8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.

Această înghesuială – vezi blocurile şi lipsa lor de intimitate – face ca indivizii să devină agresivi unii cu alţii.

„Lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în toate marile oraşe e în mod evident direct proporţională cu densitatea populaţiei dintr-o anumită zonă.”

„Irascibilitatea meschină” a invizilor se suprapune în mod nefericit peste un alt păcat: moartea simţurilor. În mod normal, omul experimentează alternativ situaţii plăcute şi situaţii neplăcute. Tendinţa epocii actuale este aceea de a deveni extrem de intolerantă faţă de orice neplăcere şi deosebit de insensibilă la plăceri. Ceea ce înseamnă că piedicile, eşecurile, într-un cuvânt suferinţa este evitată, iar plăcerile sunt cultivate insistent.

Or tocmai evitarea situaţiilor dureroase face ca individul să nu mai perceapă amploarea bucurie, de exemplu, fiindcă n-a cunosct frustarea şi caznele suferinţei. Consecinţa e că intervalul plăcerilor şi al neplăcerilor resimţite se îngustează drastic, omul ducând o existenţă ternă. Iar când vrea să iasă din această amorţire va trebui să supra-stimuleze simţurile, pentru a obţine un efect notabil. Însă intervine aici un alt proces care se va dovedi nociv în timp: adaptarea simţurilor. Ceea ce înseamnă că ori de câte ori un individ va dori să savureze o plăcere va fi nevoie de stimuli mai puternici pentru a obține un efect similar dăților anterioare.

Ajungem astfel la o generaţie astenică, incapabilă să accepte amânarea unei plăceri imediate în vederea obţinerii unui plăceri mai mari în viitor. O generaţie fără profunzime sufletească, care va evita cu orice preţ suferinţa, sărăcindu-se astfel în mod grav de un aspect esenţial al vieţii.

Fidelitatea acestor oameni este o chestie de impuls, de preferinţă la un moment dat. Sunt preocupaţi până la obsesie de tot ceea ce e nou: începând de la obiecte, şi terminând cu persoane (vecini noi, prieteni noi, soţi noi). Soluţia ar fi să nu evite obstacolele naturale care survin pe parcursul vieţii. Iar dacă nu le observă, să le fie atrasă atenţia asupra lor prin educație.

Pustiirea spaţiului vital este un alt păcat de moarte. E o chestiune despre care, în ultima vreme, se vorbeşte foarte insistent şi chiar e supralicitată. Pe scurt, omul îşi distruge habitatul fără să ia aminte la consecinţele pe termen lung ale faptelor sale. Un lucru însă mult mai interesant se referă la distrugerea sistemului imunitar propriu prin excesul de medicamente. Autorul remarcă aici „neseriozitatea de-a dreptul criminală” a industriei farmaceutice care furnizează produse a căror efect pe termen lung este necunoscut. Dacă în urmă cu treizeci de ani se vorbea de aşa ceva, inflaţia de produse de azi nici nu mai are rost comentată.

Efectul distrugerii spaţiul vital nu se cuantifică doar la nivel de catastrofe naturale (inundaţii, alunecări de teren, modificări de relief), ci şi la nivel comportamental. Se diminuează simţul estetic şi totodată cel etic în momentul în care omul pierde contactul pozitiv cu natura. Introdus în blocuri informe şi aglomerate, care sunt mai degrabă spaţii de înnoptat între două zile pline, individul se abrutizează.

„Orbirea sufletească în faţa a tot ceea ce e frumos, atât de răspândită în zilele noastre, e o boală psihică ce trebuie luată în serios, ea mergând mână în mână cu insensibilitatea faţă de ceea ce este reprobabil din punct de vedere etic.” (s.m.)

Întrecerea cu sine însuşi este un păcat despre care vorbea şi bătrânul Max Weber (deși nu-l considera astfel). E deja viciu vechi şi bine ancorat în sufletul occidental. E foarte greu de luptat cu el, dacă nu imposibil, din pricina faptului că plata pentru munca prestată este – cel puţin la noi – insuficientă pentru a asigura un trai decent. Astfel că individul este permenent pus în situaţia de a căuta soluţii alternative.

Cea mai mare eroare la acest punct este „confundarea mijloacelor cu scopul”, adică transformarea banilor într-un scop în sine. Dar e greu să nu se întâmple asta la nişte oameni care trăiesc perpetuu cu frica zilei de mâine. Aici are însă loc destul şi spiritul de concurenţă înfrăţit cu lăcomia. Că nu chiar toţi muncim de teamă că mâine nu vom avea ce pune pe masă, chiar dacă ne ascudem după această justificare convenabilă.

