Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.

Ca orice echipaj aflat la strâmtorare, cheamă întăriri. Însă „întăririle” stau în mașini, nedumerite și fără idei. Ba la un moment dat, „operatorul” îl îndeamnă pe colegul său aflat la ananghie să țină mașina pe loc. Probabil se temea că exista pericolul să extenueze câinele.

Atrași de spectacol, se alătură și alți fârtați dulăi și cotei, unii dându-i un… canin de ajutor personajului principal, alții pur și simplu ținându-i isonul cu lătrături arțăgoase. „Încolțit”, polițistul reușește totuși într-un final să scape. Cu fuga! În societăți mai puțin „civilizate”, poate că disputa ar fi fost tranșată mai repede, javra abandonându-și cu scheunături intențiile distructive.

Vă invit să luăm însă urma buldogului profet și să ne lăsăm antrenați de metafora propusă. Câinele războinic a avut curajul să înfrunte masca impunătoare a mașinii poliției. De obicei, un astfel de automobil te face să te înfiori măcar puțin, să-ți verifici legalitatea poziției pe stradă. Nu și pe protagonistul nostru. Instinctul său l-a condus direct la esență: sub masca respectivă se ascundea neputința.

Reprezentantul și împuternicitul autorității este atât de nedumerit și dezorientat încât preferă să nu acționeze decisiv, ci să lase soarta să-și spună cuvântul. El mai face câteva mișcări care să-i liniștească puțin conștiința, că nu a stat totuși cu mâinile în sân. A încercat să scape, dar a fost atacat cu „forță disproporționată”.

Așa că polițistul, cu însemnele autorității vandalizate, stă în mașină (cât încă o mai are la dispoziție) și meditează la drepturile atacatorilor. Că o face în dreptul Domniei Sale nu ne deranjează, că doar poate să fie un ins mai sufletist, mai îngăduitor. Însă patrupedul belicos s-ar putea să ia tot orașul la rând, în timp ce omul legii nu reușește să-și depășească dilemele.

S-ar putea crede că atitudinea lui vine din omenie, iar în cazul de față ar putea fi chiar adevărat, în sens strict. Însă în metafora noastră, gestul său nu trădează omenie, ci o patologie aparte de care suferă autoritatea. Datoria poliției e să stăvilească răul în curs de desfășurare. Iar acest lucru se face în numele cetățenilor cinstiți și fără apărare (adică a majorității). Ezitarea în fața răufăcătorului nu e semn de bunăvoință, ci de slăbiciune.

Slăbiciunea autorităților creează nesiguranță, neîncredere și dezordine. Odată instaurată suspiciunea în raporturile sociale, oamenii vor lua măsuri pe cont propriu pentru apărare. Astfel că dispare coeziunea socială și sunt subminate relațiile de bună vecinătate, sacrificându-se așadar omenia la un nivel generalizat. Se dovedește deci că societatea nu poate să manifeste indulgență față de anarhistul distructiv, ci poate să-i acorde clemență ulterior, după ce acțiunea lui a fost curmată. De asemnea, poate să îl trateze respectuos pe tot parcursul procedurilor, însă tolerarea comportamentelor deviante nu e o virtute, ci un dezastru.

Oamenii legii se manifestă adesea ca o minoritate stânjenită. Chiar și la noi – unde aroganța de polițist e încă proverbială – există situații când aceștia pleacă ochii spășiți în fața mahărilor care-i beștelesc ca pe niște vite. În loc să-și amintească faptul că ei reprezintă interesele unei majorități și au fost delegați să impună legea și ordinea, se feresc să nu fie luați la bani mărunți de niște minorități excesiv de agresive. Normal că sunt oameni și că pot greși, însă, de teama greșelilor, ei preferă să nu mai facă aproape nimic mai ales împotriva anumitor grupuri.

