilenară în fața unei experințe de un veac? Sau chiar în fața celei de 4 secole a baptismului euro-american.

Nu știu dacă e în favoarea sau în defavoarea baptiștilor ce spun acum, însă țin să menționez că, pe vremea când studiam într-o instituție baptistă cu grad universitar din Oradea (nu dau nume…), am învățat că darurile Duhului Sfânt nu au încetat odată cu sfârșitul Bisericii Primare, ci continuă să existe și azi și să se manifeste în funcție de necesitățile Bisericii. Deci, dacă aceasta e miza, ar fi trebuit să se tranșeze relativ ușor disputa.

De altă parte, și mișcarea Străjerii va trebui să-și precizeze poziția vizavi de tot felul de acuze care i se aduc. Probabil că asocierea cea mai bizară – și descumpănitoare – e cu organizația din Africa de Sud. Aici sunt probleme serioase (teologia prosperității și sănătății absolute garantate, de pildă), însă e treaba lor să și le rezolve.

Chiar dacă detractorii mișcării ar vrea să aibă mai multe lucruri împotriva Străjerilor, onestitatea ne obligă să băgăm de seamă că aceștia nu și-au asumat public și unitar un anume fundament teologic, nici o afiliere la o anumită grupare externă, ci doar niște practici spirituale. Ceea ce înseamnă că un dialog serios nu e încă posibil. Baptiștii au doar teologie de import, penticostalii… nu prea au o dogmatică, iar Străjerii… au niște practici contestate. Singura chestie incontestabilă este legătura unor lideri ai străjerilor cu Africa de Sud, dar care nu e cert dacă a primit ratificarea întregii mișcări. Așa se face că orice precizări ar fi binevenite.

 

Riscurile

În tot acest scandal confesional, victimele sunt cei naivi și creduli, cei tineri și foarte tineri, cei care încă n-au avut răgazul (sau nu le-a fost dată capacitatea) să-și găsească o temelie solidă. Mă tem că se vor găsi lideri care vor profita de ei ca să-și racoleze aderenți.

Acum e vremea ca răspândacii să iasă din vizuini și să umble ca să arunce bombe mediatice pe bloguri, prin biserici. De asemenea, e momentul în care vor intra în ring manipulatorii cu calități certificate de către sistem. De la înălțimea incontestabilă a amvonului, vor arunca informații neverificabile, denigrând persoane doar pentru a preveni „împrăștierea turmei”.

Iese astfel încă o dată la iveală adevărul că prea puțini cred, în realitate, în „călăuzirea prin biserica locală” și sunt destul de mulți cei care cred că trebuie să le spună enoriașilor cum și ce să gândească. Aceasta este o altă inconsecvență care se manifestă consecvent în mai toate organizațiile evanghelice.

Criza e în sfârșit clară, o rană deschisă, imposibil de mușamalizat (precum cele anterioare). E sigur că vor fi și victime aici, dar numărul lor este incert. E cert că vor intra în joc, din păcate (iarăși din păcate!), interese personale și de politică eclesială.

Rămâne însă de văzut dacă această probă la care sunt supuși evanghelicii din România va conduce la o mai mare unitate a creștinilor sau la dezgroparea unor vechi ranchiuni de ghetou și va accentua segregarea confesională. Reforma lui Luther n-a născut doar, așa cum rețin unii, o contrareformă, ci o adevărată reformă în rândul catolicilor (mugurii ei se vădesc încă din veacul XIII). Ar fi bine, altfel spus, ca această situație să nu unească baptiștii, penticostalii, ostașii (și pe cei care mai vor să se alăture) împotriva unui nou dușman comun – carismaticii –, ci să-i determine la acțiuni pozitive, afirmative, nu negatoare, la gesturi ce presupun examinarea lucidă și onestă a propriilor ogrăzi. Ar fi de dorit ca Străjerii să fie doar prilejul, nu și obiectivul final.

Estimarea mea este însă că la finalul acestor zile agitate ne vom găsi mai învrăjbiți decât înainte. Argumentul e că liderii pe care îi cunoaștem nu s-au preocupat și n-au reușit nici până acum să semene unitate. În schimb s-au priceput nedorit de bine să dezbine, să împartă și să… stăpânească.

Anunțuri

48 de gânduri despre “Fixații și fixări

  1. Excelent text, Teofil. Felicitari. Am sa pun un link pe blog.
    As mai adauga un amanunt important legat de obsesia trezirii si, mai ales, Vai!, a mecanismelor care ar declansa-o.
    Me refer la rolul pe care l-a jucat in aceasta ‘traditie’ trezirismul initiat de Finney si continuat de Moody. Ma refer la:
    – quasi-erezia modelului standard al convertirii evanghelice – in mod absolut necesar, instantanee si traumatica, vadita ca atare de marturiile de la botez,
    si la
    – manipularile psihologice (de tip avocatesc, gen ‘E poate ultima chemare’ sau povestea cu tramvaiul care poate sa te calce daca nu te pocaiesti ACUM)
    Aceste modele, care inca domina mentalul evanghelic, au avut efecte negative, atit in plan teologic, cit si eclesial

    • Nu m-am apucat să intru prea adânc în chestiuni specifice că eram mintenaș acuzat de tot felul. Dar, da, cam pe aici se situa și Whitefield, cel puțin la cum îl vedea Edwards.

