Postat de: Teofil Stanciu | 18/01/2010

Avatar – de fapt, dacă mă gândesc mai bine…

…filmul este o involuntară confesiune tragică. Vă amintiţi pentru ce optează Jake Sully? Când are de ales între asumarea existenţei sale de infirm şi avatarul supra-uman pe care îl controlează, Jake preferă avatarul. Denis de Rougemont zice undeva că oamenii au învăţat „să se facă mai frumoşi şi mai puternici decât erau prin firea lor”.

De fapt, alegerea pe care o face Jake e ceea ce se străduie omul să facă de când există: să-şi demonstreze că e mai mult decât poate fi prin eforturile fireşti, prin natura lui. A creat arme, a creat mijloace de transport, a creat medicamente – multe dintre ele de mare folos – ca să-şi amplifice cumva posibilităţile limitate.

Neandertalienii se rezumau la mult mai puţin. Frigul îi ucidea, animalele le veneau de hac, distanţele erau o provocare semnificativă, fenomenele naturii le marcau existenţa, anotimpurile îi condiţionau în mod fundamental.

Dacă înlăturăm însă toată această spoială care fură ochii, nu suntem cu nimic diferiţi de ei. Când se întâmplă să cădem pe munte – dacă n-avem cască de protecţie – riscăm să ne spargem capetele. Când vine frigul – dacă nu mai funcţinează CET-ul – avem toate şansele să degerăm. Când ne loveşte o boală – dacă nu găsim repede un antidot – s-ar putea să ne fie ultima. Ş.a.m.d.

Eroarea pe care am săvârşit-o a fost să ne iluzionăm că noi suntem… avatarul. Să ne socotim mai putincioşi decât ne permit limitele fiinţei noastre fragile. Practic, tot acest efort multimilenar de „civilizaţie” şi „progres” a ajuns să fie folosit pentru a ne convinge pe noi înşine de propria atotputernicie. Toate instituţiile dezvoltate în timp au menirea să ne încredinţeze că suntem îndreptăţiţi să ne considerăm capabili. Avem spitale care ne lungesc viaţa, avem armată şi poliţie care ne apără integritatea, avem vehicule care ne facilitează accesul etc. Ia uite câte am făcut! Ce măreţe realizări…

Mai mult, ne-am răsucit şi mintea încât să se întoarcă de la interesul ei firesc pentru transcendent – fiindcă numai acolo poate găsi un sens care să o ţină întreagă şi nerătăcită – către admiraţia de sine. Altminteri, mintea ar fi fost un adversar de temut, care ne-ar fi amintit periodic eroarea în care ne situăm. Însă, odată descoperită forţa raţiunii, am ajuns să deţinem şi mecanismul de modificare a minţii. Oricum, prin însăşi natura sa, mintea este predispusă la autoamăgire tocmai pentru că poartă încă puternic întipărită nevoia valori stabile, absolute şi dătătoare de sens.

Acum însă nu există Dumnezeu, nu există diavol, nu există nimic altceva decât noi înşine şi mintea noastră. Ca să-l putem nega pe Dumnezeu, a fost nevoie să ne convingem că mintea noastră a început să gândească normal abia de vreo 500 de ani încoace.

E foarte ciudat că această admiraţie pe care mintea modernă o manifestă faţă de propria epocă nu pare suspectă niciunui „raţionalist”. Însă ataşamentul vremurilor trecute faţă de „mituri” îi pare – aceluiaşi „raţionalist” – suspect. Altfel spus, „raţionalistul” pune sub semnul întrebării orice, dar nu şi propria ipoteză de lucru, propria autoritate şi propria unealtă de investigaţie.

Un narcisism greu de înţeles la o generaţie de sceptici şi cinici. Un orgoliu mare cât roata carului. Un egoism feroce, manifestat aproape infantil: doar copilul nu poate admite – iar aici vorbim de un mecanism iraţional – că păriţii lui, jucăriile lui, casa lui nu sunt cele mai mişto din toată galaxia.

Pentru a putea locui cu noi înşine, a trebuit să ne refugiem în avatarul pe care ni l-am creat şi pentru care suntem dispuşi să luptăm, asemeni lui Jake, până la ultima picătură de sânge. Noi nu suntem neputincioşii retrograzi şi religioşi de odinioară, noi suntem oamenii puternici, voluntari, capabili. Noi am creat o lume mai bună decât a lor. De ce mai bună? Pentru ce am creat-o? Pentru progresul omenirii? De ce are omenirea nevoie de un progres?