Vă amintiți că poliția română a reținut niște indivizi când cu summit-ul NATO de la București? S-ar putea să fi fost un abuz, dar s-ar putea la fel de bine să fi fost un lucru necesar. Fiindcă ulterior, respectivii au putut poza în victime inocente, dar nu știm cum ar fi arătat lucrurile dacă ei erau pe străzi. Faptul că sunt minori e praf în ochi. Sunt destui minori care își terorizează familiile sau profesorii, fără să-i deranjeze vârsta.

Mai pomenesc un incident. Când a fost arestat Becali, majoritatea românilor erau de partea lui. Explicația e simplă. Oamenii simțeau instinctiv că păgubitul face pușcărie, iar infractorul devine pârâș și își râde în barbă. Printr-o răsturnare abilă, hoțul ajunge să reclame prostul tratament la care l-a supus omul pe care îl furase. Era limpede pentru toată lumea că sistemul păcătuia împotriva celor pe care ar fi trebuit să-i apere.

Presa vuia împotriva lui Becali, deși, în realitate, el fusese victima. Pe fondul problemei, lucrurile arătau simplu: unui gospodar i se furase un atelaj, acesta reușește să facă ceea ce poliția nu e în stare (să-l recupereze); ca orice bun gospodar vrea să le bage mințile în cap infractorilor, așa că îi obligă să asculte (la un bar, cu băutură dinainte – deci nu în beci și la fum) o predicuță. Consecința e că poliția (care, vă amintiți?, fusese neputincioasă să rezolve paguba) devine foarte putincioasă să apere „drepturile” pungașului.

Mai este un caz celebru în care justiția (?!) obliga un proprietar să plătească despăgubiri unui… spărgător. Infractorul voise să intre în casă și să fure, dar s-a întâmplat că s-a prăbușit acoperișul cu el, iar individul a căzut pe ceva ornament metalic și s-a rănit. Cu toate că era problema exclusiv a lui că intrase în casa unui cetățean, a avut tupeul să dea proprietarul în judecată pentru că își plasase respectivele ornamente taman în calea căzăturii lui. Iar instanța i-a dat dreptate!

Din păcate, direcția spre care ne îndreptăm pare cea indicată de buldogul anarhist. Iar după aceea, sătui de atâta toleranță, s-ar putea să cotim spre militarizarea excesivă. Tocmai pentru că n-am știut să ne gestionăm libertatea și n-am știut să-i domolim pe adversarii ei travestiți în minoritari ce luptă pentru drepturi. Pentru dreptul de a dicta ei termenii și condițiile libertății.

Nu spun prin asta că minoritățile n-ar trebui să obțină drepturi, nici vorbă. Ci susțin că e mai important ca libertatea fiecăruia (asumată și responsabilă) să primeze asupra oricăror sensibilități de grupuscul ofensabil. Spune Churchill (apud Steinhardt): „Eu am dreptate și tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor.”

Notă: Mulțumiri lui Alin D. pentru filmuleț.

Anunțuri

6 gânduri despre “Câinele profet sau impasul autorității

  1. Pffff…cred ca „gandesti prea mult” (overthink).

    „Lasand metafora la o parte”…am vazut la stiri ca azi o fata din Timisoara a fost agresata/injunghiata in timp ce isi plimba cainele. Cred ca nu se intampla treaba asta daca ar fi avut un caine „adevarat” ca si cel din film nu ceva caine pentru decor :).

    • Aline,
      Eu nu discut valoarea câinelui, ci neputința polițistului. Pentru buldog am toată admirația 🙂

      Da, știu că am extrapolat chestiunea, dar mi se pare că în esență nu am greșit foarte mult. Că povestea respectivă poate fi socotită – în subtext – reprezentativă. Nu?

  2. Teofil,politistii din tarile civilizate n-au voie sa agreseze pe nimeni.Au o misiune foarte grea caci trebuie sa intervina fara a ofensa.Carabinierii din Italia sunt foarte diferiti de politisti romani atat in modul lor de a se adresa cat si in maniera de actiune: foarte politicosi,intotdeauna serviabili,rapizi.