  2. Chiar ma intrebam daca mai ai de gand sa revii cu ceva consistent pe blog; a meritat insa asteptarea …
    Din propria mea experienta prin biserici, intensitatea obsesiei trezirii creste odata nivelul de carismaticitate al bisericii. Baptistii, cel putin cei pe care i-am cunoscut eu pana acum, nu viseaza treziri si sunt sceptici cam la orice se intampla in afara cadrului deja trasat. Cu cat te apropii mai mult de spatiul carismatic ideea de trezire este servita cu agresivitate: proorocii o profetesc destul de specific – eu insumi am auzit ca va incepe din Sighisoara(!) prin pocainta romilor – iar marsurile de rugaciune si evenimentele de lauda si inchinare fac emotionale apeluri la reaprinderea pasiunii in crestini …
    Danut, modelul convertirii omului prins „la colt” (traumatica, cum zici) este si el exacerbat pe masura ce te apropii de carismatici: la unii daca nu se cade pe jos sau daca nu se vorbeste in limbi, ceva de genul asta … nu se pune … La baptisti se merge mai subtil, cu capetele plecate, ridicatul discret al unei maini … departe de modelul trezirii propus de pilda de Strajeri care ii aduc pe oameni in fata si fac o intreaga demonstratie de forta conversionala …
    Cam pe oriunde te vei duce sa te angajezi intr-un mediu crestin sau sa devii membru intr-o biserica evanghelica ti se cere sa povestesti „cum L-ai cunoscut pe Isus” (moment, loc etc) … daca nu ai o poveste bine rostita, te-ai ars!

    • Nu prea am umblat prin medii carismatice, ca să-mi dau seama cum stau lucrurile. Ce văd și aud e doar prin intermediul televiziunilor sau de la oameni care au contact cu astfel de mișcări (participă la întâlnirile lor și le apreciază).

      Asta cu convertirea dramatică și cu data nașterii spirituale cam așa e. Am auzit-o argumentată astfel: de vreme ce îți cunoști data nașterii fizice, e absolut la fel de firesc și necesar să o cunoști și pe cea a convertirii. Contraargumentul suna foarte interesant: data nașterii fizice nu ți-o știi decât fiindcă ți-o spun alții, altfel habar n-ai avea când te-ai născut.

  3. Lucida analiza, asa cum ne-ai obisnuit.

    Spui asa: „Când vii însă și arunci 100 de ani de baptism românesc, nu prea găsești mare lucru decât niște predici și vreo câteva teze de doctorat (în ultimele două decenii), dar nicio teologie temeinic articulată și trecută prin focul unor confruntări aprige.”

    Strict din punctul meu de vedere, cred ca de vreo 20 de ani la Cluj se face teologie destul de temeinic articulata de catre Beni Faragau. Ca inca poate inca nu a fost trecuta prin focul unor confruntari aprige asta-i alta problema, sau poate a trecut dar nu stiu eu.

    In alta ordine de idei, ai dreptate in legatura cu pozitia noastra, a baptistilor fata de Traditie. Si mie au inceput sa mi se dezlipeasca ochii in legatura cu acest aspect, citinind anumite chestiuni pe blogul lui Marius. Intrebarea pe care mi am pus-o e: de ce sa inventam coada la cireasa in legatura cu rezolvarea anumitor aspecte ce tin de viata practica de credinta, cind putem lua de acolo ce este bun si intelept de aplicat. Va fi cale lunga pina la acest prag de maturizare si mi am dat inca o data seama cit suntem de ignoranti.

    Si iar da, in mediile carismatice e suficient sa pronunti expresia magica, „da Doamne tezire” si ai garantata aducerea adunarii respective in clocot. Problema e ca ne uitam dupa treziri prin alte ograzi si nu intelegem ca ea de fapt trebuie sa inceapa cu noi prin a asculta de soapta Duhului care are multe de spus cu lucrurile de schimbat la noi insine.

    • In legatura cu Beni Faragau:
      Istoria Binecuvantarii nu ofera totusi o teologie sistematica din care sa poti spune, de pilda, ce cred baptistii. Poate in Viziunea Imparatiei este o sinteza.
      O alta problema este ca ideile lui Beni nu sunt acceptate in integralitatea lor intre baptisti; el are unele opinii destul de transante pe anumite subiecte (ex. pacatul cu voia, pierderea credintei, mantuire fata de mania lui Dumnezeu, predestinare) fata de care sunt suficiente abordari opuse in acelasi cadru baptist. Totusi, din cate am dedus din unele predici de-ale sale, este cesationist … gresesc cumva?

