Postat de: Teofil Stanciu | 24/01/2010

Excelenţă şi excentricitate

Nu e paradoxal că, cu cât ni se urlă mai abitir să ieşim din turmă, cu atât suntem tot mai identici unii cu alţii? Nu – răspund tot eu. Mai degrabă aş zice că-i grotesc, penibil şi trist. Deşi se pune mare accent în vremea noastră pe ce poate individul, pe cât de mare este forţa „unului” în raport cu „mulţii”, e aproape neverosimil de multă uniformitate. Și încă din cea mai banalizatoare, mai idiotizantă.

Pentru a ieşi din grămadă şi a fi remarcat, e nevoie ca un individ să exceleze prin ceva. Dar când spunem excelenţă, spunem automat valoare şi mai ales scară de valori. Avem de-a face cu măsurători. Nu dintre cele precise, ci dintre cele fundamentale. Ca să poţi remarca faptul că cineva excelează trebuie să ai o mulţime de indivizi care nu pot depăşi un anumit nivel şi, totodată, un etalon la care persoana respectivă se raportează.

Să zicem că cineva excelează în medicină. Asta înseamnă în mod implicit că ceilalţi medici nu sunt la nivelul lui, iar că el, în raport cu un etalon al performanţei medicale, se află foarte sus. Să zicem că pacienţii lui supravieţuiesc într-o proporţie nemaivăzută. Această scală unde se măsoară însă performanţa lui este virtual nelimitată, fiindcă mereu se poate să apară un medic mult mai bun şi care să depăşească rezultatele obţinute de anteriorul.

Există însă şi „materii” mai greu măsurabile: curajul, onestitatea, generozitatea, perseverenţa, dragostea şi altele. La fel, şi pentru ele, ar trebui să existe masa mediocrilor (să-i spunem) şi scala valorilor la care să se raporteze. Or această scală este imposibil de găsit azi, fiindcă valorile absolute precum adevăr, dreptate, bine, frumos au fost abolite. Ni se cere imperativ să le abolim, să le considerăm mofturi subiective şi netransmisibile.

Fiecare îşi gândeşte şi stabileşte propriul bine, propria dreptate, îşi defineşte propria libertate, propriul adevăr. Deci excelenţa – spiritul cavaleresc, cumpătarea, bunătatea, francheţea, eroismul – nu mai poate fi apreciată decât ca ex-centricitate. Adică măsurăm cu cât s-au îndepărtat de ceea ce face media, dar fără să ne mai raportăm la nişte axe verticale. E, în fapt, ca şi când ai încerca să înţelegi un cub deşi te situezi într-un univers bidimensional.

Când însă excelenţa – forţată de împrejurări şi de politici culturale – devine excentricitate, ea este implicit numai un caz particular între diversele forme de excentricitate. De aceea avem puşi în aceeaşi oală genii şi stupizi notorii. Nu mai avem voie să măsurăm valoarea, ci doar cantitatea, să vedem cu cât anume se îndepărtează de zona în care stă îmbulzită majoritatea.

În acelaşi buletin de ştiri în care este prezentat un om care şi-a dedicat viaţa luptei împotriva cancerului este înfăţişat – pe un ton la fel de entuziast, ba chiar puţin mai alarmist încât atrage şi mai mult atenţia – un criminal cu sânge rece. Uneori crima beneficiază de spaţii privilegiate, în vreme ce facerea de bine este tratată la „ştiri pe scurt”. Într-un anumit sens, şi ucigaşul şi altruistul sunt nişte excentrici. În fond, diferenţa între o casă dărăpănată şi un palat luxos nu poate fi sesizată într-un univers bidimensional atâta vreme cât şi casa şi palatul au cam aceeaşi „lungime”.

Tendinţa e ca şi domeniile care încă mai păstrează câte ceva din urmele excelenţei să fie „deparazitate” de această deprindere de a ierarhiza pentru ca mediocrii să nu simtă niciun fel de „disconfort psihic”. Ideea nerostită e că non-valorile trebuie să se simtă bine, să fie fericite în inconştienţa lor tâmpă.

Americanii vorbesc de cele „5 minute de celebritate” care i se oferă fiecăruia măcar o dată în viaţă. Celebritatea nu este decât un alt nume dat unei ipostaze ex-centrice. Altfel spus, tot omul mediocru are şansa ca – fie în bine, fie în rău, nu contează, nici nu ne interesează – să se facă remarcat, îndepărtându-se în plan strict orizontal de mulţime, ieşind prin asta în evidenţă. S-ar putea ca el să fi regresat moral, s-ar putea să fie un monstru. Important şi de ţinut minte e că a fost celebru o dată în viaţă.

