Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.Citește mai mult »

Anunțuri

Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »

Ipocrizia unei societăți: pedofilie vs. sex la liber UPDATE

UPDATE 2: O analiză nuanțată și pertinentă a scandalului de pedofilie poate fi citită aici.

UPDATE: Urmăriți aici o mo(n)stră de obiectivitate jurnalistică: de la titlu până la ultimul rânduleț. Marca Realitatea-Cațavencu. Dacă și cei buni procedează astfel…

––––––

E absolut condamnabilă pedofilia unor preoți din Biserica Romano-Catolică. Incidența acestor deviații ridică multe probleme și întrebări cu care Vaticanul va trebui să se confrunte. Gestul prin care Papa Benedict XVI își cere iertare este unul ce vine în continuarea celor inițiate de Papa Ioan Paul al II-lea. Chiar dacă survine, poate, puțin cam tardiv, nu trebuie ignorat. Ba chiar merită luat ca exemplu.

Societatea este foarte revoltată de agresiunile la care au recurs preoții. Și pe bună dreptate. Niciun copil n-ar trebui să treacă prin asemenea traume, cu atât mai mult cu cât siluitorii ar fi trebuit să le fie părinți duhovnicești.

Aceeași societate manifestă însă foarte multă înțelegere pentru alte tipuri de agresiune sexuală. Mă gândesc în special la agresiunea ideologică. Efectele acesteia sunt mai puțin traumatice în aparență, fiindcă ideile nu dor, nu lasă răni fizice, nu produc șocuri, nu bulversează psihicul. Mecanismele lor de insinuare le permit să afișeze toate însemnele inocenței.

Fundamental în problema pedofiliei – dacă e să analizăm puțin mecanismul acestor monstruoase acțiuni – este contactul sexual împotriva voinței copilului. Ba chiar se merge mai departe, orice contact fizic de natură sexuală între un adult și un minor poate să intre la categoria pedofiliei. Chiar și cele reciproc încuviințate. E normal să fie așa.

Dar normalitatea asta are prea multe amendamente care o invalidează. Minorilor li se face „educație sexuală”. În alte părți (în țările occidentale), mai asiduu ca la noi. Culmea e că, în cazul acestui demers „instituțional” și „educațional”, minorii sunt socotiți suficient de responsabili încât să li se îngăduie libertate deplină în privința vârstei la care să-și înceapă viața sexuală. Important este doar să aibă la îndemână prezervativul.Citește mai mult »

Cărți proaspete (3)

Am găsit-o adeseori citată, mereu cu titlul în engleză, dar de acum o avem și în românește. E vorba de cartea lui Dietrich Bonhoeffer – Costul uceniciei. Cum încă n-a fost semnalată pe site-ul Editurii Logos, fac trimitere doar la blogul lui Emanuel Conțac, singurul loc în care apare deocamdată știrea. Nu știu care-i va fi prețul, dar cred că își va merita toți banii. Sperăm că nu peste foarte mult timp să i se adauge o pereche (altă editură, același autor).

După câțiva anișori de trudă, în sfârșit a apărut cartea prietenului Daniel Fărcaș: Meister Eckhart. Misticul din căușul ochiului. O semnalez tuturor, deși nu știu câți dintre cei ce o vor citi o să și înțeleagă despre ce e vorba în ea. Dar, chiar și cu aceste riscuri, mi-am propus să mi-o comand în cel mai scurt timp. Să o am cu autograf. Felicitări, Dani!

Cartea este doar o parte din teza de doctorat pe care autorul a susținut-o la Paris IV – Sorbonne, în 2008. În același an a câștigat și concursul I.P. Culianu al Editurii Polirom (pe 2007), iar de atunci se tot moșește cartea. Având în vedere că aproape toate volumele care au câștigat acest concurs de la Polirom ajung în lista lor de cărți la 5 lei, cred că cea mai bună urare ar fi: să aibă parte de un nou tiraj!Citește mai mult »

Mi-am văzut viitorul (?)