      • @Dyo…stau si ma gindesc totusi daca nu cumva demersul ca toti baptistii din Ro sa aiba o telogie unitara e utopic. Sau e chiar asa de necesara treaba asta?

        Tot ce pot spune in dreptul meu, e ca in ultimii 15 ani am primit un fel de invatatura care (multumesc lui Dumnezeu) imi permite sa nu ma las purtat incoace si incolo de orice vint de invatatura. Ceea ce Beni a reusit sa faca e sa aseze niste baze biblice foarte solide, pe care mai apoi noi sa putem construi in functie si de darurile noastre si de personalitatea noastra.

        De exemplu, pina acum citeva luni habar nu aveam ce cred calvinistii si arminienii. Tot ce stiu si cred e ca mintuirea e o umblare pe cale si ca nu este un cec in alb. Habar nu aveam daca era o gindire de tip calvinist sau arminian.
        De asemenea a trebuit sa ma uit pe net sa vad ce inseamna cuvintul cesationist. Din cite imi dau seama, nu cred ca Beni e cesationist.

        Unde mi se pare ca gresim flagrant e ca ne pierdem prea mult timp in dezbateri teologice pe cind cei din jurul nostru pier literalmente din lipsa de cunostinta. Nu spun ca nu sunt importante anumite clarificari, dar daca nu se poate ajunge la ele in termen scurt, hai sa ne focalizam eforturile pe chemarea oamenilor la sfintenie si la caile Domnului si om vedea ce-om face cu calvinistii si arminienii… 🙂

        Asa cum mai spuneam si prin alte parti, in ultimii 15 ani am vazut sute de vieti schimbate prin puterea Cuvintului si pina la urma asta e ceea ce conteaza in ultima instanta.

    • Putinstiutoru’

      Din câte înțeleg eu, Beni Fărăgău face exegeză și teologie biblică. Dar nu face dogmatică. Tot cred că ar trebui să existe un corpus de dogme comune, articulate în context românesc. De vreme ce bisericile tradiționale au, de vreme ce și protestanții din Vest și-au făcut, cred că nu e inutil. Există prea multe chestiuni ce trebuie lămurite ca să fie lăsate la libera interpretare a fiecărui pastor (mai cu har sau mai fără).
      Nu cred, ca să răspund și la celălalt comentariu, că e neapărată nevoie să existe un singur punct de vedere, ci o viziune unitară (în care încap și opinii contradictorii) de ansamblu. La ortodocși există dogma (incontestabilă), teologumene (unde se negociază) și opinii teologice (de obicei individuale). Deci măcar în aspectele fundamentale ce țin de dogmă, cred că ar trebui să existe unitate, altfel nu se justifică apartenența la același cult.

      Aș mai adăuga că dezbaterile teologice în sine nu sunt o pierdere de vreme. În secolele I-IV, aceste confruntări au șlefuit doctrine fundamentale: a Sf. Treimi, a Întrupării etc. Tot atunci s-a născut și Crezul creștin, de la care doar confesiunile eretice se abat. Inclusiv evanghelicii spun aceleași lucruri pe care le conține Crezul, chiar dacă uneori au pretenția că ei înșiși au descoperit toate astea în Scriptură direct.
      Tot în acele zile, se plătea adesea cu sângele fiecare afirmație drept credincioasă. Așadar, dezbaterile teologice nu sunt, prin definiție sterile. De văzut, de pildă, scrierile lui Atanasie (împotriva lui Arie), ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, ale lui Grigorie de Nazianz și chiar Origen. Luptele erau aspre, pericolele mari. Ca să nu mai vorbim despre Atenagora, Tertulian sau Ciprian… Grele vremi.
      Nici pe vremea lui Luther n-au fost lucrurile mai simple. Asta poate că și din pricina îndărătniciei reformatorilor care nu erau dispuși să cedeze nimic, nici măcar în fața unor oameni cu care aveau multe în comun.
      Normal că și aceste dispute pot fi transformate în sterile discuții de salon.
      Cred că trebuie să existe și dialogul teologic real, fertil, și mărturisirea, propovăduirea. De aceea există vocații (și/sau daruri) distincte în creștinism. Nu trebuie desființat un domeniu ca să poată exista celelalte, ci trebuie făcut loc pentru toate. O biserică solidă, are loc inclusiv pentru un dialog serios cu știința (a se vedea atitudinea catolicilor), iar asta fără să simtă că se pierde în savantlâcuri inutile, fiindcă nici misiunea nu e ignorată.