Limbajul comun este sensibil la aceste schimbări şi reflectă cu destulă fidelitate sensul lor. Când vine vorba despre un film bun sau despre o carte bună, prea puţini se mai gândesc la faptul că respectivul produs cultural transmite un adevăr sau conţine idei care îmbogăţesc fiinţa umană; cei mai mulţi vor subînţelege de obicei că avem de-a face cu un film palpitant, o carte captivantă, că e ceva spectaculos, inedit, imprevizibil. O evaluare mai degrabă hormonală – cât de multă adrenalină a reuşit să stoarcă. Cât de tare a reuşit să ne distreze. Este şi acesta un criteriu valid, dar nu singurul, nici cel mai semnificativ.

Un alt simptom înregistrat la nivel de limbaj este cel al înlocuirii aprecierilor calitative (bun, frumos, decent, sfânt, adevărat) cu cele cantitative sau emoţionale: extraordinar, şocant, surprinzător, special, fantastic, super, inedit, spectaculos, exploziv, teribil, extrem etc. Arareori aceste cuvinte implică şi o evaluare morală sau valorică şi foarte des înseamnă propagandă sentimentală şi apologie implicită a cantităţii.

Odinioară, comunităţile se regăseau în exponenţii lor care excelau într-o virtute şi se deziceau de cei care excelau în vicii. Valorile coagulau în jurul lor societatea, iar aceasta avea mecanisme prin care elimina sau limita influenţa exceselor negative. În prezent însă mult mai apreciate sunt „calităţi” precum popularitatea, succesul, bogăţia, tupeul (toate, dacă nu pur şi simplu negative, atunci, în cel mai bun caz, strict cantitative). Odată ce organismul social încurajează însă aceste apucături se află în mare pericol să se destrame, din cauză că tot felul de manifestări fundamental antisociale sunt promovate şi lăudate.

Diversitatea culturală, în forma în care este ea propovăduită astăzi, nu face decât să stimuleze excentricitatea de orice natură: sexuală, culinară, religioasă (aici cu menţiunea că orice religie e de dorit atâta vreme cât nu e creştină), etnică (mai ales rasele altele decât cea albă) etc.

Excelenţa însemna detaşarea de mulţime prin ascensiune, prin apropierea pe verticală de un ideal, de o valoare. Oamenii de rând se adunau împrejurul persoanei care excela ca să admire întruparea unei virtuţi. Iar dacă existau diferiţi indivizi, care întrupau diverse valori, acestea făceau parte dintr-un întreg acceptat ca atare. Deci sensul în care se deplasa comunitatea era cel al unităţii.

Excentricitatea se produce în plan exclusiv orizontal, iar procedeul folosit este îndepărtarea de un grup majoritar cu deprinderi similare, cu manifestări „normale”. În plus, ei nu mai reprezintă „valori” comune, ci excepţii, astfel că vor atrage spre ei doar pe cei care „gustă” acel tip specific de a-normal. Deci sensul de mişcare al comunităţii este cel al dezintegrării.


Responses

  1. Aferim!
    Sunt absolut de acord că trăim într-un secol al adrenalinei şi al emotiilor extreme.Totul ar trebui să fie exciting, chiar şi predica din biserică, ca să nu mai vorbesc de programe.
    Aş spune formele sobordonează conţinutul; astea ne-au furat la Avatar şi la The passion of the Christ, de exemplu.
    Trăim în epoca ambalajelor, ne place sau nu. E necesară o doză de curaj să nu te laşi luat de val şi să rămâi fidel valorilor în care crezi.

    Excelent articolul. Felicitari!

    • #Dyo
      Sincer, eu nu știu neapărat dacă mai pot face diferența între formă și conținut. Fiindcă se contopesc și conțin într-o măsură pe care n-o pot decela.
      Mulțumesc de aprecieri.

  2. Stii ce ma zgaraie pe mine lka creieras cand citesc articole de genul asta ?

    Impersonalul asta ciudat.

    Par egzamplu: „Ni se urla” – de catre cine ?

    Abordarea asta, care nu e specifica blogului tau, ci, as generaliza, e un loc comun al mjultora care se revendica de la o cultura mai pura, explicit sau implicit asumat crestina, lamentand belele contemporaneitatii, ei abordarea asta, mi se pare , cum ar spune englezul, self-defeating.