Filmul însuşi denunţă raţionalismul (a devenit deja o modă a Occidentului această recuzare a raţiunii), reclamând – la cum am înţeles eu – revenirea la mit, la zeu. De asemenea, denunţă toată goana ridicolă şi sângeroasă, grotescă după avere. Subminează totodată şi valoarea achiziţiilor tehnologice moderne – care folosesc în film numai pentru distrugere. Şi vine cu o rezolvare surprinzătoare: integrarea într-o lume care este, evident, superioară lumii oamenilor tocmai datorită energiei spirituale care o hrăneşte.

Personajul însă trişează regulile jocului. Fiindcă el nu reuşeşte să atingă împlinirea prin asumarea condiţiei, ci prin lepădarea ei. Trupul uman paraplegic este abandonat în favoarea avatarului său vânjos şi superior din toate punctele de vedere. E aici însă şi un dram de vizionarism: omul nu e capabil să intre în lumea de dincolo decât abandonând inclusiv trupul pe care-l avea în lumea de dincoace. Din acest punct de vedere, scenaristul a suprins un adevăr.

Până la un punct, filmul suportă chiar o paralelă cu credinţa creştină. Un individ fără niciun merit este poftit să intre în pielea unui avatar al cărui inventator nu a fost. Un fel de har care a survenit prin pronia „divină” a savanţilor.

Spuneam însă că se trişează regulile jocului şi explic îndată de ce. Dar mai trebuie să fac o scurtă incursiune în „paradisul” Pandorei. Această lume e populată cu nişte fiinţe indiscutabil superioare omului, dar care nu se pot sustrage totuşi morţii, viciilor, patimilor. Ci sunt doar nişte făpturi care au atins un nivel mai înalt de autocunoaştere, autocontrol şi au capacităţi spirituale ceva mai dezvoltate. Nu avem aşadar un paradis al celor mântuiţi, ci o utopie populată cu indivizi în perfectă armonie cu mediul.

Aici survine eroarea fundamentală de care se leagă şi încălcarea regulilor. Starea de beatitudine şi echilibru desăvârşit în care ajunge Jake sunt, de fapt, un alt chip al realizării de sine. Odată ce omul a încercat prin raţiune, prin tehnologie, prin avere şi alte mijloace să-şi dovedească sieşi propria potenţă, dar n-a reuşit, acum încearcă – iar succesul acestei tentative există numai în film, niciodată în realitate – să se realizeze într-un soi de religie ecologistă, într-un trup ce beneficiază de nişte îmbunătăţiri.

Zeul e aici, aşadar, doar un mijloc, un pretext. El are nişte reguli ale lui, dar care nu privesc purificarea candidatului la fericire şi serenitate, ci maximalizarea potenţialului său individual. Nu o mântuire, ci o amplificare de sine fundamental egoistă.

Drumul e bun până la un punct, fiindcă avem de-a face acum cu un exemplar care nu-şi mai este sieşi autoritate, însă nu orice altă autoritate este şi legitimă. Iar falsificarea realităţii în vederea obţinerii unui contact pe scurtătură cu divinitatea este tocmai ispita căreia, în Eden, i-au căzut pradă primii oameni.

Regulile jocului au fost stabilite în altă parte, n-am fost întrebaţi. Dar culmea e că ni se potrivesc mai bine decât orice încercăm să inventăm pe cont propriu. James Cameron se străduieşte inutil să le schimbe, rămâne un trişor. Chiar dacă înşală cu grandilocvenţă şi spectaculozitate.

Dovadă că am dreptate stau cei care au făcut depresie după ce au văzut Avatar. De fapt, aceşti oameni s-ar putea să fie, în realitate, cei mai normali într-un anume sens. E clar că şi-au cam pierdut orice reper, din moment ce iau de bun un film, deci confundă ficţiunea cu realitatea. Dar în creierul lor s-a trezit „organul” pentru divin. Ei vin să infirme toate teoriile lui Stephen Dawkins & co. Cei care au făcut depresie nu sunt mai slabi ca alţii, ci mai disperaţi. Îi arde probabil în mai mare măsură nevoia să ştie cui trebuie să se închine!

