Cărți proaspete (4)

Am din ce în ce mai puțin timp pentru cărți. Lucrez cu cărți, dar nu mai am răgazul să le deschid, să le răsfoiesc precum mi-aș dori. Nici să scriu despre ele nu mai apuc decât sincopat. Situația socio-economică impune alte imperative pe care, oricât de mult le-aș contesta sau disprețui, n-am cum să le ignor.

Îmi încep scurta incursiune printre aparițiile mai recente cu cărțile care mă ispitesc cel mai tare. Salutară publicarea cărții lui Jaroslav Pelikan – Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină. Un volum de peste 500 de pagini scris de unul dintre cei mai avizați și erudiți teologi contemporani. După cum probabil că știți, în ultimii ani de viață, autorul „a revenit” (după cum zicea el) la ortodoxie – înainte fusese lutheran.

Părinții apostolici pot fi citiți într-o nouă traducere, publicată de Polirom. Deocamdată a apărut numai volumul I (Prima scrisoare a lui Clement [e vorba de epistolele lui Clement Romanul către corintieni], A doua scrisoare a lui Clement și Păstorul lui Herma). Interesul pe care îl suscită aceste texte este generat de faptul că sunt cele mai vechi scrieri ale tradiției creștine, în afara celor cuprinse în canonul Noului Testament. Fiind vorba de o ediție bilingvă, scad simțitor șansele ca această traducere să fie suspectată de partizanate teologico-ideologice.

De ce ne-ar putea interesa o carte precum Istoria Imperiului Bizantin, de A.A. Vasiliev? Ar fi mai multe argumente, dintre care rețin numai câteva. Suntem majoritari ortodocși, iar istoria Bizanțului se confundă uneori cu parcursul ortodoxiei (de pildă, criza iconoclastă a fost și una politică, nu doar religioasă). Apoi, suntem români, dar și balcanici.

Trec la literatura universală pentru a semnala o nouă traducere a bătrânului Shakespeare, Opere 1, publicată de Ed. Paralela 45.

Volumul II (aproape 500 de pagini): „volumul de față lansează, în premieră națională, traducerea celor trei versiuni distincte ale celebrei tragedii Hamlet de William Shakespeare, datând din 1603, 1604 și 1623, după ce toate traducerile precedente din limba română (ca, de altfel, din toate limbile în care a fost tradusă) au avut la baza un text-hibrid, colaționat de editorii englezi ai secolului al XVIII-lea.”

Am auzit atât de mult vorbindu-se despre „lotul Noica-Pillat” (în care au fost incluși mai mulți intelectuali interbelici de rasă), încât abia aștept să citesc (când voi avea bani și răgaz) Așteptând ceasul de apoi, romanul confiscat de securitate lui Dinu Pillat.

Zice Pleșu: „De ce am decis să public această carte? Pentru că îmi fac iluzia că nu eu sunt prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 şi 60 de ani, a traversat (şi traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucţie şi formare. În definitiv, ceea ce ofer este istoria fragmentară a unui auto-didact. […] Nu mă propun ca model, ci ca studiu de caz.” Iată de ce mă înteresează Note, stări, zile (1968-2009).

Egeria – Pelerinaj în Locurile Sfinte. Sper că traducerea e bună. Altfel, editura merită felicitată că facilitează publicului larg accesul la una dintre cele mai vechi mărturii privitoare la obiceiurile de Paște din Ierusalimul antic. Autoarea, o femeie cu stare, care locuia în Peninsula Iberică, a întreprins un pelerinaj în secolul IV în Țara Sfântă și a consemnat tot ce a văzut acolo. Sunt menționate inclusiv practici liturgice ale Biserici Timpurii (avuseseră loc abia primele două Sinoade Ecumenice).

Mic dicționar academic (2 vol) – încă nu-mi dau seama prea bine prin ce diferă de alte dicționare ale lb. române, dar apariția merită semnalată. Și tot aici remarc apariția unei ediții noi a DEX-ului, care include toate noutățile introduse prin normativul DOOM 2.

