Creștinismul în pericol

 

toonpool.com

 

 

 

Creștinismul se află, așa cum vă pot asigura cu asupra de măsură vocile alarmiste și îngrijorate, sub asediu. Nu mă gândesc acum în primul rând la cipuri și la fiara care stă să ne devoreze din pașaport. Asta e doar o chestie recentă și despre care nici nu prea știm cum arată. Ci mă refer la „descoperirile” lui Dan Brown sau la „documentarul” lui James Cameron ori la „sfânta” evanghelie a lui Iuda. Adăugați-l dacă doriți și pe Richard Dawkins, cu The God Delusion. Demersuri de răsunător succes și cu maaaaare priză la public.

Judecând tocmai după acest succes, deduc, în mod logic, că nu se poate nicidecum susține teza potrivit căreia creștinismul este pe ducă, este desuet, este consumat. Acești iluminati care ne scot din beznele obscurantismului nu fac decât să dovedească opusul: că sunt mulți oameni puternic legați de creștinism. Tocmai de aceea au „nevoie” de aceste „dezvăluiri” pe care Biserica le-a ținut, chipurile, la mare taină, iar acum le-a scăpat datorită unei inexplicabile lipse de vigilență. Sau datorită priceperii detectivistice a autorilor lor cărora le-a izbucnit vulcanic rațiunea sub șapcă și le-a descoperit cărările neumblate și portițele lăsate nestrăjuite de către creștinism.

E și foamea de senzațional care-și ia obolul aici, dar există mai mult de atât. Se spune că au fost destul de numeroși cei care „și-au pierdut credința” după ce l-au citit pe Dan Brown. Mă tem că exprimarea este totalmente nefericită. În cazul în care prin credință se înțelege un set de enunțuri acceptate rațional, atunci poate că-și vor fi pierdut-o. Însă dacă credința este ceva ce transcende simpla adeziune rațională la o platformă ideologică, atunci e greu de priceput cum „au pierdut-o” pe urma unui exercițiu de fotoliu. Dacă am discuta despre catastrofe naturale sau conflagrații, atunci e mult mai plauzibil să-ți pierzi credința. Așa… ce să pierzi?

În elanul lor demitolgizant, acești apostoli ai evangheliilor oculte, s-ar putea să facă un mare bine creștinismului. S-ar putea ca mulți dintre cei care le dau lor crezare să fi fost numai simpli impostori – involuntari, poate – ai creștinătății, credincioși de ocazie, creștini numai prin apartenența teoretică la o formă de religie. Că, de, e bine să ai o legătură – dacă e posibil superstițioasă – cu o formă de spiritualitate și cu un soi incert de divinitate. Acești impostori – poate e dur spus, în fine, acești indeciși – au trecut în tabăra adepților lui Dawkins, Brown&co. Nu e o „recoltă” de care să fii mândru, domnilor. ’Geaba vă simțiți victorioși. E ca și cum cineva s-ar lăuda cu niște dezertori.

Dacă inițiatorii acestor istorii paralele și revelatoare intenționează să lovească în creștinism, dacă – așa cum e cazul lui Dawkins – consideră odios tot ce ține de Biserica creștină și vor să distrugă, mă tem că nu și-au făcut temele deloc. Ar fi trebuit să citească istoria și să vadă că Biserica a proliferat în primele trei veacuri de la o mână de oameni, tocmai în vremuri de aspră persecuție (venită atât din partea evreilor, cât și din partea romanilor, iar apoi a păgânilor din afara imperiului). Ar fi trebuit să observe că Reforma n-a distrus, ci, într-un sens, a întărit Biserica Catolică. Că schisma din 1054 n-a reușit să distrugă – după ce a dezbinat – creștinismul. Că în China maoistă, socialistă și – privită de îndoctrinații occidentali – cool, supraviețuiește o biserică subterană încă din vremea Contrareformei. Dar asta nu e suficient de palpitant! Că iluminarea comunistă din URSS n-a reușit să eradicheze biserica din catacombe. Că în Irak existau creștini pe vremea lui Hussein. Etc. Dar contestatarii cei cu creierul vlăjgan și emancipat n-au fost prea atenți la detalii d-astea.

Faptul întristător este că mulți apologeți de ocazie ai creștinismului au căzut în aceeași greșeală. De parcă Dumnezeu ar fi neputincios să-Și apere Biserica. Au sărit repede, au mușcat momeala, s-au văicărit, au avertizat lumea, au pus cărțile periculoase la index. Ei sunt cei care au venit cu viziuni apocaliptice și care vor să ne convingă de pericolul de moarte în care se află creștinismul.

Creștinismul însă nu se leagă de un cap luminat, de un papă – cu scuzele de rigoare pentru catolici. Oriunde mai rămâne un creștin există șanse reale ca întreg creștinismul să reînvie. E o gravă eroare să consideri că în creștinism există un centru exclusiv de putere. Există „atomi” care se regăsesc și se unesc în virtutea unui principiu care transcende rațiunea.

Nu vreau să diminuez importanța demersurilor apologetice, ci vreau doar să atrag atenția că există riscul ca uneori să meargă în altă direcție decât e cazul. Și să dea excesivă importanță unor adversari pe care însăși inconsistența lor îi elimină din scenă printr-un exercițiu de logică elementară.

Toți scepticii și anti-obscurantiștii ce luptă împotriva Bisericii au un hanadicap fundamental: nu cred în transcendența ei. Dacă ar crede, pe de altă parte, ar însemna deja că sunt pe drumul către încreștinare. Așa că e esențial să nu creadă. Însă asta îi văduvește de înțelegerea „mecanismelor” intrinseci de funcționare a acestei instituții divino-umane. Demersul împotriva componentei strict umane și palpabile a Bisericii are sorți de izbândă incerți. Contestarea divinității lui Christos, contestarea existenței lui Dumnezeu, contestarea învierii sunt tertipuri care, cumva, ar vrea să atenteze la transcendență, dar fără să o recunoască. Ea poate lovi cel mult în idei, dar aproape deloc în credințe autentice.

Luptătorii împotriva creștinismului se află astfel într-o imposibilitate funciară. Pe de o parte, nu cred în transcendența Bisericii, deci nici nu pot lupta împotriva a ceva ce nu recunosc și nu admit că ar exista. Iar pe de altă parte, dacă ar crede, și-ar submina singuri poziția în care se află. Situația lor e fără ieșire. Atâta vreme cât se revendică de la raționalismul riguros științific și în măsura în care sunt de bună credință (ceea ce, după mai multe mărturii ale lumii academice, nu e cazul la Dawkins, de exemplu) vor lupta cu armele rațiunii împotriva unei realități transraționale.

Apologetica creștină poate cel mult să elucideze puțin cețurile ca să-i ajute pe cei dornici să afle cum stau lucrurile și care e perspectiva creștină orthodoxă. Dar o avântare în hățișurile argumentării și contraargumentării pe terenul propus de contestatari e penibilă. E inutil să demonstrezi, cum vor unii, coerența Bibliei tocmai pentru că există contradicții în această carte și ele reprezintă o marcă a paradoxului. Ar fi trist ca Dumnezeu să poată fi foarte coerent pe limba noastră, ar semăna prea mult cu noi.

Altă capcană ar fi încercarea de a susține că Biblia este o carte de istorie sau de știință. Da, cuprinde date istorice autentice, dar nu epuizează istoria omenirii. Cuprinde informații științifice, dar nu ține loc de manual de științe.

Singurii de care îmi fac griji în acest context sunt copiii care știu încă prea puțin, care n-au ajuns să vadă pentru ei înșiși, putând fi astfel atrași de „descoperirile” acestor „luptători pentru adevăr”. Îmi amintesc însă că pentru cei care îi induc în eroare pe cei micuți „ar fi fost mai bine să-și lege o piatră de moară de gât”. Nu știu exact cum se traduce asta în fapte și răsplăți. Dar cred că așa stau lucrurile.

Anunțuri

8 gânduri despre “Creștinismul în pericol

  1. Mai Teo (Teo nu vine de la Teo Tzi? ), nu cred ca trebuie sa ne alarmam peste masura. Au mai fost in istoria omenirii indivizi care au incercat sa faca pe electricienii si sa ne „lumineze”. Cum au aparut, asa vor disparea.
    Parerea mea…. :))

    • Florine,

      Așa zic și eu. Că ar avea o șansă dacă „invenția” numită Biserică ar fi fost ideea unui curajos de prin secolul I. Dar cum nu fu de la oameni…

      Acum, mai există partea ailaltă. Că este în Scripturi o întrebare: oare va mai fi credință pe pământ la revenirea lui Christos?

  2. …În elanul lor demitolgizant, acești apostoli ai evangheliilor oculte, s-ar putea să facă un mare bine creștinismului…

    Părerea mea e că ei chiar fac un bine. Îți spuneam altădată că fragmentele din Cioran cele mai acide împotriva lui Pavel sunt cele care mi-au consolidat baza credinței tocmai prin faptul că mi-au oferit un instrumentar bun pentru demitologizarea convingerilor mele. Ce nu te omoară te întărește.
    Nu că l-aș cataloga pe Cioran drept ateu.

    Pericolele reale vin de obicei din interiorul unui organism nu din afară. Știi chestia cu gardu și leopardu

    • sam,

      Pericolele reale vin pe urma slăbirii imunității. Iar un semn de slăbire al imunității este reacția la orice microb cât de nesemnificativ.
      După cum ziceam, singurii de care mă chiar îngrijorez sunt copiii și adolescenții. Însă de ei sunt cel mai puțin îngrijorate și preocupate bisericile evanghelice. Nu toate, dar suficiente… Preferă să-i îndoctrineze religios uneori nu să-i învețe (anevoios și complicat) cum să-și folosească înțelept libertatea, dar asta-i altă discuție.

  3. Pericolul constă în apariţia altor erezii. Focalizarea demersului acestor pesonaje duce la identificarea forţei ce îi conduce pe aceştia: foamea după redescoperirea de ERES.

    De obicei la începutul posturilor, posturile „descopery” descoperă … te miri ce. Mâine poimâine îl vor aduce şi pe Arie, marele decoperitor care a căzut pradă … sfinţilor.

    • Am și văzut un „documentar” în care se „dovedea” că Biserica a luptat cu dârzenie împotriva Mariei Magdalena. Era plin de „probe” irefutabile! Am rămas siderat și, de atunci încoace, port o mare stimă acestor apărători ai creștinismului ancestral autentic.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s