8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.Citește mai mult »