      Dyo,
      Într-adevăr, observația dvs. mi se pare necesară. Beni Fărăgău nu este unanim acceptat, Oradea se pare că nu împărtășește anumite vederi ale clujeanului. Din păcate, neexistând nimic concret ca dogmă afirmată și asumată, nu avem cum să înțelegem prea clar care sunt diferențele între unii și alții. Fiindcă, în ultimă instanță, toată lumea se revendică exclusiv(ist) de la Scriptura însăși. Așa că pe cine să cutezi să contrazici?

      • @Teofil…multumesc mult pentru raspunsul tau. Sunt de acord cu toate argumentele insa mi se stringe inima cind ma gindesc cit de departe este perspectiva de armonizare a teologiei baptiste de Romania. Nu mi se pare imposibil demersul acesta, insa greu de pus in practica.

  4. Hei se pare că-ți place postura de rara avis blogosferas 🙂
    În numele experticostalilor declar analiza ta rotundă. Se poate și fără înjurături ca la ușa adunării

  5. am citit cam tot ce exista pana in acest moment despre fr Ton si strajeri… comentez doar acest articol, intrucat consider ca e singurul de bun simt. ati reusit sa „fixati” criza din biserica baptista refuzand atacul la persoana sau erijarea in vajnic aparator. oamenii trebuie iubiti, iar problemele trebuie identificate si rezolvate.

    • @yfrbca
      Să trecem peste faptul că am zis eu ce am zis și că dvs. ați apreciat. Mă gândeesc că e simplu să găsești țapi ispășitori în astfel de situații pentru că îndeplinesc funcții multiple.
      1. Exorcizează cumva erorile din sistem și le dă o formă concretă.
      2. Îi determină pe cei care rămân să se simtă nițel superiori, să-și tragă un lustru la conștiință (el a plecar, dar noi am rămas, deci…).
      3. Odată stigmatizat, scad simțitor șansele să fie urmat de către alții. Este știut că presiunea de grup și vinovăția ieșirii din turmă sunt greu de suportat. Iar cei care se ocupă să denigreze o anume persoană știu prea bine asta.
      4. Sistemul câștigă la capitolul imagine (respectiv capital politic), tocmai fiindcă se dovedește stabil în vremuri de degringoladă.
      5. Dacă țapul ispășitor e bine ales și dacă atenția se concentrează exclusiv asupra lui, fisurile sistemului vor fi ignorate, iar eventualele priviri critice vor fi abătute spre noua țintă.
      Cred că lista poate continua.

      • Biserica noastra nu a hotarat ca in luna decembrie nu avem voie sa vb pe blog, deci…

        Se tot discuta despre o varianta „romaneasca” a credintei crestine (mai de mult, ortodoxa, mai de curand, protestanta si neoprotestanta), ca si cum ar fi necesara o astfel de particularizare. Ar fi utila o credinta crestina baptista romaneasca? Poate ca interferenta celor doua concepte este deja in plina manifestare… denigrare, executie urmata de proces, blocarea comentariilor la zicerea iubitilor conducatori etc. Formatul pe care il avem este al nostru, fie ca suntem de acord cu el, fie ca incercam sa-l schimbam. Progresisti sau conservatori, exercitiul reducerii la esente ne ajuta sa ramanem in matca (nu in sablon!), cu libertatile si/sau restrictiile specifice, dar urmandu-ne Pastorul prin aceasta vale…

        Ma rog doar sa nu o facem in spiritul mioritic. Asta ne/ar mai lipsi. O spun cu toata responsabilitatea de roman in biserica (extrem de) conservatoare.

        • yfrbca,

          Când spun că e nevoie de o teologie „românească” mă gândesc la faptul că am studiat teologie evanghelică făcută de către vestici, care dialoghează exclusiv cu romano-catolicismul si, eventual, cu cateva grupări protestante mai semnificative. Însă n-am văzut încă nimic temeinic articulat în context ortodox. Aici, culmea, s-ar putea ca formularea unei teologii să ne apropie de ortodocși într-o anumită măsură. Asta în cazul în care teologii care s-ar înhăma la asemenea demers ar porni onest la drum și nu s-ar lăsa influențați sub nicio formă de directivele politicii oficiale. Chiar aș vrea să văd ce ar rezulta dintr-un demers neviciat de interferențe nefaste.