    In Romania o cunostinta italiana a patit-o rau,l-au oprit prin anii 2003 cand noi nu eram inca in UE,i-au controlat permisul de conducere in care avea o categorie superioara B-ului si i-au urlat in romana ca il duc in arest pentru ca nu poate conduce o masina mica.El speriat mai mult de urletele politistului a luat telefonul,bine ca il avea, si a zis ca suna la Consulatul Italian.In acel moment politistul roman s-a calmat ca prin minune si a spus ca de data acesta il iarta,dar asta il costa si i-a luat din portofel,cu degetele lui corupte,100 de euro, apoi a sarit repede in masina politiei si a plecat.

    Halal! Asa ne facem de cacao!Pentru ca nu e singurul strain care a fost furat de politisti romani ce in teorie ar trebui a ne protejeze,doar au salar din taxele platite de toti statului,nu?

    Anul trecut (2009) eram chiar eu in masina cu numar de Italia,dar nu conduceam eu.Ne-a oprit politia la Osorhei facandu-ne semne disperate cu mana (n-aveau nici macar o paleta!) caci nu eram siguri ca ne opreau pe noi sau doar ..ne salutau 🙂 Cand i-a cerut conducatorului masinii actele, au vazut ca e italian si au inceput sa-l ia la misto fredonand o bucata de cantec cu numele lui. Pai se poate asa ceva? Nici un carabinier nu ne-a facut vreodata astfel de umilinte. Ba mai mult, eu imi uitasem permesso di soggiorno acasa (s-a intamplat inainte de a fi in UE si eu trebuia sa am acest document mereu cu mine) si nu va spun cu cat respect mi-au vorbit si au controlat ei cu pc-ul numele meu spus ‘a voce’,fara sa-mi urle sau sa ma ameninte.

    O enorma diferenta intre politisti romani si cei italieni. Din pacate si cu politisti unguri am avut probleme.Sunt corupti si mi-au cerut bani pentru ca am depasit limita de viteza in loc sa-mi dea amenda si gata.In schimb nici unii nu urla ca ai nostri.Nu inteleg,suntem certareti din fire noi romanii sau efectiv lipsiti de educatie ca trebuie sa urlam de fiecare data?
    In schimb politistii germani si cei polonezi(surprinzator) sunt calmi,amabili si corecti,iti dau amenda daca ai gresit(de obicei uit sa pornesc luminile sau depasec cu putin limita de viteza) dar nu te intimideaza sau sa te umileasca nici nu poate fi vorba.

    Acestea fiind zise,poate asa intelegi Teofil de ce acel politist n-a reactionat,nu pentru ca nu putea sa scoata pistolul si sa impuste cainele ci pentru ca a preferat ca ala sa se calmeze si el sa poata pleca incet, fara a-l rani, cu masina, pentru ca apoi sa-i aplice o amenda usturatoare proprietarului care i-a lasat liberi si nesupraveghiati. 🙂

    • Napoca de Ardeal,

      Eu nu zic că nu înțeleg. Și știu, după cum îi ziceam lui Alin, că am extrapolat. Dar cred în continuare că atitudinea reprezentanților autorității față de abuzuri e mai degrabă timorată. Fiindcă mereu oamnenii se întreabă ce drepturi or fi încălcând. În România, chestia asta se întâmplă în fața celor cu mașini scumpe. Polițiștii se gudură nu o dată pe lângă mahării care-și bat joc de ei. Sau chiar dacă nu se gudură, nu le pot face nimic, fiindcă respectivii se știu „pe cai mari”.

      Polițiștii români nu sunt străini, ca spirit și nivel, de bancurile cu polițiști. Au încă destul din milițienii de altă dată. Scriam în urmă cu ceva ani despre o întâlnire din asta aici.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s