    Evolutiile astea, ca ne plac sau nu, nu ne putem detasa de ele si nu putem sa dam vina pe un dusman foarte ciudat: pe de o parte e abstract- ca nu-i putem spune , si ne referim la el numai in contructii impersonale, pe de alta parte e cat se poate de concret in efectele devastatoare care-i sunt atribuite.

    Desigur ca putem sa-i spunem „uniunea europeana”, sau „stanga ideologica” – de parca dreapta ideologica revendicata crestina cel putin la nivel declarativ, ar fi mai breaza, sau, Doamne fereste, sa-i zicem conspiratia mondiala iudeo-masonica. Desi la o analiza atenta, diferenta intre cele trei variante e mult mai mica decat pare la prima vedere.

    Ar trebui sa avem curajul de a recunoaste ca ceea ce nu ne place (secularizarea, drepturile homosexualilor, etc, etc), sunt evolutiile firesti ale societatii din care facem parte integranta, si in consecinta, suntem, ca ne place sau nu, responsabili in mod solidar . Ca nu avem de-a face cu o conspiratie oculta, ci cu frati de-ai nostri, in carne si oase, care traiesc, respira, gandesc, si actioneaza cum le dicteaza constiinta.

    Poate ca artefactele astea culturale pe care noi le resimtim ca poluanti ai spatiul public au un cert element de falsitate. O tinta retorica usoara. Dar hai sa ne uitam mai intai in ograda noastra. Cultura de la care ne revendicam, se constituie ea intr-o alternativa reala ? Sau nu cumva sufera de aceleasi probleme (inautenticitate, superficialitate, calitate dubioasa), si inca altele (cum ar fi inadecvare).

    In privinta asta am retginut doua observatii foarte poignante. Epsicopul Timothy Ware (episcop ortodox al Angliei), afirma ca crestinismul este in mod esential afirmare si nu negare. „Voi sunteti lumina lumii” matei 5:14. Deci in loc sa ne ratoim la „evolutiile lumii contemporane” ar fi bine sa ne gandim mai intai ca poate noi nu mai luminam asa de bine, cum ar trebui.

    Si alta observatie e a parintelui Paul Tarazi, profesor la seminarul St. Vladimir, care spune ca atunci cand dam vina pe fortele astea impersonale, de fapt ne construim idoli ciopliti. Idoli pe dos (de care sa ne temem, in loc sa-i veneram), dar nu mai putin idoli.

    Vei ridica probabil argumentul ca e o lupta inegala: cultura care nu ne place detine mijloace impresionante: forta poltica, mass-media, sistemul educational samd, deci avem dreptul sa ne plangem. Dar nici argumentul asta nu slujeste nici macar de scuza.

    • Costine dom’le,

      Când fac autocritică nu îți place, când fac critică iar nu. Apăi ce îți e pe plac?😉 Glumesc.

      Mă explic cu abordarea impersonală. Nu cred că doar stânga ideologică e responsabilă de ce „ni se urlă”, deși este într-o anumită măsură. Încă nu am reușit să înțeleg cum se face că în America atât de creștină – cel puțin așa se proclama – și-a făcut loc tocmai chestia asta. La fel și în Europa. Dar aici ajung tocmai la responsabilitatea creștinilor din aceste zone ale lumii.

      Sunt foarte de acord că nu are rost să dăm vina pe mijloacele de propagandă. Creștinismul nu e chestie de poliloghie, e de viață, de un anumit fel de trăire. E și dogmă, fără îndoială, dar e atitudine creștinească: sacrificiu de sine, generozitate, bunătate (lucruri d-astea „nebunești”).

      Cunosc destul de puțin Occidentul, dar la nivel de România, angajarea într-un dialog teoretic-cultural al creștinilor cu lumea laică e aproape inexistent. Asumarea propriului trecut reprezintă o mare dificultate pentru cele mai multe biserici instituționale, darămite dialogul cu prezentul sau preconizarea unui viitor. E foarte probabil ca creștinismul să-și trăiască din nou una dintre numeroasele crize pe care le-a înfruntat cu bine de-a lungul secolelor.

      Revin la ideea inițială, așadar. Abordarea mea impersonală se datorează faptului că nu pot identifica prea bine de unde anume vine acel îndemn și din faptul că nici nu voiam să mă preocup de acest aspect în textul de față.