Poate că o să vi se pară puţin hazardat, dar risc să spun şi asta. E limpede că cinematograful (dar şi televizorul) devenise un fel de religie laică. Oamenii reuşeau aici să trăiască prin delegaţie tot felul de aventuri. Chiar aşa ni se şi sugerează mereu: suntem poftiţi să „luăm parte” la o nouă aventură, la o extraordinară poveste etc. etc. Iată însă că aceşti depresivi au descoperit că religia lor nu le poate furniza ceea ce promite. Aventurierul se loveşte de realitatea ochelarilor 3 D, „realitatea” filmului este inaccesibilă!

Aş vrea ca asta să marcheze o trezire la adevărata realitate, dar mă îndoiesc. Însă acei indivizi care au reuşit performanţa grotescă de a cădea în depresie după o proiecție cinematografică luaseră promisiunile de bune. Nu în sensul că ar fi crezut că pot păși prin ecran și să se alăture actorilor, ci se încrezuseră în modelele, în soluțiile oferite în filme. Iar acum au constatat că viaţa le e sterilă,  că nu-i mai mulţumeşte frecţia de adrenalină. Sufletul nu se mulţumeşte cu infuzii de secreţii glandulare ci se ridică desfigurat, disperat şi-şi reclamă drepturile. Iar mintea nu ştie cum să administreze aceste pretenţii… absurde.

Faptul că tot mai mulți fac depresii după filme, ar putea fi, pe lângă simptomul unei lumi din ce în ce mai debile, și un semn profetic. Cum îl vom interpreta depinde de noi ca societate.


Responses

  1. Daca-mi dai voe… Cred ca e din cauza faptului ca omenirea simte dreptul la evolutie, iar tehnologia, medicamentele, etc sunt considerate evolutie. As invoca aici mitul lui Sisif). Nu i-as spune narcisism insa recunosc ca e sinistru cum oamenii se mandresc cu ce au facut stramosii lor i.e. au inventat roata, apoi becul, apoi circuitul integrat. Nu se mai gandeste in mod individual ci generatiile trecute si viitoare devin un singur organism. Bine ca e macar atat, ca daca nar fi nici asta…

    • TheSun007,

      Cred că ai amestecat puțin planurile. Ideea e cam așa: contemporanii noștri sunt dispuși să recunoască doar anumite merite celor dinaintea noastră și n-au absolut niciun CHEF (că de asta e vorba) să le recunoască altele. În esență, atunci când se vorbește despre progres, accentul cade pe cât de înaintați suntem noi, nu pe cât de mult ne-au ajutat ei (străbunicii).
      De vorbit se vorbește prea mult despre individ, însă prost și incoerent. Ca și când individul ar fi o existență autonomă, independendă, care se autogenerează și autosusține. Scopul întregii omeniri e să mă facă să mă simt eu bine (în sensul de entertain). Penibil…

  2. Teo, se spune ca depresia este o boala a mandriei ranite (mortal), dar si ca este o boala a refuzului realitatii. Faptul ca in lumea bunicului meu, nascut la 1889, exista mai putina depresie decat acum are, in mod cert, a face cu fabrica de iluzii a „culturii”.
    Cred ca e bine sa distingem intre: (1) dorinta (si capacitatea) noastra de a ne fauri identitatea din mers, nu de a o lua ca pe un dat static, dar in stransa legatura cu REALITATEA lumii si a lui Dumnezeu (pentru credinciosi), si (2) fabricarea de identitati imaginate, dezancorate de REALITATE. Acestea din urma ne asteptam sa fie determinate de setea noastra de semnificatie, putere, satisfactie, dar sunt condamnate sa nu poata potoli niciodata aceasta sete tocmai pentru ca sunt iluzorii. Ele functioneaza ca un analgezic-narcotic; adica ne amortesc simturile si ne creaza senzatii false. In plus, creaza dependenta. De ce narcomanii si alcoolicii ajung aproape intotdeauna si depresivi?
    Cu alte cuvinte, eu cred ca ceea ce noi numim „progres”, i.e. curiozitatea de a sti mai multe despre lume si dezvoltarea uneltelor care sa ne permita sa traim mai in siguranta in mediul care ne e dat, e ceva bun. Asta nu prea aveau Neanderthalii, iar noi putem avea.
    Dar noi am creat un mit in jurul acestui progres, pe care l-am facut _larger than life_. Ne-am creat nu doar unelte pentru o mai buna armonizare cu mediul ci si „seringi” si „seruri” cu care sa administram mintilor noastre narcoticele narative care s-o faca sa se simta bine pe moment. Asta ar fi o tema interesanta de carte: „Naratiunea ca narcotic in istoria culturii”.
    Problema cu povestile noastre e ca ne rup de realitate. Culturile sanatoase aveau povesti care pe langa ca erau performative si interactive, erau si ancorate in real. Omul modern isi imparte timpul intre a-si plange de mila si a se uita la televizor. Pacat!