Sursa: deviantART.com
Sursa: deviantART.com

O sindrofie familială. Cu circuit închis. Lume multă. Mâncare bună. Voie bună. Mulţi juniori gălăgioşi. Toţi minori. Toţi plini de energie. Toţi călare pe singurul calculator din încăpere. Inclusiv cel mai mic – 3 ani.

În faţa lor, un joc. Nu ştiu cum se chema. Dar un joc violent. Cu un tip care trage oameni afară din maşini şi le ia locul. „Vrei să poţi omorî oameni?” întrebă unul. „Că eu ştiu parola pentru arme…” „Da, vreau”, răspunde celălalt. Amândoi sunt crescuţi în biserică. De dimineaţă au fost la grupele de copii. Acum vor să… omoare oameni. Iar cel de 3 ani stă chiar în faţa monitorului să nu scape nimic.

Ce-i de făcut? – vorba lui Cernâşevski şi Lenin. Păi, întâi de toate trebuie sărit la jugulara părinţilor. Că sunt inconştienţi. Că sunt indolenţi. Că n-au autoritate în faţa copiilor. Adevărate toate. Dar băgaţi voi mâna în foc că nu veţi ajunge la fel? De obicei, cei mai feroci dintre critici sunt cei cu musca pe căciulă. Ei ştiu să spună tuturor ce ar trebui să facă. Mai sunt şi sfătoşii care, deşi au experienţă până la genunchiul broaştei, mustesc de înţelepciune. Aşteptăm ordonanţele dumneavoastră!

Nu zic că părinţii ar trebui absolviţi. Dar eu unul m-am cam săturat de cei care nu fac decât să le dea periodic în cap, arătându-le cât sunt de proşti. Iar când e să le ofere soluţii, vin cu nişte clişee şi reţete abstracte, impersonale. Completamente nefuncţionale. Și inutile.

Orice s-ar spune, părinţii trebuie să pună o pâine pe masa familiei. Iar acest lucru poate costa uneori foarte scump. Cei care gândesc în perspectivă încearcă şi să pună un ban de o parte pentru studiile (eventuale) ale urmaşilor sau pur şi simplu ca să le ofere un punct de pornire în viaţă. În timpul care le rămâne, mai trebuie să şi comunice cu pruncii, să-i mai şi înveţe câte ceva. Din ce ştiu ei. Dar de multe ori ştiu şi ei ştiu doar literă moartă, prejudecată seacă… Aşa au fost învăţaţi.Citește mai mult »

Parodie la facebook

Câtă vreme oamenii se mai pot detașa de logging-uri și memberships și să se privească ironic, e semn de sănătate mintală. Ce consecințe o avea… cine știe? Dar exercițiul celor doi menestreli ai contemporaneității este unul necesar și lăudabil. În plus, indivizii chiar au și o brumă de talent. Vocile sună bine, versurile sunt deștepte.

Citește mai mult »

Probleme în twitter-sphere?

Nu știam că există și o sferă a „ciripitorilor”, însă se pare că s-a dezvoltat între timp. Probabil că într-un viitor nu foarte îndepărtat, copiii vor învăța la școală despre atmosferă, geosferă, ionosferă, antroposferă, blogosferă și twittersferă ca fiind din aceeași categorie. Una dintre sferele care înconjoară pământul.

Primul videoclip l-am văzut în urmă cu vreun an. Cred că Alex D. mi-a arătat un blog pe care fusese postat filmulețul. Indiferent cât de entuziasmante ar fi aceste rețele sociale sau cum s-or mai fi numind, cred că problemele ridicate de către realizatorii filmulețelor merită examinate cu atenție.

Iată cum s-a dezvoltat sfera „ciripitorilor” și cum continuă nebunia.Citește mai mult »

Fotbalul în avangarda societății (1)

Că fotbalul este cel mai gustat spectacol sportiv este deja un truism. Toate televiziile de sport din România încearcă să ciupească de undeva niște meciuri. Iar în jurul acestora roiesc apoi tot felul de personagii care mai de care mai trăznite, mai bizare, mai sărace intelectual. Esențial este însă că tot ceea ce vine din fotbal ține prima pagină a ziarelor și acaparează grosul știrilor de profil.