      Oricum, când am de-a face cu astfel de mesaje ideologice, dacă ele vin de la oameni onești care-și ascultă conștiința (cum zici), mi se pare că dialogul cu ei este posibil. Că există șansa să facem schimb de „papuci”. Dar când astea devin chestii de interes, de politică, de profit deja e foarte greu să mai stai în pielea celuilalt. Fiindcă acea piele nu mai poate fi revendicată nici măcar de purtătorul ei.

      Rămân însă cu asta. Nu sunt mulțumit să zic „stânga”, ci mă întreb de ce stânga și cum stânga și de unde până unde și cine a facilitat și cum se face că societățile creștine ale occidentului etc.

  3. Vorbesti aici de un disconfort creat de sufocarea excelentei de catre ex-centricitate. Poate e vorba de o dezamagire in fata coborarii excelentei la nivelul maselor prin reducerea standardelor (pana la absurd).

    Ca exercitiu de auto-analiza e credibil si gasesc in povestea ta de aici multe din frustrarile mele. Ii spun auto-analiza si nu analiza si cred ca esti de acord cu asta. Tonul acuzator spune mai multe despre efectul acestei situatii asupra ta decat despre fenomenul in sine.

    Ajuns in punctul asta comentariul lui Costin imi da senzatia ca duce discutia mai mult spre efortul de a analiza decat de a constata/fotografia.
    Personal sunt fericit cand o privire asupra a ceea ce se intampla in jur trece dincolo de pragul acesta al constatarii analitic-acuzatoare care transforma actiunea mea in reactie. Emotiile mele, simpatiile, apartenenta confesionala sau geografica vor fi totdeauna o bariera dincolo de care nu poti trece folosind doar ratiunea si logica.

    Daca as da un high five crestinismului ar fi pentru ideea de in-locuire a Celuilalt cu persoana mea pentru a putea intelege cauzele caderii lui (in ex-centricitate or whatever) adica pentru a putea pune un diagnostic finally corect.

    No offence sper, Teofil🙂

    • sam,
      Văd ca mă „studiezi” la fiecare text. Încerci să faci incursiuni în psihologia autorului. De data asta, conștientul meu nu-mi semnalează să fi fost intrigat neapărat sau afectat (a se citi: rănit) de orizontalizarea valorilor. Așa că, dacă ai dreptate, înseamnă că ai făcut scufundări psihanalitice în subconștienul meu. Deci n-am cum să te contrazic.

      În ce privește partea cu „acțiunea”… hm. Tot un fel de acțiune este, din punctul meu de vedere, faptul de a propune alte coordonate sau alte modele. De a interacționa cu oameni și de a ne „împărtăși” reciproc unul altuia.

      Nu știu în altă parte cum se întâmplă, dar ce văd în România e că această trecere de la valoare la ciudățenie face mai mult parte dintr-o modă. Iar că unii trag foloase de aici pe linie mai ales politică și financiară. În esență: proștii sunt mai ușor de condus și de convins.

  4. ” … angajarea într-un dialog teoretic-cultural al creștinilor cu lumea laică e aproape inexistent. Asumarea propriului trecut reprezintă o mare dificultate pentru cele mai multe biserici instituționale, … ”

    Vezi, frate-miu, cum faci greseli de vorbire. Lumea laica e inlauntrul crestinismului. Cat despre „bisericile institutionale” … ce sa mai vorbim …

    Ei lasa, ca nu e un capat de lume daca nu punem de un dialog. Pana sa dialogam cu astialalti, macar sa fim suficient de lamuriti noi insine.

    Eu cred ca invatatura crestina spune clar „voi nu sunteti ai acestei lumi …”. Dar, de la sfantul imparat Constantin incoace mi se pare mie ca am muscat din cascaval, si acuma plangem ca ni se ia jucaria. In loc sa acceptam, cu umilinta, ca din mila lui Dumnezeu ni se ia jucaria.

    Sa-ti raportez de la fata locului: in America (unde inca se mai mentin niscai statistici ca 50% si ceva din populatie sunt crestini practicanti), crestinismul este bine merci discreditat la nivelul culturii colective. Adicatelea, or fi > 50% din populatie declarati crestini practicanti, dar totusi, in zona care conteaza cu adevarat, in universitati si in elitele culturale, e mare jale.

