Bac-ul și prostul târgului

cartoonstock.com

Așa te cuprinde un sentiment de lehamite, dar și o mare nedumerire când auzi că DNA-ul a reușit să intre – în sfârșit – pe firul corupției de la bacalaureat. Pentru că nu e vorba despre o campanie generalizată, menită să curețe școala românească de această nefericită tară, ci de o găselniță. Un amărât de director din celebra localitate Podul Turcului a fost mai fraier decât toți, ori o fi cerut prea mult, ori avea vreun conflict cu un absolvent năravaș, așa că s-a ales cu reclamație la DNA.

Mă gândesc acum dacă în toți acești ani nu s-a întâmplat ca vreun fiu de procuror să își dea bac-ul. Fiindcă, dacă s-a întâmplat, atunci sigur a cotizat la șpaga națională practicată de cel puțin 10 ani (la scară largă). Dar tăticii nu s-au „sesizat”, ci au dat și ei cu mână largă, că doar le permite salariul.

Trebuie să fii extrem de naiv, neglijent sau odios încât să cazi în buda suspecților. Cu atât mai mult cu cât în acest sport nu există decât învingători. Singura deosebire între un director de colegiu național și unul de SAM este, probabil, suma care revine fiecăruia.

Cotizația nu mai e de multă vreme facultativă. Presiunea e enormă pe elev și pe părinte. Care, de altfel, nu prea dau niciunul semne că s-ar opune foarte tare. Ei știu că „se dă”. Impersonal. Nu contează de unde și către cine „se dă”, ci mult mai important e că asta e regula, e precondiția unui succes așteptat. „Protocolul” nu se discută, nu se pune la îndoială, ci se asumă. E ca un buletin meteo care îți spune când să iei umbrela de acasă.

Mamele grijulii discută pe la serviciu despre cât mai e taxa pe la diverse școli. Mai strâmbă din nas când aud că la liceul odraslei proprii se cere mai mult decât în alte părți, dar nu și-ar pune, Doamne ferește, problema să nu contribuie. Că doar n-o să pericliteze viitorul luminos al teneretului…Citește mai mult »

Creștinismul în pericol

 

toonpool.com

 

 

 

Creștinismul se află, așa cum vă pot asigura cu asupra de măsură vocile alarmiste și îngrijorate, sub asediu. Nu mă gândesc acum în primul rând la cipuri și la fiara care stă să ne devoreze din pașaport. Asta e doar o chestie recentă și despre care nici nu prea știm cum arată. Ci mă refer la „descoperirile” lui Dan Brown sau la „documentarul” lui James Cameron ori la „sfânta” evanghelie a lui Iuda. Adăugați-l dacă doriți și pe Richard Dawkins, cu The God Delusion. Demersuri de răsunător succes și cu maaaaare priză la public.

Judecând tocmai după acest succes, deduc, în mod logic, că nu se poate nicidecum susține teza potrivit căreia creștinismul este pe ducă, este desuet, este consumat. Acești iluminati care ne scot din beznele obscurantismului nu fac decât să dovedească opusul: că sunt mulți oameni puternic legați de creștinism. Tocmai de aceea au „nevoie” de aceste „dezvăluiri” pe care Biserica le-a ținut, chipurile, la mare taină, iar acum le-a scăpat datorită unei inexplicabile lipse de vigilență. Sau datorită priceperii detectivistice a autorilor lor cărora le-a izbucnit vulcanic rațiunea sub șapcă și le-a descoperit cărările neumblate și portițele lăsate nestrăjuite de către creștinism.

E și foamea de senzațional care-și ia obolul aici, dar există mai mult de atât. Se spune că au fost destul de numeroși cei care „și-au pierdut credința” după ce l-au citit pe Dan Brown. Mă tem că exprimarea este totalmente nefericită. În cazul în care prin credință se înțelege un set de enunțuri acceptate rațional, atunci poate că-și vor fi pierdut-o. Însă dacă credința este ceva ce transcende simpla adeziune rațională la o platformă ideologică, atunci e greu de priceput cum „au pierdut-o” pe urma unui exercițiu de fotoliu. Dacă am discuta despre catastrofe naturale sau conflagrații, atunci e mult mai plauzibil să-ți pierzi credința. Așa… ce să pierzi?

În elanul lor demitolgizant, acești apostoli ai evangheliilor oculte, s-ar putea să facă un mare bine creștinismului. S-ar putea ca mulți dintre cei care le dau lor crezare să fi fost numai simpli impostori – involuntari, poate – ai creștinătății, credincioși de ocazie, creștini numai prin apartenența teoretică la o formă de religie. Că, de, e bine să ai o legătură – dacă e posibil superstițioasă – cu o formă de spiritualitate și cu un soi incert de divinitate. Acești impostori – poate e dur spus, în fine, acești indeciși – au trecut în tabăra adepților lui Dawkins, Brown&co. Nu e o „recoltă” de care să fii mândru, domnilor. ’Geaba vă simțiți victorioși. E ca și cum cineva s-ar lăuda cu niște dezertori.Citește mai mult »

Văduva săracă și cei 2 bănuți inutili

gardenofpraise.com

E limpede, fârtaților, că fără niște sponsori babani Biserica lui Christos ar intra în faliment, iar creștinismul ar deveni istorie. Tot ce ne mai ține pe picioare sunt fondurile venite de la bogătanii creștinității.

Oricum ai lua-o, bogații sunt fruntea, după cum prea bine spune și Sfânta Carte: ferice de cei bogați, căci a lor este împărăția Cerurilor. Nici nu s-ar putea altfel. Gândiți și voi, că nu sunteți plante. Ce s-ar face misionarii fără sponsori? Vai de mama lor și de vocația lor!

Cine ar mai face biserici mari și încăpătoare cu ventilatoare și coolere care creează condiții optime? Iar dacă n-am avea astea, unde să se mai adune lumea în zilele dogoritoare ori în miezul iernii? Că doar nu suntem acum în Antichitate să stăm sub un sicomor sau în condiții rudimentare… Gradul nostru de civilizație (și de spiritualitate) presupune un anumit confort.

Imediat după tagma bogaților vine cea esențială a fund-reizărilor, cei care le amintesc bogaților că Dumnezeu rămâne olog fără contribuțiile lor generoase.

Să fim serioși. Doar nu mai putem crede în secolul XX, după ce am văzut și Schismă, și Reformă, și Contrareformă că se poate face marea cu sarea cu cei doi bănuți de la văduvă. E buni și ăștia, dar puși obligatoriu lângă niște milioane venite de la frații noștri bisnismeni. Oricum, contribuția lor e incomparabil mai importantă și mai lăudabilă. Drept pentru care se cuvine să îi și pomenim periodic în întrunirile publice.Citește mai mult »

Întrebați-l de mineriadă

Cum „pe cine”? Pe Iliescu, desigur. Să nu scape nici anul ăsta neîntrebat. Poate îi iese din cap ideea că o să intre în istorie imaculat ca o fecioară politică. Din câte am înțeles eu, aceasta e miza lui cea mare: să fie primit în compania selectă a personalităților mitologizate ale istoriei naționale.

Dacă Iliescu n-ar fi liber-cugetător – adică: dacă eu cred în Moscova, ce vă doare pe voi capu’? –, sunt convins că s-ar aștepta ca, după „adormire”, să fie sanctificat. Dacă nu la nivel național – fiindcă patriarhul lui fidel l-a trădat și a plecat mai repede la cele veșnice – atunci măcar în câteva gubernii, pardon, județe. Iar niște babe pioase să treacă cu trei trandafiri sub braț să-i sărute cucernic icoana din care le va zâmbi (cum altfel?) chipul său trans-/des-figurat.

Întrebați-l cine a chemat minerii și el vă va întreba cine v-a „instigat”. Căci Iliescu nu poate concepe că un om ar putea să-și folosească creierul din dotare și să ajungă la concluzia că are ceva să-i reproșeze lui, personajul providențial al Revoluției Române. De altă parte, el mai știe că de la un anumit nivel în jos, se gândește numai la comandă de partid și de stat.

Întrebați-l câți au murit în acea perioadă și vă va întreba unde ați fost dumneavoastră în zilele respective. Altfel spus, de ce nu ați fost în piață să încasați niște toiege minerești. Cu dragoste, ca bătaia de la mama de-acasă. A, erați prea tânăr? Atunci ce vorbești, mucosule? Nu contează ce spui, ci cu câți ani te poți legitima în fața „venerabilului”.Citește mai mult »

Pseudo-călători în țara nimănui

Desen preluat de pe http://wellergize.ca/

Călătoria era socotită, odinioară, o sursă de înțelepciune. Oamenii obișnuiau pe vremuri nu doar să se „deplaseze”, ci să cutreiere lumea cu uimire și curiozitate. Mai recent, locul călătoriilor a fost luat – zic unii – de către filme, documentare, înregistrări parvenite prin intermediul unor terți. Într-un comentariu entuziast al proiectului Street View de la Google, cineva se extazia că în scurtă vreme nu va mai fi nevoie să ieșim din cameră ca să vizităm alte destinații.

Dacă mai adăugăm și televizoarele 3D, sunt șanse mari să rămânem consemnați pentru mare parte din viață în casele noastre multiconectate la exterior. Avatar deja i-a determinat pe mai mulți să ia act de o lume cu totul altfel, mai frumoasă, mai vie, mai evoluată, zic ei, decât ceea ce vedem când ne revărsăm de prin blocuri în strada gropoasă și prăfuită sau în înghesuiala bovină din mijloacele de transport. Astfel că lumea li se pare dintr-odată fadă și urâtă, iar o călătorie în… „Avataria” devine apetisantă.

E foarte la modă acest tip de călătorie în ficțiune. Dan Brown, de pildă, mizează mult pe confuzia care creează un soi de docu-ficțiune ambiguă și derutantă. Oamenilor însă le place. Și culmea e că tocmai datorită elementului care face ca asemenea incursiuni să fie periculoase: întrepătrunderea indeterminată dintre real și fictiv.

Normal că stârnirea imaginației și exercițiul călătoriei în lumi ficționale sunt benefice. Atâta vreme însă cât nu se estompează granița care desparte produsul fanteziei de realitatea ca atare. Altfel riscăm să dăm în patologic. Experiențele înregistrate ca urmare a lecturii sau a vizionării unui film nu sunt false, dar nu pot fi nici trăite nemijlocit. Iar în acest sens nu pot fi socotite autentice, „trăite”. Nimeni nu face mușchi stând la televizor, nici nu își umple plămânii de aer curat de la munte.

E fascinant, în aceeași tonalitate, să admiri, pe computer, priveliști (poate chiar în timp real) din insule paradisiace sau din taigaua rusească, însă interacțiunea e limitată. Distanța în sine nu poate fi în totalitate suprimată. E un fel de operație cu rest perpetuu.Citește mai mult »

Ordinea, cultura și cartea mai presus de adevăr?

Potrivit lui Iliescu, care își lansa o carte la Bookfest, e mult mai important să facem cultură, să lansăm cărți și mai ales să fie ordine decât să aflăm odată ce legătură are el cu morții Revoluției și cu mineriada din ’90 (în special). Nu e singurul demagog care știe să întoarcă în favoarea lui situații neconvenabile (metoda nu e folosită numai în cercurile politice, să fim bine înțeleși). Din nefericire, sunt destui care îl cred. Din fericire, nu toți îl cred.

Tupeul Iliescului este însă colosal. Cartea lansată azi se cheamă După 20 de ani – 1989 an de cotitură în istoria naţională şi în viaţa internaţională și a fost publicată la Editura Semne. Nici n-am știut până acum că același personaj dubios și-a făurit propria instituție de cercetare a evenimentelor din ’89. Se cheamă Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (în paranteză fie spus, mă întreb ce caută Valentin Voicilă alături de Iliescu, Petre Roman, Dan Iosif, Răzvan Theodorescu în colegiul național al acestui institut).

Cu cât ar sta Iliescu mai departe de investigarea Revoluției, cu atât ar fi mai puțin suspect în ochii tuturor. Dar însuși faptul că ține mereu să pună el lucrurile la punct este dubios în cel mai înalt grad, dat fiind faptul că n-a fost un privitor neutru, nici o victimă, nici nu poate fi suspectat de obiectivitate istorică și științifică. Putea să ne lămurească toată povestea într-un volum de memorii publicate post-mortem. Dar nu, se încăpățânează să își legitimeze propria versiune, iar academicienii și profii universitari se înghesuie să-i facă pe plac. Că doar nu au decât de câștigat.

Episcop catolic ucis în Turcia

© Raimond Spekking / Wikimedia Commons / CC-BY-SA-3.0 & GFDL

Monseniorul Luigi Padovese, membru al Ordinului Capucinilor, a fost ucis pe 3 iunie de către propriul șofer, la reședința sa din Iskenderun, Turcia.

Circumstanțele acestei crime nu au fost completamente elucidate, însă autoritățile turce merg pe varianta „nebuniei” ucigașului. Ipoteza este confirmată și susținută și de către membrii familiei șoferului. Dacă legea o fi și la ei mai blândă cu sonații decât cu criminalii, nici nu e de mirare că toți se grăbesc să-l dovedească țicnit.

Geries Othman, de la Asianews, remarcă însă că „nebunia” criminalului e destul de suspectă. Există voci ale unor comunități creștine, dar și ale unor ONG-uri care sugerează că autoritățile turce recurg destul de frecvent la această explicație pentru a închide dosarele celor care au atentat la viața unor creștini. O altă explicație invocată de autorități este și apartenența făptașilor la grupuri islamice extremiste.

Se abate astfel atenția de la posibila implicare sau încuviințare tacită a oficialităților față de asemenea gesturi radicale. Libertatea religioasă este un subiect delicat în Turcia. Potrivit raportului pe 2010, întocmit de U.S. Commission on International Religious Freedom, Turcia înregistrează încă destule probleme la acest capitol, beneficiind de un capitol special, alături de țări precum Coreea de Nord, Tadjikistan, Iran, Belarus, Venezuela, Cuba etc., chiar dacă nu cu probleme la fel de grave. Poate cea mai importantă recomandare pe care o fac Statele Unite este ca Turcia să confere deplină recunoaștere legală ortodocșilor (greci, armeni și georgieni/gruzini), catolicilor, protestanților precum și altor comunități religioase minoritare.Citește mai mult »

Au „lustruit” legea lustrației

Curtea Constituțională a decis că Legea lustrației e… neconstituțională. Faptul că urmează să-și și motiveze decizia chiar nu mai importă. Fiindcă respectivii sunt suficient de bine pregătiți încât să scoată ei de pe undeva din cotloanele Constituției niște prevederi care, chipurile, ar fi fost încălcate. Întocmai ca în cazul ANI.

Boșorogii de la CC sunt, cum am arătat și cu altă ocazie, foști membri de partid, simpatizanți, beneficiari ai unor sinecuri din partea politicienilor. Așa că de ce s-ar sinchisi de Constituție, când ei știu prea bine că au fost puși acolo ca să întoarcă diverse servicii. Normal că tot ce spun eu ar trebui probat. Dar și dacă s-ar proba, s-ar inventa o chestie care să facă probele respective neconstituționale sau măcar viciate din punct de vedere procedural.

Nu cred însă că gestul CC este ultima zvârcolire a viperei comuniste, ci cred că e doar cea mai recentă dintre zvârcolirile ei. Așa îmi și stă bine, nu? Să fiu mai optimist decât stimabilul bloger citat mai sus. Și mai cred că în acest for de arbitraj nu se va face curățenie niciodată, fiindcă partidele nu au interesul să se întâmple una ca asta. Poate să strige până răgușește Monica Macovei.

Dar nu care cumva să credeți dumneavoastră că CC s-a sesizat singură cu privire la neconstituționalitatea unei legi care oricum vine tardiv și cam degeaba. Nu! Ci niște străjeri ai democrației, membri ai PSD, au tresărit observând neregulile. Ei și-au dat seama că firava noastră democrație – amenințată de dictatura băsesciană, nu-i așa? – este în mare primejdie odată ce vreme de 5 ani, foștii demnitari de partid n-ar mai avea acces la funcții publice. Ar fi mare păcat să ne lipsim de experiența, înțelepciunea, pasiunea, abilitatea, descurcăreala și „relațiile” lor.

Vă dați seama că am pieri cu toții fără acești vajnici luptători pentru adevăr și democrație. Acum urmează să fie invitați în talk-show-uri ca să-și expună motivațiile profund umane, absolut dezinteresate și completamente juste. Niciodată PSD-ul nu s-ar deda la acte care vizează protejarea interesului de haită, obținerea de privilegii nejustificate, așa cum fac alții. Ai lui Ponta sunt toți feți-frumoși născuți din nou după ’89.Citește mai mult »

Lacrimile doamnei Vergu

Nu mă interesează, în acest punct, absolut deloc dacă sunt reale. La câte mascarade am asistat, la câte lacrimi de crocodil am văzut prin politică și aiurea, patru-cinci mililitri în plus nu mai contează. Teoretic aceste lacrimi pot fi autentice. Însă altceva e important pentru neam și țară.

Doamna Melania Mandas Vergu este fostă jurnalistă. Vreme de 20 de ani (se pare) a scris în presă despre educație. Unul dintre titlurile domniei sale, din decembrie 2009, suna cam așa (înainte să fi fost unsă consilier): „Ministrul Jaguar de la Educaţie promite din nou «reformă». Dă-i sfaturi”. Hmmm, să fi fost astea doar niște vorbe de alint? Sau erau pentru publicul însetat de sânge?

Lacrimile doamnei Vergu sunt de-a dreptul surprinzătoare. Dacă e de 20 de ani în breaslă, atunci e imposibil să nu-și fi cunoscut până acum colegii. Ba lucrurile arată chiar mai rău decât atât. „Durerea cea mai mare este următoarea: ca un jurnalist, care i-a învățat pe alții meserie, să fie devorat de propriii lui colegi”.

Din această afirmație se pot deduce două lucruri. Mai întâi, că doamna consilier s-ar fi putut aștepta la un tratament preferențial, dat fiind faptul că a fost în breaslă și că această breaslă ar trebui să mainfeste oarecare solidaritate. Nu știu dacă acesta e sensul, dar nici nu m-ar mira în contextul românesc. Așa spun și profesorii când se „ajută” reciproc – și nu e vorba aici de un ajutor onest și în limitele legii. Asta invocă și parlamentarii când, după ce se porcăresc (și porcesc) în fața camerelor, nu pot să ridice imunitatea unui… „coleg”. Nu se face…Citește mai mult »