În afară de pilula lui Mutu, evenimentul începutului de an a fost, fără discuție, re-re-realegerea lui Mircea Sandu la conducerea FRF. Lucrurile s-au desfășurat cu totul previzibil, în aceeași atmosferă mitocănească și borșită specifică bogătanilor bădărani care conduc cluburile.

Totuși, cu mai puțin de 10 ani în urmă, presa sărea la beregata lui Mircea Sandu și a lui Dumitru Dragomir, vorbind despre corupție, despre managementul defectuos al mișcării fotbalistice românești etc. Se cerea cu insistență schimbarea de generații, debarcarea boșorogilor și preluarea frâielor de către „generația de aur”.

Și într-adevăr, Gică Popescu a candidat atunci la conducerea FRF, sprijinit de către Ionuț Lupescu și Florin Prunea. „Campania electorală” a fost foarte agresivă, tinerii fiind deciși să facă curățenie în fotbal. Cum Gică Popescu n-a câștigat, curățenia n-a mai venit. Ba chiar mai rău, cei doi parteneri ai săi au trecut în tabăra „vrăjmașului” devenind directori prin federație. În plus, s-au și întors împotriva împotriva fostului lor coleg de la echipa națională. Mă scuzați pentru amănunte, dar sunt necesare pentru a contura un model.

Odată consumată faza acută a războiului, lucrurile au căzut în uitare. Campania de presă a sucombat probabil din lipsă de audiență. Sau cine mai știe de ce… Abia recent au mai apărut niște scandaluri, care însă nu au beneficiat nici pe departe de același tratament.

De fapt aici voiam să ajung, deoarece consider semnificativă și profetică schimbarea de atitudine a presei de sport. Există în prezent mult mai multe canale media sportive decât în urmă cu vreo 5-10 ani, când se consuma episodul relatat mai sus. Cu toate acestea, investigațiile au dispărut din această zonă media, cu foarte rare excepții (vezi cazul Ritzi, anchetat jurnalistic de Tolontan&co).Citește mai mult »

M. Oprea vs. Vl. Tismăneanu: cine-i cel mai anticomunist din România?

Încă nu s-au stins cu totul reverberaţiile concedierii lui Marius Oprea. Mare scandal, mare tărăboi. Că Oprea era cel mai anticomunist dintre anticomunişti. Că el era Luptătorul prin excelenţă, că era un simbol, că era, că ştia, că putea, că aşa şi pe dincolo.

Încă în urmă cu un an remarcam că fiecare – în România noastră confuză – are propriul lui comunism şi anticomunism. Pe atunci, Oprea administra anticomunismul lui Tăriceanu. Iar Tismăneanu era cavalerul aruncat în lupta cu fantomele comuniste de către Băsescu – primul mandat. N-avea cum să iasă bine…

Între timp, Tăriceanu a fost scos de pe traiectoriile de referinţă, virând către cvasi-anonimatul unui membru de partid. În locul lui s-a instalat – bine! – Crin Antonescu. Nu mică mi-a fost uimirea când l-am auzit pe acesta din urmă deplângând – la Firea în emisiune – soarta adevăratului-cel-mai-competent-anticomunist-din-România. Nu ştiu de ce îmi seamănă cu adevăratul-cel-mai-mare-rege-al-manelelor. Poate că e doar intransingenţa mea de vină.

Fac o mică incursiune în istoria ultrarecentă a României. Acest Antonescu îngrijat de soarta arhivelor şi elucidării trecutului declara – când interesul politic i-o cerea – că el şi partenerul său (ex-preşedintele Geoană) nu mai sunt preocupaţi de trecut, ca alţii, ci pe ei îi interesează de acum numai viitorul. Am auzit declaraţia eu însumi şi cred că poate fi scotocită prin vreo arhivă de emisiuni de la Antena 3. Dacă nu s-o fi volatilizat.