  6. multumesc Teo pentru precizia diagnosticului. E clar ca avem de a face cu un tipar al reactilor fatza de initiativele (mai mult sau mai putin reusite) de trezire a baptismului romanesc, acest „semper reformanda” doar in cugetele catorva teologi autohtoni (ca pe nici o foaie oficiala nu scrie ca biserica baptista se innoieste constant).
    Ceea ce mi se pare de speriat este ultimul paragraf. Pentru ca potrivit analizei tale, intelegem ca Strajerii vor fi doar inca o miscare de care baptistii se disociaza (ma rog, la nivel institutional). Iar daca vor mai fi inca 1, 2, 9, ca aceasta in urmatorii ani, poate ca se va ajunge la acea nedorita, deja inmugurinda, segregare confesionala. Ceea ce ar fi pacat.
    Intreb eu: ce e de facut? ce ar avea de facut oitza baptista simpla, din turma lui Hristos, in situatia asta si cu perspectiva sumbra ce se contureaza? (ca nu imi bat eu capul cu ce ar avea de facut structurile Cultului…)

    • Emanuel,

      Nu prea știu ce ar trebui făcut. Câteva idei am, dar nu sunt soluții de fond, ci doar sugestii metodologice.
      Cred că, în primul rând, n-ar trebui cultivat spiritul de frondă. Nu cred că ar fi o soluție înțeleaptă ca oamenii care simpatizează cu mișcările așa-zis carismatice să iasă demonstrativ din bisericile lor.
      Apoi, cred că e recomandabilă o prudență sporită, care să prevină judecățile pripite. Există destui sceptici vizavi de manifestările mai puțin obișnuite din cadrul întâlnirilor de rugăciune ale grupărilor în discuție. Acest scepticism n-ar trebui transformat în judecată și mai ales nu în bășcălie. E unul dintre pericolele greu de evitat, fiindcă există tentația minimalizării sau a stigmatizării lucrurilor greu de înțeles. Am asistat de multe ori la acest procedeu de liniștire a conștiinței: dacă omul nu pricepe ce se întâmplă, preferă să spună că ceva e în neregulă, ca nu cumva să rămână cu conștiința încărcată de faptul că n-a luat parte la o lucrare duhovnicească.
      De asemenea, se pot naște de aici tot felul de complexe de inferiorate/superioritate spirituală. Și asta trebuie evitat.
      Pe lângă asta, în afară de post, rugăciune, Scriptură, aș sugera că e indicat ca orice creștin să se deprindă cu cititul. Să citească și ce spun alții (nu numai evanghelici) despre aceste lucruri. În felul acesta, va ajunge să fie mai modest cu privire la propriul discernământ, mai prudent în afirmații și asta n-are cum să fie rău.

  7. Felicitări, Teo. După atîta bălăcăreală confesională, era nevoie și de o gură de aer proaspăt și de echilibru.

    Ceea ce nu au estimat politicianiștii noștri este faptul că scandalul pe care l-au generat ei înșiși va produce sindromul fructului oprit. Să ne așteptăm la o afluență spre Străjeri, în următoarele luni, pentru că lumea e curioasă. Și, să recunoaștem, Străjerii s-au arătat mult mai ponderați în reacții și deloc dispuși să apeleze la invective și gesturi ultimative. Felicitări lor! Nu este asta roada Duhului?

    • Dani,

      Mulțam.
      Da, efectul despre care vorbești s-ar putea să se manifeste. Totuși, deja au fost servite niște minciuni în anumite locuri strategice astfel încât să sperie enoriașii și să prevină un eventual exod. Numai cei foarte curajoși și (mai) informați cred că vor avea curajul să facă gesturi neîngăduite oficial. Auzi tu, cică ar exista chiar o înțelegere între baptiști și penticostali (adică între liderii de frunte) care să interzică eventuala asociere între membri ai celor două culte în vederea rugăciunii. Nu știu dacă informația e corectă (presupun că poate fi la fel de bine o minciună sfruntată), dar dacă e…. de fapt și dacă nu e, îți dai seama cam cât îl interesează pe cel care a propagat-o de unitatea creștină și cât de mult se „bucură” când vede oamenii trecând peste niște bariere inventate de oameni ca să se unească într-un scop spiritual mai înalt?

  8. „Daca nenai puterinta, la ce chichirezi
    gâlceava?”

    Draga frate-miu intru credinta (crestina si drept maritoare, tout y compris), vecin si tovaras de blogaria, cu toata simpatia si compatimirea, pentru tine ca implicat, dar si pentru mine ca bagator de seama, care cuprins de niscai slabiciuni voyeuristice am pierdut vremea lecturind ceva deluviile internatutice in cazul cu pricina, in fine, singura concluzie care mi-a ramas in urma unui atare exercitiu in futilitate , sunt vorbele lui Anton Pann.

    Si poate vorbele unui oarecare Johann Sebastian Bach, care facea muzica lui intru preamarirea lui Dumnezeu si vindecarea sufletului omenesc. In asa vremuri de cumpana si restriste spirituala, stau si ma minunez cata nevoie de vindecare avem cu totii si cat de sanatoasa se crede lumea.

    Ma rog, poate ar trebui sa nu comentez, ca pe mine m-a miluit Dumnezeu sa ma trag din familie de ortodocsi, si , pentru toate pacatele noastre, macar galcevile de genu’ sunt gata rezolvate de o mie de ani si mai bine.