Ioan Scurtu – Regii României fiecare are dedicat câte un volum întreg. Mă întreb dacă antimonarhiștii anilor ’90 nu s-au săturat de regimul prezidențial din România zilelor noastre. Din această carte pot înțelege câte ceva despre faptul că regele nu era un bau-bau care voia să jefuiască trupușorul firav la țărișoarei noastre dragi.

Și tot despre români, dar dintr-o perspectivă străină, G. Le Cler – Moldo-Vlahia. Ce a fost, ce este și ce ar putea fi. E vorba despre o carte citată de multă lume atunci când vine vorba de păcatele românilor, fiindcă a fost scrisă pe la 1860 de către un militar francez. Chiar dacă am citi-o cu toată nația… n-am face decât să dăm din cap dojenitori, fiecare fiind convins că nu el e pricina acelor neajunsuri descrise în volum.

Alfred Adler – Psihologia școlarului greu educabil ar trebui să fie foarte interesantă și probabil utilă. Deși psihanalist, Adler nu marșează pe sexualitate în abordările sale, ci se distanțează și delimitează de tătucul Freud.

În completare, și cu un spectru mai larg, semnalez cartea lui Aldo Naouri – Cum să ne educăm copiii. Îmi mărturisesc totuși rezervele față de această carte fiindcă autorul are (cum s-ar putea altfel la Editura Trei?) influențe psihanalitice (iar în acest caz nu e clar din ce direcție provin ele).  Faptul că e născut în Libia s-ar putea să constituie un avantaj sau un handicap, depinde cum și-a rezolvat conflictul oedipian cu propria moștenire. Rețin din prezentarea cărții o frază de bun augur: „Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii.”

Interesantă după titlu, dar și după numele unuia dintre autori, e și Istoria tinerilor în Europa., de Giovanni Levi și Jean-Claude Schmitt. Acesta din urmă a coordonat, împreună cu Jaques LeGoff, un Dicționar tematic al Evului Mediu occidental.

Că tot fu vorba de școlari, iată un titlu deosebit de interesant, semnat de Doina Ruști – Dicționar de teme și simboluri din literatura română.

Rămânem în sfera educației. Academia Română declară fără ocolișuri: Ești cool și dacă vorbești corect. O abordare care iese în mod clar din tipare. Titlul însuși e surprinzător, fiindcă recurge la un americanism în vogă pentru a convinge tinerimea că exprimarea corectă este o calitate, nu un defect.

Să-mi dați de știre când se ieftinește cartea lui Ion Mânzat – Psihologia creștină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud. Autorul a întocmit și Istoria psihologiei universale, un tom de peste 1000 de pagini, publicat la aceeași editură. Nu știu și nici n-am timp să mă documentez ce înseamnă „psihologie transpersonală” și „psihologie sinergetică”. Sunt cele două sintagme pe care le-am găsit asociate cu numele autorului.

Tudor Caranfil – Istoria cinematografiei în capodopere,  vol. III. Oricum nu am avea vreme să vedem toate filmele, așa măcar știm care sunt capodoperele. Rămâne de discutat de unde le luăm: din magazin (unde nu există) sau de pe torente, de unde… Sau lasă…

Și ca să nu existe riscul unei seriozități excesive, Emmanuel Prelle şi Emmanuel Vincenot ne propun Anticiclopedia filmului. Nu cred că e bună pentru documentare, dar pentru bunădispoziție și distanțarea necesară față de film ca act cultural cred că e utilă.

M-ar interesa să văd volumul Moarte de om, al lui Ion Zubașcu. Curiozitatea îmi vine din faptul că am avut ocazia să-l văd pe autor și pare un personaj interesant.

Site-uri noi (pentru mine): Gramar, Eikon, Aramis, Art, Vremea. Mai multe edituri au site-urile suspendate sau pur și simplu dezafectate. Nu știu dacă sunt situații temporare sau definitive, dar e limpede că a intrat criza serios și în cărți.

Publicitate