Ca urmare a acestei emancipări de sub povara trecutului, PNL-ul şi PSD-ul au avut tupeul să-şi dea mâna în chip simbolic peste cadavrele Timişoarei. Sau să ignore Proclamaţia de la Timişoara cu care partidele istorice au fost multă vreme solidare. Fără să se ia seama că toate acestea poartă încă simbolul luptei anticomuniste şi fără ca vreun resort adânc să se mişte în politicienii care voiau să scape ţara de „ciuma” PDL-istă.

E o mare ipocrizie şi o nesimţire pe măsură să te prefaci dintr-odată preocupat de o temă care te incomoda vădit cu câteva luni înainte. Toate astea numai pentru că ţi-ar putea aduce un capital politic suplimentar. A te plasa mereu în opoziţie făţişă cu preşedintele ţării a devenit cea mai inteligentă metodă de a face politică în România anului 2010?Citește mai mult »

Plagiat în colecția Biblioteca Adevărul? – cazul Mândrie și prejudecată

De la bun început am fost destul de sceptic vizavi de colecția de cărți pe care „trebuie să le ai”. Mi-am exprimat rezervele și cu altă ocazie. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că volumele publicate au două mari calități: sunt noi și sunt bine legate (deci rezistente în timp). Nu mă impresionează brizbrizurile de pe copertă, nici cele de interior. Nu-i mare lucru nici „pielea” în care sunt înveșmântate. A, și mai au o calitate: accesibilitatea sub raport financiar.

Când vine vorba despre conținut, lucrurile se schimbă. Un neajuns ar fi lipsa oricăror informații suplimentare (prefață, postfață, tabel cronologic) care ar fi îmbunătățit semnificativ ediția, i-ar fi dat o ținută intelectuală. Nici măcar o banală notiță biografică nu există. Cred că era util pentru cititorii cărților din această colecție – deci nu pentru posesorii lor – să afle când a trăit autorul și ce alte cărți importante a mai scris.

Acestea reprezintă însă totuși doar niște amănunte pentru marea masă a publicului țintă. N-ar fi cazul, așadar, să bag bețe în roate unei afaceri prospere și culturalizatoare. Am identificat însă și o problemă mai serioasă. Care, de asemenea, nu-i privește pe cititori în mod direct, dar are de-a face cu onestitatea și chiar cu legalitatea.

Am primit în anticariat un exemplar, pe care trebuie să-l am, din Mândrie și prejudecată. Așa că mi-am zis că ce ar fi să-l schimb pe cel de-acasă, care era cam ramolit. Zis și făcut. Dar, cum m-am mai ars cu traduceri recente, m-am pus să verific dacă textul tradus de Corina Ungureanu pentru Editura Adevărul Holding este unul de calitate. Și cum să te lămurești mai bine decât comparând între ele cele două variante. Iată ce a ieșit (am evidențiat cu culori deosebirile).Citește mai mult »

Gorila de pe Marte sau știința văzută prin tabloid

Știrea cum că pe Marte s-a descoperit o gorilă (cu spinarea argintie) nu mai e nouă. Atâta doar că n-am avut vreme să-i dau importanța cuvenită la momentul apariției. Încerc acum o compensare tardivă și spășită.

După cum vedeți, titlul știrii [Gorilă uriaşă cu spatele argintiu, fotografiată pe Marte de un robot NASA] nu lasă loc de interpretări. Lucrul pare cert. Gorila există! Probabil că ar merita o analiză în sine această manieră de lucru a așa-numiților jurnaliști. Fiindcă, vă asigur, nu este singurul titlu care minte. Cum sunt abonat prin rss la mai multe ziare și televiziuni, mereu am astfel de surprize.