    • Dani,

      Mai întâi te salutez și mă confesez că mi-e dor de o discuție d-asta purtată până către zori.

      Sunt de acord cu tine. Și eu nu incriminez aici progresul, ci, așa cum remarci, ficțiunea care s-a creat în jurul lui. Cât și faptul că această dezvoltare a tehnologiei e considerată ca fiind neapărat un progres, chiar dacă unele chestii sunt în mod clar un regres.

      În ce privește observația pe care o face Sam, eu votez pentru varianta ta: bunicii erau mai puțin depresivi. Iar asta trebuie raportată la viața din satul românesc de la începutul secolului XX. Chiar și efectele războiului erau resimțite în altă formă și nu se soldau neapărat cu depresii. Ceea ce zice Sam se aplică probabil occidentului citadin și intelectual, cu preponderență, acolo unde, în secolul XIX, se năștea spleenul.

  3. Filmul e prost, extrem de prost,nu merita comentariile tale. E simplist, e lipsit de inteligenta ca o telenovela.

    • #Avatarul meu

      De ce nu merita comentariile mele? Sunt curios..

  4. Aproape completely agree with Bulzan.
    Numai ca nu as fi chiar sigur de nivelul scazut al depresiei in sec 19. Exista cred destul alcool si neveste de batut inainte de a aparea viciile moderne. Si apropo de vicii se stie ca si statisticile sunt de mai incoace.

    Si as vedea si partea plina a paharului:uneori analgezicul e inevitabil necesar.

    • Sam,

      M-am „luat” și de tine în comentariul în care i-am răspuns lui Dani Bulzan. Ca să nu treci neobservat😉

  5. În tonul lui #Avatarul meu … şi eu consider filmul ca fiind un slab dpdv al temei abordate. Abundă în clişee de care ne-am săturat din alte filme ( Ce ziceti de asemănarea cu The Mission, cu de Niro în rolul principal? ).
    Filmul ne fură în primul rând cu efectele sale: odată ce ai trecut dincolo de ele devine o producţie de duzină. Faptul că va primi Oscarul nu va face decât să îl plaseze în compania unor alte gunoaie cinematografice precum Basic Instinct şi Silence of the lambs.
    Dar … dacă totuşi ţi-a smuls atâtea rânduri pe blogul tău arată că … poate merită un minim de atenţie, cine ştie …

    • #Dyo
      Consider filmul important din următoarele motive:
      1. Succes mare de public (săptămâni întregi pe primul loc la încasări).
      2. Regizor celebru și preocupat de religie.
      3. Public care reacționează extrem de puternic (depresie, suicid).
      4. Faptul că filmul e prost, plin de clișee sau altfel, nu înseamnă că nu va fi influent. Mulțimile nu sunt receptive la filme bune neapărat – a se vedea și succesul înregistrat de Twilight.
      5. Film spectaculos, iar astăzi spectacolul face tot: lucrurile devin valoroase datorită fastului, apetisante datorită publicității, apreciate și râvnite datorită carcasei.

      PS: Îmi place subtitlul blogului dvs. O să vă mai vizitez.

  6. Ma bucur ca te-ai luat de mine. Cum mai spuneam indiferenta doare mult mai rau desi stiu ca-ti vine greu sa „te iei” de comentatori de fiecare data🙂

    Evident ca statisticile astea trebuie luate cu sare si pe masura ce merg inapoi in timp capata si o aroma nostalgica.. Eu am aruncat doar manusa.

