Șoareci și oameni

Un roman scurt, apăsător, chinuitor chiar, al lui John Steinbeck (laureat Nobel în 1962).

O prietenie solidă, deși puțin bizară, între George și Lennie, cel din urmă un vlăjgan extrem de puternic, dar retardat.

Un cuplu înfățișat cu multă duioșie, cu toată bogăția de umanitate care se dezvăluie – în chip surprinzător – între doi zilieri care se mută de la o fermă la alta, ca să caute de lucru. Din păcate, Lennie reușește – fără voia lui – să intre mereu în „bocluc”, astfel că sunt nevoiți de fiecare dată să-și ia tălpășița și s-o șteargă spre următoarea destinație.

Lennie înțelege foarte greu orice i se spune, ține minte cu mari eforturi. Știe însă bine un lucru: se poate încrede în George. George nu-l părăsește niciodată, nu-l bate niciodată, nu-l alungă. Din când în când îl dojenește și îi reproșează, dar aceste muștruluieli sunt ca un cântec necesar pentru urechile lui Lennie. Îmi amintește de Zahar, argatul lui Oblomov, care nu înțelege mai nimic din ocările stăpânului, dar resimte o mare tristețe când le aude. Tot așa și Lennie, consimte să fie mustrat, fiindcă știe că merită când „face rău”.

Povestea începe cu fuga celor doi prieteni nenorociți de la cel mai recent loc de muncă, unde Lennie fusese acuzat că ar fi vrut să violeze o fată. Nici vorbă însă! George știe prea bine că Lennie face rău, dar niciodată din răutate, ci mai degrabă de spaimă, fiindcă, dacă se sperie, nu se mai poate controla. Îl mai beștelește, îl învață ce să spună și ce să nu spună. Cum să se poarte și cum să evite „boclucul”.

Citește mai mult »

Reclame