Consecinţa gravă e că omul modern, rob al acestei agitaţii, nu mai e capabil să mediteze, să stea cu sine însuşi. Iar „o fiinţă care încetează să mai reflecteze e în pericol să piardă toate aceste însuşiri şi capacităţi specific umane”: gândirea conceptuală, limbajul alcătuit din cuvinte, conştiinţa şi morala.

Decăderea genetică se constituie în mai mare măsură decât celelelte opt păcate ca presupoziţie, nu atât un diagnostic. Ea se referă la faptul că oamenii au un ansamblu de comportamente înnăscute în ce priveşte morala socială. Acesta ar fi echivalentul sistemului imunitar al organismului care acţionează – în mod normal – împotriva celulor maligne, care manifestă deviaţii faţă de întreg. În acelaşi fel, indivizi asociali (revoltaţii social sau infractorii, de pildă) sunt izolaţi şi eliminaţi de organismul social.

Or acest comportament înnăscut, susţine Lorenz, nu mai funcţionează. Sunt tot mai mulți cei care se manifestă infantil, iar societatea întârzie să reacţioneze. Există o adevărată modă a infantilizării, începând cu obsesia pentru întinerirea fizică. Dacă organismul sănătos nu va acţiona în vederea corectării acestor elemente asociale infantile din punct de vedere comportamental (asemeni celulor maligne din corp), s-ar putea ca tumoarea să se extindă peste tot.

De decăderea genetică se combină în chip nefericit cu următorul viciu: sfărâmarea tradiţiei. Deja e atât de la modă încât a devenit normativ în foarte multe domenii. Reacţia agresivă a tinerilor faţă de părinţii lor vine din aceea că ei se consideră practic o specie aparte care trebuie să lupte cu celelalte specii.

Modelul tipic al conflictului între generaţii presupune ca după o perioadă de revoltă, tânărul să preia din tradiţia recunoscută ceea ce consideră a fi pozitiv. Astfel moştenirea culturală merge mai departe reformată într-o anumită măsură.

Dar, din diverse pricini, tinerii de acum (e vorba de anii ’70, deci părinţii de acum) nu mai ajung la reevaluarea tradiţiei, ci vor într-un mod complet iraţional s-o repudieze în totalitate, ca şi când ar putea să o înlocuiască definitiv cu ceva complet nou, scos din căciulă.

Una dintre cauze este, spune Lorenz, înstrăinarea de părinţii. Pe de o parte e vorba de primul an de viaţă în care nu mai petrec suficient timp alături de mamă. Urmările se constituie ca o suită de fenomene reunite sub denumirea de hospitalisation (René Spitz), iar principalul simptom este „o slăbire greu reversibilă sau chiar ireversibilă a capacităţii de a avea contacte umane” (pag. 81). La asta se adaugă şi distrugerea ierarhiei familiale datorită prezenţei reduse a tatălui în mijlocul familiei.

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, aici a intervenit şi beleaua behaviorismului care consideră „existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni ca fiind un obstacol care i-ar frusta de orice sentimte mai calde” (pag. 82). Plus că pledează pentru educaţia de tip „non-frustration”, care îi retează copilului posibilitatea de a se întâlni cu o autoritate căreia să i se supună şi de care să se simtă protejat. Cum superioritatea maturului nu este percepută în niciun fel prin autoritatea exercitată de acesta, copilul ajuns la vârsta deciziilor, va repudia instinctiv întreaga sumă de valori a predecesorilor pentru că o percepe ca fiind slabă.

Combinând asta cu nevoie de a aparţine de un grup şi de a impresiona în cadrul lui, se ajunge la manifestări de ură extremă şi gratuită. Aceşti revoltaţi nu-şi dau seama însă de contradicţia flagrantă în care trăiesc: solicită tocmai societatea pe care o contestă vehement să-i susţină şi să-i educe.

„Ura nu te face doar orb şi surd, ci te poate face şi incredibil de prost” (pag. 87).

Receptivitatea la îndoctrinare vine firesc după toate astea. Aglomeraţia, lipsa de timp pentru reflecţie, abrutizarea simţului estetic şi etic, moda competiţiei, moda înavuţirii sunt ingrediente mai mult decât suficiente pentru a transforma un individ într-un atom în mase de manevră.

Presa emancipată a zilelor noastre este foarte dispusă la a propaga teorii de toate felurile şi culorile. Cine poate şti cu adevărat câte dintre acestea sunt şi verificate ştiinţific? Dar pentru mulţi nu prea contează asta, ci contează numărul celor care se înregimentează în rândurile adepţilor respectivei teorii. Există astfel de „dogme” care devin în aşa măsură normative, încât oricine nu le acceptă sau la contrazice este linşat public, denigrat, considerat idiot.

O astfel de teorie găunoasă este egalitatea oamenilor. Oamenii nu se nasc egali, ba dimpotrivă, bagajul genetic îi predestinează într-o măsură considerabilă. Există lucruri educabile, dar există şi caracteristici absolut imposibil de schimbat prin educaţie. Însă, cu toate acestea, sunt foarte mulţi cei care preferă să vorbească despre oameni care se nasc egali. Chiar şi unele confesiuni creştine au preluat ideea şi o valorifică după nevoi.

Aceeaşi receptivitate la îndoctrinare aduce anual profituri uriaşe marilor producători de te miri ce. Ei dictează moda – anul ăsta se poartă roşu –, iar prostimea merge şi cumpără ca să fie în ton cu recomandarea. Ei spun că nu ştiu care model nou de produs e mai mişto, toată lumea sare să-l achiziţioneze, aruncând fără discernământ produsul vechi încă funcţional şi poate chiar mai de calitate. Contextul social, concurenţa, ne fac extrem de vulnerabili la mesajele publicitare.

Chiar şi în domeniul ştiinţelor există mode şi există îndoctrinare. Autorul vorbeşte despre „presiunea ideologică a consensului”. Comunităţile ştiinţifice au curentele lor în vogă, iar cine nu reacţionează corespunzător este debarcat într-un fel sau altul. Corectitudinea politică este un astfel de curent nociv. Vor mai fi existând şi altele.

Ultimul păcat al omenirii era considerat cursa înarmării. Poate că după evenimentele ultimilor ani, Konrad Lorenz şi-ar fi îmbogăţit serios acest capitol (cel mai succint al cărţii). Interesant e însă că laureatul premiului Nobel se temea mai mult de dispariţia omului datorită oricărui din celelalte şapte păcate anterioare decât de o posibilă explozie nucleară. Şi câtă dreptate avea.

Din păcate temerile sale s-au adeverit. Societatea occidentală nu i-a luat în seamă avertismentul. Luciditatea și onestitatea – inclusiv științifică – pare să fi murit social odată cu generația lui Konrad Lorenz. S-a mai păstrat doar marginal, ca o trăsătură a dizidenților, în vreme ce majoritatea a îmbrățișat ideologiile și spiritul militant.

Konrad Lorenz – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, traducere de Vasile V. Poenaru, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006

Anunțuri

8 gânduri despre “8 păcate capitale ale omenirii

  1. Mi s-a parut foarte sugestiv capitolul cu privire la sfaramarea traditiilor ( alminteri toata cartea este relevanta! ). Cred ca viteza cu care ne traim vietile nu face decat sa creasca haul dintre generatii; pe de alta parte increderea tot mai mare in tehnologie se imbina cu dispretul tot mai evident fata de mostenirea trecutului.
    Un comentariu fain, ma gandisem sa scriu si eu despre aceasta carte dar … mi-ai luat-o inainte si cred ca bine ai facut. 🙂

    • Dyo,
      De ce să nu ziceți? Măcar devine mai vizibilă pe internet cartea. Din fericire, e cât de cât vizibilă, ar rămâne să beneficieze și de atenția noastră. Deși îmi pare inutil aproape să o citim. E ca și când ți-ai cunoaște bine diagnosticul, dar n-ai nici o putere să-l tratezi… Poate-s prea pesimist.

      Un alt capitol de mare interes e și cel cu moartea termică a simțurilor. Fundamental, Lorenz explică o idee creștină în esența ei: bucuria nu se confundă cu plăcerea sau cu extazele hedoniste.

  2. Sau poate ar merita câte un articol pentru fiecare dintre aceste păcate. Au trecut ceva ani de la carte si ar merita o updatare ( cu riscul de a fi niste bieti epigoni ai lui Lorenz ).

    About hedonism: cred ca Piper ne-ar contrazice; ideile sale despre hedonismul crestin au cazut ca nuca în perete în spaţiul evanghelic american dar au inceput sa prolifereze si pe la noi…

    • Dyo,
      Fără îndoială că ar fi benefică o discuție mai amplă și adusă la zi. E foarte util de văzut cum s-au adeverit previziunile lui Lorenz. La un moment dat chiar îmi trecuse prin minte să fac din fiecare capitol câte o postare independentă. Cartea-i subțirică, dar densă.

      Nu știu ce zice Piper despre hedonism…

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s