    Depresia apare, printre altele, cand optiunile sunt in scadere drastica si ajung sub limita suportabilului. Logic deci ca acum 100 de ani era mult mai mult loc de mai bine decat acum cand „binele” e pe toate drumurile (si canalele). Ajungem astfel la opozitia depresie-fericire care fericire e relativa etc…
    Poate cu alta ocazie🙂

    • Sam,

      Depresia e o chestie modernă. Cu cât sporește bunăstarea, se pare că sporesc șansele la drepresie. Interesant, nu? Sau poate firesc…😀

  7. În principiu, urmând argumentarea ta, ar trebui să discutăm mult mai mult despre manele pentru că:
    1. Au succes mare la public
    2. Cântăreţii sunt celebri si preocupaţi de multe lucruri printre care şi religie
    3. Publicul reacţioneaza extrem de puternic ( de la la extaz, la greaţă etc. )
    4. Faptul ca sunt proaste şi pline de clişee nu înseamnă că manelele nu sunt influente. Unele tendinţe manelistice au pătruns chiar si în biserici.
    5. Nimeni nu poate nega spectaculosul ce însoţeşte producţiile manelistice etc etc.

    Sunt cinic puţin … dar pe de altă parte sunt de acord cu tine, Avatar este un fenomen. Este bine sa articulăm nişte opinii pertinente cu privire la el ( şi apreciez articolul tău ) dar mi-e teamă ca în acest fel nu facem decât să-i sporim şi mai mult influenţa şi popularitatea.

    Gândindu-mă mai mult, chiar cred ca filmul este un plagiat după The Mission: se schimba unele proporţii şi finalul ( Cameroon este tributar foamei de happy-end-uri din America ) dar în rest este acelaşi lucru.
    Numai, vezi bine, câţi dintre cei ce se îmbulzesc la Avatar ( printre care am fost şi eu …) au văzut măcar odată The Mission?

    • #Dyo
      Da, eu am și discutat despre manele. Deci m-am supus propriului raționament😀 Doar că pe atunci eram pe celălalt blog.

      Există, într-adevăr, similitudini destule cu The Mission, dar mi-a trimis un amic un link cu asemănările dintre Avatar și Pocanhotas. Vedeți aici. Foarte convingător.

  8. Nu ma pot abţine să nu mă gândesc … cum ar fi ca noi, cei care pretindem ca avem nişte opinii modelate de o perspectivă creştină, să sabotăm prostul gust şi mediocritatea prin a ignora producţiile de orice fel caracterizate de aceste flageluri? Cum ar fi ca în timp ce toţi sunt cu ochii pe Avatar, noi să scriem şi să-l dezbatem pe Bach? Da, ştiu, nimeni n-a murit ascultând Arta Fugii sau brandenburgicele: ghinionul cantorului din Leipzig.
    A fost o vreme când oamenii comentau la nesfârşit despre arta care le înălţa sufletele; azi are trecere mai mare arta care aduce cât mai mulţi bani celor ce o produc.

    Ce să-i faci, sunt un idealist irecuperabil …

    Într-adevăr, se aseamănă teribil cu Pocahontas. Cineva sugera acolo şi Dancing with wolves, dar pe acesta nu l-am văzut. Aceste lucruri reduc şi mai mult meritul lui Cameroon în acest film; îi mai rămâne latura efectelor speciale de care poate profita din cauza lipsei de concurenţă.
    Cand toţi vor produce numai filme 3D … e interesant de văzut ce vor mai inventa pentru a ne menţine interesul, că de scenarii şi găselniţe inteligente nici nu poate fi vorba.

  9. @ Dyo
    Am o atitudine asemanatoare vizavi de productiile populare si anume de lipsa de interes in cel mai fericit caz.
    Am remarcat apropierea putin ciudata din prima parte a comentariului Dvs dintre „perspectiva crestina” si „prostul gust si mediocritatea”. Se intelege ca prostul gust si mediocritatea ar putea fi sanctionate direct de catre crestinism. Care e „pacatul” lor daca le priviti din perspectiva crestina?

  10. Eu cred că, în principiu, un om care trăieşte într-un proces de înoire a minţii, de transformare după chipul lui Christos, creşte în discernământ cu privire la cultură şi rostul ei în viaţa omului. Am văzut acest lucru în vieţile unor prieteni şi sunt uimit de ceea ce poate face Dumnezeu uneori cu un om.
    Nu e nici un păcat să adresezi ceea ce e „fierbinte” la ordinea zilei. Unele din observaţiile de pe blogul meu sunt relaţionate la filme care poate nu merită prea multă atenţie; mă întreb însă dacă în oceanul de creaţii care ne invadează vietile, pe orice cale, nu ar trebui ca noi crestinii sa scoatem la lumină şi să evidenţiem ceea ce este vrednic de primit şi de apreciat din punct de vedere artistic sau chiar spiritual …

  11. Dyo și Sam,

    Se poate să fie chestie de discernământ spiritual, dar e o chestie pe care încerc s-o fac. Să merg cumva afirmând niște valori, dar și abordând temele de actualitate. Din cauza influenței foarte mari, consider că filme sau alte chestii culturale precum Avatar merită luate în discuție. Poate că nu merită în sine, dar merită văzut ce anume din ele atrage asemenea mulțimi.
    Nu cred însă că aceste ingrediente trebuie propagate sau preluate în campanii de evanghelizare, ci cred că acolo s-ar putea detecta câte ceva din ceea ce simt oamenii mai acut ca nevoie, ca lipsă.
    Mi-e clar că fundamental toți oamenii au nevoie de Dumnezeu, dar fiecare generație vorbește o limbă specifică, are anumite sensibilități care trebuie întâmpinate.

  12. ” …falsificarea realităţii în vederea obţinerii unui contact pe scurtătură cu divinitatea este tocmai ispita căreia, în Eden, i-au căzut pradă primii oameni”….de care ‘contact pe scurtatura’ vorbesti? Nu este aceasta ispita careia i-au cazut primii oameni, ei nu aveau nevoie de nici o scurtatura pentru a fi in contact cu Dumnezeu, erau intrepatrunsi intim cu el! Partea buna este ca si noi, oamenii lumii de azi, suntem in contact direct cu Dumnezeu, legati mai mult decat vrem sa o recunoastem. Suntem ‘copiii sai ratacitori’ si ne iubeste tocmai pentru asta! Mediteaza!

    • Napoca De Ardeal,

      Am meditat. Dar tot n-am ajuns la altă concluzie. Dacă noi suntem atât de intim legați de Dumnezeu, oare de ce avem nevoie de „creștere spirituală”, de „apropiere de Dumnezeu”? Ori astea sunt vorbe goale? Cred că nu, ceea ce înseamnă că această legătură are nevoie de o consolidare. De obicei această consolidare presupune multă multă suferință. Cam pe acolo trece calea spre Dumnezeu. Orice renunțare la propria plăcere și propria voință atrage după sine o durere sufletească și chiar fizică. A încerca să ajungi în proximitatea lui Dumnezeu fără suferință, fără lepădare de sine, fără a respecta tocmai condițiile și calea hărăzită de El înseamnă a încerca un „contact pe scurtătură”.

      Îți amintești ce le zice șarpele primilor oameni: veți fi ca Dumnezeu! Deci și la ei era loc de „mai sus” și ei crezură că au descoperit scurtătura. Dar n-a fost așa. Nu aia era calea. Ei trebuiau să rămână în limitele realității, să nu dea curs unei iluzii ademenitoare.

  13. „Dacă noi suntem atât de intim legați de Dumnezeu, oare de ce avem nevoie de „creștere spirituală”, de „apropiere de Dumnezeu”?”…exact pentru a-L intelege:) cum El ne intelege pe noi. ‘Te vad’ a spus avatarul, si noi vrem sa-L ‘vedem’ cu tot ceea ce suntem [precum in Cer asa si pe Pamant ]. Nu suntem Dumnezeu dar suntem una cu El. A-L ‘vedea’ pe Dumnezeu nu inseamna obligatoriu suferinta. Nu trebuie sa inotam intr-o mare de durere pentru a simti contactul cu Dumnezeu, caci El este Iubire in absolut! Iubirea in absolut nu accepta nici o picatura de durere, e mult mai mult, o spun si crestinii: ‘ce va imaginati dar si ce nu puteti imagina’. Daca ce-mi imaginez este deja mult,cat de alt-mult poate fi ce nu-mi imaginez!🙂 Cata Iubire ce nu-mi pot imagina!🙂

    • Napoca de Ardeal,

      Cristos ne-a izbăvit prin suferință. Marii creștini au pătimit enorm. Toți, fără excepție. Cei care nu au suferit martiraj, sufereau teribil din princina răului pe care-l vedeau în lume. Nu cred că există – pentru cei din lumea noastră – cale spre Dumnezeu care să ocolească suferința. În orice caz, chiar și omenește vorbind, acolo e testul cel mare al caracterului și al forței spirituale (că cea fizică poate păli cu totul în câteva luni, oricât de mare ar fi ea) unei persoane. Dragostea „suferă totul”. Isus vorbește de crucea de fiecare zi. Nimic din toate astea nu sună rozaliu.

