Nu am stat să mă gândesc ce calități vor fi avut celelalte guverne ale României după ’89, dar mi se face tot mai limpede că cel actual are o mare calitate. Ea reiese cam din tot ce întreprind miniștrii, din toate declarațiile, din toate planurile. Dar e totdată și singura calitate. În rest, puterea executivă (cum este numită) e cam… lipsită de putere și de voință. Și nu știu de ce termenul „executiv”, în acest context, mi se pare că are a face mai mult cu executările silite, decât cu aplicarea unui program de guvernare.
Această calitate pe care o elogiez aici este – ca să nu vă țin în suspans – onestitatea. E adevărat că se manifestă mai degrabă involuntar și colateral. Însă acest fapt nu e de natură să-i diminueze din însemnătate. Din păcate, această trăsătură nu este suficientă în sine ca să devină și o virtute. Astfel că rămâne doar o caracteristică importantă. Pentru noi. Dar și pentru ei.
Toate guvernele de până acum (cu mici excepții înregistrate cel mai probabil la nivel de intenții sau la nivel de ministere – izolate și neutralizate la timp!) au făcut tot ce au putut să sugă bani din economia românească așa nenorocită cum era ea. Au fost o grămadă de fabrici de privatizat fraudulos. Iar unele guverne, dacă vă mai amintiți, dețineau chiar ministere specializate pe acest domeniu.
Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Nicolae Văcăroiu, Petre Roman, Radu Vasile – nume de gropari. Stolojan, Ciorbea și Isărescu au condus mai puțin și în împrejurări mai delicate. Încă le mai acord în mintea mea prezumția de bună purtare.
Guvernul actual, condus de Boc, ne spune pe șleau că factura care s-a tot încărcat de-a lungul celor 20 de ani de proastă administrare a țării urmează să fie plătită, iarăși!, de către noi toți. Ca și când toți am fi fost părtași și la marea împărțeală. Și într-un sens au dreptate: mulți români au înghițit lacom pomenile electorale de diverse tipuri, unii chiar au rămas și acum cu beneficii grase.
Iată, în sfârșit, niște oameni care nu se jenează să ia măsurile cele mai puțin populare. Dar și cele mai puțin gândite. Nici măcar nu se străduiesc să salveze aparențele, ci pur și simplu comunică deciziile luate, cu toate că deja știe toată țara că se puteau lua măsuri diferențiate pe categorii de venituri. Că se putea umbla la aparatul de stat. Nu faceți eroarea să confundați toți „bugetarii” cu pilele de prin ministere, prefecturi, agenții etc. Medicii și profesorii, de pildă, tot rupți în fund au rămas tot timpul.
Toți miniștrii au preluat refrenul cu „dacă nu tăiem acum, rămânem mai târziu fără”. Mai mult nu poți scoate de la dânșii nici cu cleștele. Clientela politică, arghiro-crația nu poate fi tulburată, fiindcă de ea depind următoarele alegeri. Așa că mai bine moară niște amărâți cu pensii mici, mai bine să-și piardă casele niște salariați mizeri, dar rămâne intactă gașca borfașilor.
N-ați observat în ultima vreme că nici jurnaliștii nu prea mai au ce să spună, ci se tot repetă ca niște pick-upuri la care sare acul? S-a ajuns în situația în care nici măcar dezinformările lor nu mai pot amplifica prea mult realitatea. Probabil că în felul acesta a fost câștigat și războiul cu trusturile de presă. Lehamitea depășește încet-încet nevoia de informare și gustul apostrofărilor, vai!, numai verbale!
Când vine vorba de previziuni, nu mai există decât variante întunecate – deja devine plictisitor. Soluții nedureroase e limpede că nu există. Dar s-ar fi putut – ipotetic – ca greul să nu cadă tocmai pe cei nenorociți. O spun însă chiar și insideri că nu se vrea. Monica Macovei, de pildă, e doar una dintre cei care se (mai) indignează de atâta nesimțire. Vedeți însă că nimeni nu-i închide gura, nici n-o contrazice. Vorba ’ceea: „Și ce dacă are dreptate?” Deci tot transparență!
În aceste condiții neprielnice, s-a apelat la un cuvânt omenos: solidaritate. Și aici guvernul actual – scurta-i-s-ar administrația! – e onest. Exact asta înțeleg politicienii prin solidaritate: ei și ai lor încasează, iar noi toți stăm la coadă să-i plătim. Unde e solidaritatea? Păi, momentan ei se mulțumesc să ia mai puțin, pe măsura putinței noastre de a da.
O altă informație pe care ne-o transmite în mod onest actuala putere executivă este aceea că politicienii (nu uitați că e un guvern cât se poate de politic) au ajuns la un asemenea statut încât nici campaniile de presă, nici justiția, nici Europa, nici ANI, nici DNA, nicio altă instituție nu-i mai atinge. Decât ocazional și premeditat. Capetele care cad sunt mai degrabă victime ale unor intrigi și trădări.
Personal chiar nu cred că dacă erau alții la guvernare ar fi procedat altfel. Doar ne-ar fi mințit mai abitir. Diferențele ar fi fost minore, insesizabile pentru nivelul sărăciei noastre. De unde reiese că singura calitate a acestui guvern este și marele lui defect: nu știe să mintă frumos. Se prezintă nației în toată splendoarea incompetenței sale fudule și imobile.
Bănuiala mea e că aproape nimeni în țara asta – mă refer la politicieni – nu ar ști mai bine ce să facă. Deoarece ei au învățat numai cum se toacă banii. La cei de până acum însă nu s-a văzut, fiindcă erau bani mai mulți și căpușe mai puține. Dar acum s-a ajuns la un dezechilibru de arghiro-sistem: gurile mâncăilor sunt hulpave și mai numeroase decât gurile de vărsare. A intervenit un deficit de debit.
Nu am căderea și expertiza necesare, dar m-aș încumeta să propun un experiment: românii să fie lăsați în pace, să-și finanțeze doar acele instituții pe care le consideră necesare. Sunt destul de convins că spitalele ar avea bani, la fel și școlile, poliția sau armata. Ar dispărea însă o grămadă de ghișee inutile. Ce ar dovedi acest experiment? Cred că s-ar vedea exact care sunt zonele care trebuiesc „eficientizate”. Adică, pe unde să se rărească semnificativ personalul inutil ce populează birouri numeroase cu incompetență gras recompensată.
Și s-ar mai dovedi ceva. Anume că obiectul discuției actuale (acel „stat” îngrozitor care are mereu nevoie de perfuzii financiare) se prea poate să nu existe aproape deloc. Că oamenii n-au nevoie de ’șpe aprobări semnate de mântuială, dar tărăgănate cu lunile, ci de maxim 2-3 semnate responsabil în câteva zile.
Cum ar mai cădea lipitorile de pe economia țării… Și ar trebui să intre în rândul firmelor obișnuite, să facă față concurenței. Unele ar pieri din cauză că managerii lor nu știu să facă altceva decât să semneze hârtii cu antet guvernamental. Și să împartă pomenile aferente.
Dacă beneficiile ce decurg din relația cu statul s-ar diminua drastic, oare am mai reuși să adunăm suficienți politicieni ca să umplem Parlamentul? Sigur mai sunt între ei și oameni cu idealuri și vocații, dar trebuie să fie tare puțini. Mda, recunosc că astfel de fabulații năstrușnice sunt barbare. E ca și cum ai arăta prăjituri fanteziste prin vitrină unui copil care n-are bani decât pentru pâine uscată o dată la două zile.
Ce păcat totuși că nu putem și noi transmite un mesaj la fel de onest: că ne doare în cot de problema lor cu funcționarii pe care i-au angajat și nu vor să-i dea afară. Ce păcat că nu putem face grevă fiscală, fiindcă e interzisă prin lege. Deci există o lege care ne obligă să alimentăm cu bani statul oricât de corupt s-ar dovedi. Totul e deci la vedere. Cinstit, transparent.
Am uitat să precizez că firmele către care se scurg banii sunt, într-adevăr, mai greu de identificat. E normal, fiindcă intră în categoria „secretului de serviciu”, dacă nu chiar a „siguranței naționale”. Dar schema generală, principiile fundamentale și practicile de bază sunt mai evidente ca niciodată. D-aia, zic, avem un guvern onest.
Cu drezina 
Super tare articolul… 🙂