    Dar voi stiti bine ca noi va asteptam cu drag ca sa fim una sfanta, apostolica si catolica Biserica 🙂 Cand va fi sa ne miluiasca cel de sus, si noi sa ne invrednicim de nesfarsita lui mila.

    Ca un ortodox nevrednic si ne-pocait suficient, dar avand ceva amintiri de pe vremea cand mi se parea ca are haz sa aprofundex chestiuni adanci de dogmatica si teologie, imi permit sa sugerez ca sunt destule vaduve, orfani, si oameni necajiti pe toate drumurile, incat e cazul sa cautam mai cu asprime la neputintile noastre spirituale si sa realizam ca galcevile teologice sunt, pe undeva, pe degeaba.

    Pentru ultima afirmatie, imi cer iertare cu anticipatie 🙂

    • Costin,

      Și eu cred că, dacă acestea ar fi preocupările de căpătâi, altfel s-ar înțelege evanghelicii între ei și chiar și cu majoritarii ar fi mai solidari. Fiindcă n-ar mai fi cu ochii pe scandaluri, pe granițe și alte d-astea, ci s-ar interesa să semene în viață cu acel Cristos pe care (în prezent) se luptă să-l confiște pentru uzul propriu.

      Totuși, toate bisericile creștine se preocupă de dogmă. Deci, măcar un grup restrâns tot ar trebui să nu lase nefăcută nici asta. Însă, dacă s-ar putea, să-i scutească pe ceilalți de conflictele inerente de pe parcurs și să le supună doar produsul final spre validare. Între timp, pastorii ar putea să vorbească despre unitate, despre dragoste de frați și iubire de oameni. Însă lucrurile stau cam pe dos. Toată lumea face teologie de șuetă, se vorbește foarte mult despre diferențele existente între culte aproape identice și mai mereu orfanii, văduvele și sărmanii sunt victime colaterale. Pentru că n-au o voce puternică, pot fi cu ușurință uitați.

  9. Sper ca bisericile evanghelice:
    – vor continua sa ridice probleme (doctrinare, evident)
    – nu vor lasa credinciosii in ignoranta
    – vor continua sa acorde atentie si aspectului social
    – se vor incapatana sa ramana langa invatatura biblica nealterata de vreun soi de filosofie sau practica.

    • Draga ybfrca,

      Mi-a placut exprimarea ta cu „aspectul social” 🙂

      Sa continuati sa-i acordati (mare) atentie, ca in asta stau legea si profetii. Si tot dupa aspectul cu pricina vom fi judecati la judecata de apoi. Ca nu scrie nicaieri ca o sa ne dea extemporal la teologie dogmatica. Sola scriptura, nu-i asa ?

      Va doresc tuturor un post al craciunului luminat si sarbatori fericite.

    • @yfrbca

      Nu vreau să spun că enoriașii ar trebui să rămână în ignoranță, ci să nu fie băgați în dispute care-i depășesc cu mult în complexitate. Din păcate, teologia a devenit o disciplină cu vocabular extrem de elaborat. Un credinicios de rând, dintr-o biserică fără veleități intelectuale, nu prea are multe de a face în viața de zi cu zi cu termeni precum kerigma, pleroma, transsubstanțiere, perihoreză, predestinare, escatologie etc.

      „Aspectul social” cred că e esențial, fiindcă acolo e singurul loc în care credința lucrează „fapte”, altfel știm că e moartă. Deci, pornind invers pe raționament, nimic nu există dacă nu se concretizează în niște „activități sociale”.

      La ultima chestiune, oricât ne-am feri de „filosofiile acestei lumi”, nu putem elimina cu totul condiționările culturale cu care pornim atunci când facem teologie, când ne traducem Biblia în limbajul zilelor noastre. Învățătura Biblie pură, exact așa cum a fost ea dată e cam imposibil de atins. Nu exclud un tip de revelație specială, dar să fim atenți ce spunem zilele astea… că cine știe ce se înțelege 😀 . Aș fi tare bucuros să ne putem rezuma doar la învățătura biblică, fiindcă atunci s-ar desființa confesiunile creștine și ar rămâne un creștinism biblic în sens deplin și absolut. Dar nu cred că se va întâmpla asta. Și poate că e mai bine să existe locuri mai multe, potrivite cu afinitățile sufletești (nu afective) ale fiecăruia.

      • Sa nu ne pierdem speranta! Imi aduc aminte ca o anumita credinta a devenit complexa… apoi, a venit Cineva care a esentializat: Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezul tau…. si pe aproapele tau…

        • De acord, acum însă acel Cineva nu revine. Nu zic că ar fi inutile toate aceste complicații. E normal să existe o legătură cu… piața ideilor… cu realitatea actuală. Însă poate că n-ar fi rău ca biserica să spargă bulele filosofice care falsifică realitatea și o teoretizează inutil. Dar asta nu se face insistând pe niște clișee, pe un limbaj de lemn complet străin pentru orice neinițiat. Mesajul trebuie să rămână fundamental același, dar accentele și formulările se mai schimbă…

  10. Abundentza ani(malo)mozitatzilor din ultima vreme, m-a provocat sa hoinaresc ca tot evanghelicul, prin diferite bloguri si sfere, asa cum nu-mi este obiceiul (prietenii mei Teo si Dani stiu de ce). O prima observatie ar fi ca blogareala e si buna si ne-buna. Buna ca se discuta liber si se spun lucrurilor pe nume si rea
    ca stimuleaza proliferarea speciei Opiniomanul de Romania (denum. lat.: dacos-chibitzarus-omnistientos)…*persoanele excluse tocmai lectureaza in acest moment.
    Imi permit acest comentariu mai acid, surprins fiind (printre altele) de usuratatea si lipsa de discernamant cu care se discuta unele chestiuni in numele dreptului la opinie si etichetarea unor opinii neavizate cu brand-ul personal (renume, pozitie in structura, diplome, auto-invocata sau subinteleasa specializare in domeniu, etc.). Am senzatia ca unii comentatori emit pareri si etaleaza rationamente intelectualiste mai mult din dorinta de a se baga in seama, fara sa stie cu ce se mananca si eliminand total dimensiunea mistica (experentiala), cea din urma din motive lesne de inteles (din lipsa). Putem fi ca in situatia in care un individ (fie el si botanist), care nu a gustat in viata lui o capsuna, ar incerca sa-i explice altui individ consumator de capsuni, ce gust are capsuna, folosind termeni elevati, facand apel la educatia lui si folosind tehnici de convingere. Apropos…am un prieten apropiat care, inainte de a face asta a mirosit capsuna!…
    Sunt de apreciat aceia care sunt retinuti in a comenta sau a emite judecati asupra unui lucru pe care nu-l cunosc (bine!). Personal, studiez de cca.2 ani din interior Miscarea Strajerilor si in ciuda faptului ca am o parere (+) indelung framantata, nu am explicatii la tot ce se intampla. Oricum, Dumnezeu in va valida sau nu in timp, daca este ceva autentic.

    • Sami,
      N-am înțeles foarte bine dacă între cârcotași mă numeri și pe mine sau ba. Asta spun doar fiindcă n-aș vrea să mă trezesc vorbind a pagubă și orice semnalări ale unor eventual derapaje îmi prinde bine.

      Cât despre sfera blogurilor, dacă vrei s-o numim astfel, eu cred (tot mai mult) că nu diferă prea mult de societatea în care ne ducem existența reală. Cam tot așa vorbește fiecare și pe bloguri, și în afara lor. Există și personaje care se dezlănuție aici, dar acestea sunt cazuri de patologie psihică sau spirituală. În rest, unii se mai ascund după pseudonime doar ca să-și poată revărsa veninul mai abitir. Însă, să fim serioși, când faci un rău, acel rău te afectează în primul rând pe tine, ca actant… fie că te prezinți, fie că nu. Astfel că cel mai important lucru cred că le scapă acestor oameni: nu-și dau seama că răul se prinde de ei și se leagă de ei sub orice falsă identitate se ascunde.

      Să-ți spun un avantaj al blogurilor: poți suprima oricând dorești un comentariu nesimțit. Îl bagi în gunoi și tragi apa… metaforic vorbind. La fel și când, ca cititor, dai peste un blog puturos – îl închizi și ai scăpat. Pe când dacă ești pe stradă, în tramvai, într-o instituție publică, nu ai cum să îți pui dopuri în urechi, nici cum să-i înfunzi gura cu vată. Aici e posibil.

      Altfel, e ca în democrație: fiecare își dă cu părerea cât îl duce capul. Că așa se înțelege liberatea de exprimare. Din păcate, au mare succes cei care urlă bine, oricât de agramat și oricât de incosistent logic. Important e să rezoneze cu cât mai multe umori și să trezească cât mai multe patimi.

    • Draga Sami,
      Ar fi mult mai simplu sa tacem cu totii si sa ne vedem de programe, lucrari etc, etc.
      Unii dintre noi privim insa la mintile luminate al ale evanghelismului romanesc cum se dau in stamba si … nu mai intelegem nimic. Opiniile noastre sunt cele ale unor ageamii in ale teologiei; pentru ca teologii nu fac mare lucru cam asta e tot ce iese pe piata!
      Eu sper ca va trece isteria asta si ne vom da mainile ca frati, trecand cu eleganta peste ceea ce azi inca nu intelegem: Dumnezeu ne iubeste si ne vrea pe toti pentru Sine …

      • Dyo,
        Nu vă împărtășesc „optimismul”. Are să curgă multă apă pe Dâmbovița și Crișul Repede până să-și dea evanghelicii mâna. Faptul că unitatea e semnul distictiv al creștinilor (potrivit rugăciunii lui Isus din Ioan 17) pare să fie o bagatelă pentru „mințile luminate” care dau direcția.

    • Parafrazând, sunt baptist… dar mă tratez. Glumesc, desigur. Ce vreau să zic e doar că nu vreau să absolutizez asta într-un sens exclusivist. De altă parte, faptul că am aderat la o anumită biserică e limpede că le exclude pe celalte. Deci sunt destul de conștient de dilema în care mă aflu.
      Cu toate acestea, nu cred că mă situez, prin ce am spus, in afara cadrului dogmatic (de import) circumscris de doctrina baptistă.

      O singură mare problemă am la chestiunea în discuție: n-aș vrea să mă trezesc contestând – de dragul baptismului – lucrări pe care Dumnezeu vrea să le facă. Astfel încât, decât să devin portavocea scepticismului sau chiar al contestării (acuzării), prefer să las loc și acestor manifestări fără să le consider însă fundamentale pentru mântuirea sufletului.

      Cât despre cealaltă chestiune adusă în discuție (necesitatea unei teologii baptiste unitare și temeinice), îmi mențin părerea. Nu de alta, dar încă n-am văzut un dialog consistent între mediul evanghelic și cel ortodox. Au fost niște tentative, unele taxate prompt fiindcă așa cereau… alții.

      Vă întorc și eu întrebarea: felul în care am pus problema aduce atingere credinței baptiste? Sau merg la alt reper: e lipsit de justețe și onestitate acest text?

      PS: Când folosesc exprimări de tipul „baptiștii cred…” e doar în scop metodologic, pentru necesitățile textului.

  11. ce ne facem insa, draga teo, ca „accentele si formularile” nu ne individualizeaza, ci ne dezbina…

    Seara aceasta, la noi la biserica, a predicat un tinerel, fara studii de teologie, dar preocupat de studierea Scripturii. Din Isaia, despre Domnul Isus. Un mesaj bine articulat, fara termeni greoi… Deci, se poate si asa.

  12. Mai ca as fi raspuns si eu, as fi aruncat in arena cateva idei, dar stiu ca dl. Teo e (pre)ocupat acum cu alte treburi, si articolul e cam vechi. Oricum, bun articol.

    • The Sun,
      Nimic nu te oprește să „arunci” niște idei. Căci calitatea lor nu depinde de momentul în care au fost aruncate, ci de justețea ideilor ca atare. Vorbesc strict în nume personal: NU-mi privesc blogul ca pe-un ziar în care doar articolele de ultimă oră mai prezintă interes.

  13. http://www.informatiadebihor.ro/ancheta/4929-rzboi-baptisto-baptist

    Articolul de mai sus pare a semana cu ceva cunoscut… o femeie a fost prinsa… stiti mai departe. Diferenta e ca evanghelistul a consemnat ca parasii femeii au plecat fara sa arunce piatra, fapt pe care nu l-a consemnat reporterul care a prezentat situatia din zilele noastre. N-o fi vrut? N-o fi putut?

    Singurul lucru pe care il invatam din istorie e ca nu invatam din istorie.

    • yfrbca

      Am citit textul. Succint și părtinitor. Parc-ar fi fost dictat de un adept al lui Țon sau de un „străjer” deghizat. În fine… mult mai interesant mi s-a părut singurul comentariu existent la acest text.
      Cât despre fondul articolului, într-adevăr, nu poate fi contrazis. Cam așa stau lucrurile. Atâta că, așa cum spuneam, sunt înfățișate cam numai dintr-o parte.

  14. […] Teofil Stanciu (comentariul pe blogul său în 29 noiembrie 2010): “Nu cred (…) că e neapărată nevoie să existe un singur punct de vedere, ci o viziune unitară (în care încap și opinii contradictorii) de ansamblu. La ortodocși există dogma (incontestabilă), teologumene (unde se negociază) și opinii teologice (de obicei individuale). Deci măcar în aspectele fundamentale ce țin de dogmă, cred că ar trebui să existe unitate, altfel nu se justifică apartenența la același cult. […]

  15. […] Teofil Stanciu (comentariul pe blogul său în 29 noiembrie 2010): “Nu cred (…) că e neapărată nevoie să existe un singur punct de vedere, ci o viziune unitară (în care încap și opinii contradictorii) de ansamblu. La ortodocși există dogma (incontestabilă), teologumene (unde se negociază) și opinii teologice (de obicei individuale). Deci măcar în aspectele fundamentale ce țin de dogmă, cred că ar trebui să existe unitate, altfel nu se justifică apartenența la același cult. […]

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s