      Iubirea acceptă oricâtă suferință, atâta doar că o transfigurează, o face „combustibil”. Dacă noi ne-am putea apropia de Dumnezeu fără suferință ar înseamna că suntem puri, sfinți. Or nu cred că suntem, iar atunci orice trebuie purificat – sunt părți din noi, din năravurile noastre, din visele noastre, din frivolitățile care ne încântă – se desprinde cu durere de noi. Niciun viciu nu poate fi părăsit fără suferință. Nicio victorie nu se obține fără sacrificiu. Nici măcar aici pe pământ. De ce ar fi altfel tocmai cu lucrurile de care ne desparte o distanță calitativă (nu doar cantitativă)? Că după aceea nu va mai fi suferință… da, sunt de acord. Dar eu vorbesc de drumul până acolo.

  14. Suferinta lui Cristos noi, oamenii, n-o putem intelege. Nu are nimic din ceea ce ar fi suferintele noastre. Personalmente cred ca nici durerea fizica nu era aceeasi. Daca El ar fi dorit n-ar fi simtit nici urma de durere fizica, avea aceasta putere. Nu cred ca ne-a izbavit prin suferinta, io cred ca ne-a izbavit prin iubire. Ma intristeaza ca religia noastra, a cristianilor, da atat de mult spatiu suferintei cand ‘simt’ ca nu e asa. Suferinte am si eu de tot felul si mi se strange inima cand vad raul lumii dar cand ma ‘conectez’ voluntar la Dumnezeu eu ‘vad’ iubire.🙂

    • Napoca De Ardeal,

      Oricât ne-am răsuci în jurul subiectului, tot nu îi vom da de capăt. Eu văd suferință în iubire, tu invers. Care-o fi perspectiva mai bună… n-am idee. Am însă o problemă culturală cu accentul pus pe iubire. Filmele și concepțiile superficiale au cam scos din mintea omului ideea că dacă iubești s-ar putea să ai mult de suferit, să te doară, să te chinuie. Din ce în ce mai mult se vorbește numai de partea exuberantă a iubirii, ca să nu mai zic că în ultima vreme aud tot mai des că „trebuie să te respecți și să nu te faci vulnerabil(ă) în fața celui pe care-l iubește”. Apăi ducă-se în pustii asemenea iubire tâmpită. Mă aștept ca, după ce căsătoriile homosexuale vor deveni un subiect plicticos, să apară militanții pentru dreptul de a te căsători cu tine însuți/însăți. Ca să scăpăm odată de pandaliile iubirii.

  15. 🙂 probabil ai suferit mult din dragoste; io vorbesc de iubire🙂 Dumnezeu nu e indragostit de creatia sa -omul, il iubeste. Noi nu suntem indragostiti de Dumnezeu, Il iubim. In functie de perioadele istorice traversate apar fel si fel de teorii cu privire la raporturile intersexuale. Exact cum spune si cuvantul, fiind teorii trebuie luate cu ‘penseta’, adica pot fi demonstrate sau pot fi contestate. Citisem cand eram mai tanara ‘Vina de a fi femeie’ de Freud. Desi ma irita titlul, curiozitatea a fost mai puternica. La sfarsitul cartii l-as fi strans pe Freud de gat dar am sfarsit prin a rade bine si a trece mai departe la altceva. Probabil ca barbatii zilelor noastre trec prin iritatia femeilor din vremea lui Freud🙂

    • Napoca de Ardeal,

      Nu mă las atras în psihanaliză… că cine știe ce descopăr despre mine🙂 . Rămân la convingerea că cine iubește mult suferă mult. Nu neapărat de la partenerul de viață, ci de la cei din jur. Abia iubind pe cineva poți să-i simți cu adevărat durerea lui. Și ce om n-are parte de suferință?

  16. Teofile, ai uitat de iubirea fata de animale, si ea foarte trambitata in zilele noastre. Probabil ca provoaca mai putina durere si decat cea cu tine insuti …
    E discutabila perspectiva …

    • Dyo,
      Da, e interesant subiectul iubirii față de animale. E trist cum s-au… „animalizat” preferințele. E mai ușor de iubit un câine. Am mai scris despre asta. Aici, de pildă.