    Ca o fi datorita teleevanghelistilor care sunt subiectul ironiei generale , ca o fi datorita fenomenului mega-church – poate observatia asta e redundanta, orice mega-church are si o operatiune tele-evanghelizatoare, ca o fi din cauza de Pat Robertson sau Jerry Falwell, sau Dumnezeu cu mila care mai sunt la moda la TV, basca scandalurile de pedofilie in sanul catolicilor, basca distractia cu anglicanii homosexuali – deja nu mai are importanta. Ca sa nu mai vorbim de cat se chinuie sa stearga cu buretele puritanismul fondator al culturii Americane. Apropos, ca tot il pomensisesi pe domnul Calvin, pe care noi astilalti, mai neinstruiti intr-ale teologiilor avansate, nu-l bagam in seama, pe buna dreptate.

    Deci crestinismul in America, chit ca scoate niscai populatie la interval sa voteze tot felul de impostori, cum a fost George W. Bush si cum e, mai nou, Sarah Palin – nu prea mai are o forta spirituala cu care sa avem pretentia ca iesim la atac in ceea ce au botezat pe aici „the culture wars”.

    Nu stiu de ce, dar n-am fost foarte socat cand am aflat de craciunul asta ca cel mai bun prieten din copilarie, s-a facut musulman. Adica se facuse deja de cativa ani buni. Sa-i dea Dumnezeu sanatate, vorba parintelui Paul Tarazi: „it’s not a matter of correct credo formulae or of correct theology, it’s not the orthodox who is saved, it’s the orthodox who does the will of God, or the catholic who does the will of God, or the muslim who does the will of God”.

    In fond, asta este leit-motivul esential al vechiului testament. Dumnezeu binecuvanteaza, dupa care oamenilor li se suie la cap. Asa ca li se ia jucaria ca sa li se dea ocazia sa se umileasca.

    Acuma, uite, se pare ca ne-a venit si noua randul. Ce, crezi ca ne-ar sade rau in catacombe pana ne vine mintea la cap ?

    • Costin,

      S-ar putea ca aici să vedem lucrurile diferit (sau să le „citim” pe paliere diferite).
      Eu cred că în esența Bisericii, laicitatea n-a pătruns niciodată. De altă parte, Biserica și laicatul nu s-au exclus niciodată.
      Însă cred că mereu a existat un dialog (mai eficient sau mai poticnit) între Biserică și mireni. Și nu mă gândesc aici în primul rând la niște mese rotunde organizate de prelați la care să fie invitați „reprezentanții” culturii seculare (ca la discuțiile dintre Guvern și sindicate). Ci mă gândesc mai degrabă la modele de spiritualitate care au purtat mesajul esențial creștin în afară, către oamenii care nu aveau acces la înțelegerea dogmei, care nu erau în centrul vieții spirituale. Acești sfinți au făcut ca oamenii de rând să reacționeze, fiindcă li se vorbea pe limba lor, pe limba sufletului lor și a nevoii lor adânci.

      Acolo unde se aude și azi vocea unor astfel de oameni excepționali, acolo creștinismul dialoghează în mod autentic cu lumea. Problema e că occidentul are destul de puțini astfel de oameni și mult mai mulți strategi, teleevangheliști de profesie… un fel de „meseriași”, dar nu „genii” sau „profeți”. Iar cei care se comportă ca profeți, au păstrat cu preponderență agresivitatea acestora și tonul apocaliptic, dar au uitat să preia și modul de viață la limita suportabilității.

  5. Teofil,
    Peace brother🙂
    Scuze pentru incursiunea mea intrusiva. Vezi cum e cand dai un deget si ti se ia toata mana?

    Imi retrag pisicanaliza pentru ca mi-e mai prieten Platon aka Teofil decat adevarul (meu)

    • sam,

      Don’t worry. Mă gândeam eu că ar putea suna puțin defensiv comentariul meu, dar, fiind foarte obosit, n-am reușit să-l nuanțez mai bine de atât. Ideea nu era că mă deranjează incursiunea, ci că, pe cât îmi dau seama, nu știu să se fi legat de mine chestia asta printr-o frustrare personală, cât mai mult în mod teoretic, prin discuții purtate cu prieteni și prin observații empirice.

      Mai am un text cam în aceeași notă, pe blogul vechi, iar acolo exista într-adevăr și un sâmbure de experiență personală, dar era desigur elaborat. Mie chiar îmi plăcea cum sună la vremea când l-am scris (ce spun eu, și-acum îmi place).


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: