Educație și elite

Numărul 323 (cel mai recent) al revistei Dilema veche are ca temă elitele. Am selectat câteva fragmente din articolele pe care le-am socotit mai reprezentative.

Deși rubrica permanentă a lui  Andrei Pleșu nu are legătură, de obicei, cu tema numărului, de data aceasta lucrurile s-au potrivit în chip fericit. Iată ce zice Pleșu în articolul său:

Dacă reconsiderăm sensul originar al aristocraţiei („puterea celor mai buni“), lucrurile se mai îmblînzesc. Democraţia nu are sens, dacă exclude puterea celor mai buni. Democraţia e, dimpotrivă, şansa egală acordată celor mai buni de a avea acces la putere. Cu alte cuvinte, un stat democratic nu e acela care discreditează şi exclude elita, ci acela care garantează tuturor posibilitatea de a deveni elită, de a se alinia liber unei exigenţe elitare.

Democraţia autentică nu înlocuieşte tirania unei minorităţi privilegiate prin ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţii“. Ea nu înlocuieşte calitatea prin număr. Democraţia autentică înlocuieşte elita arbitrară printr-o elită legitimă. Ea nu mizează atît pe „majoritate“, cît pe o preeminenţă a consensului. Înţeleg prin consens nu efectul unei numărători mecanice, al unei oarbe inventarieri de voturi, ci decizia unor conştiinţe libere de a subordona diferenţele individuale unui interes comun şi unor valori supra-individuale. Consensul implică, între altele, un demers sacrificial, întemeiat pe o formă a iubirii aproapelui. Te supui consensului pentru că acorzi mai mult respect cetăţii decît sinelui propriu, mai multă încredere spiritului comunitar („obiectiv“), decît idiosincrasiilor personale.

Textul integral al lui Andrei Pleșu poate fi citit aici.

Simon Simion, profesor la Babeș-Bolyai:

[În Olanda] dacă un profesor mentor îţi spune că pentru copilul tău cel mai potrivit este liceul de tip B sau C, deşi tu crezi că este cel de tip A sau invers, părerea profesorului poate fi pusă sub semnul întrebării doar un semestru, după care se aplică rezoluţia acestuia. Peste 90% din cazuri însă acceptă,  încă de la început, cu mulţumiri, rezoluţia profesorului.

Faptul că toate posturile universitare sînt posturi permanente blochează, cel puţin cu o anumită periodicitate, accesul potenţialelor elite din rîndul generaţiilor mai tinere. Doar dacă cel puţin 50% din posturi ar fi oferite pe perioadă determinată şi posturile scoase la concurs ar fi doar posturi vacante, nu posturi transferate pentru promovare, ar exista şanse reale ca unele dintre elitele noastre, desăvîrşite şi apreciate în universităţi şi instituţii de prestigiu din străinătate, să se reîntoarcă şi să se integreze în universităţile româneşti, sporindu-le performanţa şi prestigiul.

Articolul complet poate fi citit aici.

Foarte interesantă, deși puțin cam restrictivă în explicații, pledoaria conținută în Manifest împotriva cultului genialității, de Robert D. Reisz.

Şcoala românească visează să producă „mari gînditori, oameni de ştiinţă şi de artă“, dar este total inaptă şi chiar dezinteresată să producă cetăţeni, în sensul complet, democratic şi social al termenului. Dar chiar şi crearea condiţiilor propice pentru dezvoltarea de mari gînditori este mai mult retorică şi ipocrizie decît abordare pragmatică. În plus, modelul geniului este unul eminamente masculin.

Mai mult, genialitatea promovată de şcoala românească este, desigur, neadaptată vremilor mereu vitrege. Geniul trebuie să caute adevărurile în singurătate, fruntea lui să scruteze absolutul. Şi inadaptarea aceasta este considerată ca fiind bună. Ea aduce cu sine un dispreţ pentru instituţiile democratice, inerent mediocre şi imperfecte, dispreţ bazat de asemenea pe genialitate. Anume pe însăşi posibilitatea ei. Pentru că existenţa genialităţii este posibilitatea creaţiei perfecte şi, prin corolar, posibilitatea ordinii sociale perfecte. Omologul genialităţii este utopia. Cel al democraţiei este mediocritatea. Pentru că geniile romantice există, ele trebuie să conducă lumea. Nevoia unui conducător charismatic, mesianic şi autoritar este strîns legată de acest model de genialitate.

Mitologia geniului promovată în şcoală este, în multe feluri, dăunătoare. În primul rînd pentru marea majoritate a elevilor care, desigur, nu se pot regăsi în această imagine. Faptul că sînt persoane echilibrate, bine integrate social, cu gusturi, interese şi realizări şcolare normale, este insuficient valorizat. Pentru orice societate democratică aceşti oameni sînt principala valoare şi resursă. Ei sînt societatea şi pentru ei există statul.

Valorizarea excepţionalismului este, în acelaşi timp, o desconsiderare a profesionalizării. La noi, un bun instalator, un bun medic sau un bun avocat nu este o persoană care cunoaşte paşii algoritmici pentru rezolvarea unei probleme, ci este un ingenios, capabil de euristici complexe, un geniu al meseriei lui. Ca atare, succesul unui demers nu mai este previzibil, probleme simple nu îşi găsesc rezolvări simple. În fine, nu mai există nici o diferenţă între o problemă simplă şi una complicată, pentru că rezolvările trebuie mereu re-inventate, ingeniozitatea trebuie mereu pusă la încercare.

Şcoala trebuie să reabiliteze normalitatea, să valorizeze media, lucrul bine făcut, şi nu excepţionalismul.

Este uşor şi inutil să pretindem că apărăm normalitatea de atacul unei pretinse sub-normalităţi, ceea ce este important şi mult mai greu este să o apărăm de atacul supra-normalităţii.

Oana Popescu, director de programe la Aspen Institute:

Învăţămîntul românesc asigură informaţie, dar nu neapărat educaţie. Iar absenţa performanţei ca principal criteriu, nu doar în şcoală, ci şi în societate, distorsionează sistemul de valori.

În cadrul programelor noastre de policy încercăm să aducem la aceeaşi masă, în jurul unor teme majore din energie, de pildă, sau educaţie, sănătate ori securitate şi politica externă, toate părţile implicate – statul, mediul privat, societatea civilă, mediul academic – care să se consulte aşa cum este firesc într-o democraţie, pe baza unei solide documentări prealabile, cu uşile închise, pentru a nu contamina dezbaterea de artificiozitate generată de mediatizare, şi să producă o serie de recomandări concrete.

Restul interviului realizat de Stela Giurgiuveanu se poate vedea aici.

Și se mai plâng politicienii că nu sunt soluții, că nu se poate, că nu au de unde…

Anunțuri

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s