Mult mai palpitant pare faptul că oamenii de știință s-ar putea să fi dat peste viața îndelung căutată pe Marte. Sărmanii de ei, ce încuiați! Au trimis robotul cela să scurme solul marțian după vreun protozoar. Înainte de asta au analizat un meteorit, doar-doar vor detecta o urmă de substanță organică. Și când colo, ditamai gorila se lăfăia în pustiul roșu. Te pomenești că nu e decât masculul haitei și la vreo 3-4 meridiane mai încolo stă toată familia din care e pe cale să emeargă primul marțian inteligent – alien sapiens!

Aceasta e adevărata știre. Iar locul unde apare e demn de toată crezarea: „The Sun”! Unul dintre tabloidele infecte ale Marii Britanii. Ca să capete credibilitate știrea lor, jurnaliștii britanici au convocat un expert: pe Nigel Cooper. Celebru pentru faptul că… se uită la pozele făcute de NASA. Iar faptul că a văzut deja câteva mii de fotografii îl transformă automat într-o autoritate în domeniu. Nigel ăsta e privitor profesionist!Citește mai mult »

Dezbatere… de joc

Când am aflat de nominalizarea noului ministru al învăţământului, mi s-a părut că, în sfârşit, se întâmplă ceva bun într-un domeniu absolut vital, dar cu totul neglijat. Neglijarea asta cred că este, cum spuneam şi altădată, intenţionată sau, dacă nu, atunci iresponsabilă până către criminală. Aşa că, după multă vreme, se arătau zorii peste negura adusă de Abramburica, Hărdău sau Zâmbiliciul din Iaşi.

Declaraţiile domnului Funeriu erau chiar dătătoare de oarecare speranţe (măcar pe alocuri). Dar se pare că nici el nu scapă de păcatul teoriilor frumoase care sucombă în realităţi dure. Când profesorii nu-şi primesc salariul, tot proiectul de viitor nu face doi bani şi mă şi grăbesc să argumentez de ce.

Ca să poţi realiza o restructurare a învăţământului, ai nevoie de mai mult decât o lege şi nişte „experţi” care gravitează precum muştele împrejurul… (aici mă cenzurez). Nu am nicio încredere în „specialiştii” ministerului, fiindcă ei sunt responsabili în mare măsură de situaţia existentă. Toate deciziile au trecut şi pe sub nasul lor atrofiat.

E mare nevoie în sistemul educaţional de mână de lucru calificată. Altfel „dezbaterea publică” îşi pierde raţiunea, pentru că măsurile – oricât de grozave – nu pot fi puse în practică de semi-analfabeţi. Degeaba vrei să recredibilizezi universităţile dacă nu ai elevi suficient de bine pregătiţi. Iar pentru a avea elevi pregătiţi, trebuie să ai profesori competenţi la toate nivelurile. Or aceştia ar trebui plătiţi decent, ca să poată supravieţui.

În câteva judeţe din ţară, cadrele didactice se plâng că nu şi-au primit salariile decât pe jumătate (o fi vorba de cei 50%, însă care, ca în bancul cu radio Erevan, nu se dau ci se iau?). Dar, peste aceste voci nemulţumite, se ridică una mult mai ameninţătoare, care afirmă că, de fapt, profesorii vor pierde nişte sporuri pe care le luau pe „nedrept”. O parte din aceste sporuri am înţeles că au fost introduse în salariul de bază. Însă, de vreme ce acest glas ministerial se străduieşte să pregătească terenul, mă aştept ca, în general, salariile în învăţământ să înregistreze o scădere nu chiar neglijabilă.Citește mai mult »

Avatar sau The Hurt Locker?

Când scriu chestia asta, încă nu se știe cine va da marea lovitură la Oscaruri. Avatar concurează cu The Hurt Locker. Eu sper ca astea două să fie marile decepții, marii perdanți ai galei. Dar niciodată nu știi la ce să te aștepți de la American Academy. S-ar putea ca treaba asta cu Irakul să-i atingă profund la inimioară.

Am văzut și The Hurt Locker în seara asta, pe ProTv. Oi fi eu de vină, dar n-am rămas cu mare lucru. Și mai ales nu înțeleg cum poate candida la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Multă vreme tot am așteptat să înceapă filmul. Că am prins ideea cu dezamorsarea bombelor, dar altceva nu se mai întâmpla nimic. Dialogurile erau banale. Filmul părea într-o continuă stare de provizorat, căutându-și asiduu o intrigă de care să se aghețe.

Ce am înțeles e că oamenii se împart în două: cei care își pun problema morții și cei care „nu se prea gândesc la asta” (cum zice personajul principal). Cei care se gândesc la moarte, la rostul vieții, nu sunt buni de Irak, ei fac deliciul pacifiștilor. „Vedeți, ne spun pacifiștii, oamenii aceia nu știu ce rost are să lupte într-un război pe care nu l-au dorit”.

Cealaltă categorie e a celor care nu iau seama la pericole. Nu e vorba de curaj, cum s-ar putea crede (în mod eronat), ci despre un fel de inconștiență sinucigașă. Ei sunt echivalentul căutătorilor de adrenalină civili.Citește mai mult »

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.Citește mai mult »

Să admirăm obsesia Elenei?

Ceaușeasca era, după cum știți, academician, doctor, inginer… de renume mondial. Știa totul despre polimeri, poliperi și polipruni – vorba bancului. Dar, serios vorbind, lucrările semnate de ea erau valide din punct de vedere academic, pentru că fuseseră muncite de profesori universitari prestigioși. Așa se explică, probabil, faptul că i-au fost acordate titluri și recunoașteri internaționale.

Ce mi se pare mie oarecum admirabil în această obsesie a ei este faptul că simțea nevoia să se legitimeze intelectual. Adicătelea, nu-i ajungea poziția politică și socială, ci considera necesar să-și completeze statutul cu niște diplome. Îmi imaginez o discuție cu consortul: „Nicule, dacă pun mâna și pe titlul ăsta de profesor, m-am aranjat! N-o să mai râdă de mine ăștia din sat că-s proastă.”

Fixația tovarășei pe academia – oare de ce și-o fi ales tocmai chimia când putea să facă fizică nucleară? – este însă un reflex generat de epocă. Atunci legitimitatea supremă venea pe urma unor studii strălucite. Altfel spus, deși toată lumea știa că poți să te faci mare pe pile, deși aparatul de stat se folosea masiv de mediocrități, consensul era că există valori ce se sustrag ierarhiilor politice. Că, adică, oamenii deștepți, chiar dacă nu reușesc să dobândească locuri bine poziționate ierarhic, merită toată prețuirea. Și că această stimă este mai de preț decât cea obținută prin forța unei funcții politice.

Așadar, Elena pare să fi avut un grăunte de materie cenușie activ și funcținonal. Ca să nu creadă țara că ea nu se pricepe decât să-i facă ouă-ochiuri dimineața lu’ tovarășu’ președinte, trebuia să dovedească și cu acte că e o „femeie capabilă” – Simone de Beauvoir ar fi fost mândră de ea, nu? Eu cred că e important că a ales ca domeniu de „excelență” chimia – o știință. Fiindcă cercetarea științifică are o consistentă doză de gratuitate. Poate e mai bine spus că avea. Savanții erau oameni cu pasiunea cunoașterii, în principiu dezinteresați (oricum nu ahtiați) de valorile materiale. Elena a dezvoltat o preocupare pentru noblețea spiritului, în ultimă instanță. De aici decurgea în chip firesc prestigiul chiar și în acele vremi.

Mutatis mutandis, există și în vremea noastră lucruri care aduc prestigiul. Să vedem: banul, puterea convertibilă în bani, influența convertibilă în putere și în bani, luxul care poate fi achiziționat cu bani. Deci… banul. Cel mai bine se vede asta la tinerele generații, care privesc la ce se întâmplă și trag concluziile logice: trebuie cu orice preț să ai bani. Nu importă cum. Au dreptate (?)

Citește mai mult »