  17. Cand vorbesc de iubirea fata de animale imi vin involuntar in minte versurile lui Blaga:’mananc si plang,mananc!’Observ ca oamenii iubesc inocenta animalelor si ‘pedaleaza’foarte mult pe asta.Io personal sunt sincera cu mine insami, iubesc in mod diferit un pui de pisica sau de caine comparativ cu un crocodil adult, sau un varan, fluturele de omida…Agresivitatea animalelor o detest asa cum detest cea umana.Poate la animale e scuzabila, la om nu.E interesant de vazut insa reactia oamenilor cand se bat doua pisici sau cand gaina dominanta o bate in cap pe cea slaba de-o lasa fara pene sau cand iepuroaica isi ucide puii, ei bine, n-o sa mai vedeti chiar atata iubire pentru animale🙂

  18. Napoca
    Cred ca iubirea de animale e modelata profund de antropologia darwiniana, care ne-a coborat la conditia acestora … crestinismul are o cu totul alta viziune antropologica – poate doar extrema calvinista poate mai poate fi comparata cu devalorizarea ontotlogica din Originea Speciilor …
    P.S.
    Versul pe care l-ai citat este din „Moartea caprioarei” de N. Labis …

  19. Da,scuze, e de Labis,la el ma gandeam si am scris Blaga🙂

  20. Ce viziune are crestinismul?Am citit in Biblie doar ce se poate manca si ce nu(nu-mi amintesc exact unde, am sa caut insa), o intreaga lista de animale pe care candva le divizasem in doua coloane din curiozitate :)In Avatar era exact secventa descrisa de Labis ‘scuza-ma ca te-am ucis dar trebuie sa te mananc’, nu erau vegetariani cei in simbioza cu natura.Zilele trecute un moderator de la Rai a fost concediat pentru ca a descris cum se gateste o pisica, fara a specifica perioada de referinta, adica in timpul razboiului cand nu se gasea de mancare.Agasat fiind de mai multi reporteri el s-a scuzat spunand ca daca este foamete poti sa mananci ceea ce teoretic non e permis dar ca nu i se pare scuzabil ca italienii(dar si noi,ceilalti) mananca iedut, mielut,vitelus de lapte si nimeni nu se lamenteaza de asta.Afirma ca este o atrocitate.Io ma mir ca nu l-au cenzurat caci intr-adevar si mie mi se pare oribil ca se mananca miei,iezi,vitei,pui,iepurasi,purcelusi…etc…
    Teoria lui Darwin e o teorie si ca atare poate fi contestata, nu-mi place ca se invata in scoala ca axioma fara a specifica partile slabe ale ei,nu-mi place ca nu se invata si alte teorii cum ar fi de exemplu cea a rosacrucianilor sau cea a lui Arthur Conan Doyle care e foarte asemanatoare cu cea din Avatar, cum ca planeta e vie.Mai sunt foarte multe teorii de prin Asia, Americi, Africa si ar trebui,daca e sa fie parcondition,sa fie prezentate obiectiv toate.Pe moment sunt doar doua:darwinista si creationista.

  21. Teofil,

    exista trepte de tipul: usor de iubit, mai putin usor de iubit, mai greu de iubit, foarte greu de iubit, pentru tine?🙂

  22. Dyo & Napoca de Ardeal,

    Nu am studiat chestiunea încât să-mi pot da cu părearea. Că nu cred că necioplitu’ care-și ține câinele în apartament ca să trezească toată scara a ajuns la asta via Darwin.

    Există chestii de bun-simț, cred eu, cărora li se pot stabili diverse filiații, dar care, în esență, nu mai țin de creștinism sau altceva, ci de firescul și normalul existenței. Țăranii știau că animalele trebuie prețuite, dar în curte, în cușcă, în grajd. Nici măcar pisicile nu dormeau în casă. Exista o sănătate psihică și axiologică ce reglementa aceste raporturi.

    Acum, datorită denaturărilor succesive suferite (supraaglomerarea de care zicea Lorenz, atrofierea bunului-simț, accentuarea însingurării etc.) s-a ajuns ca animalele să fie, chipurile, urcate pe piedestal. Dar prețul e pe măsură. Ceea ce se revarsă peste ele nu e e iubirea stăpânului, uneori, ci posesivitatea lui, obsesiile afective, deviațiile.

    Într-un sens cred (ideea nu-mi aparține, ci am furat-o – mulțumesc furnizorului!) că, într-adevăr, un maidanez e mai fericit decât un câțel d-ăla care umblă numai cu vestuță sănu răcească la rinichi și are voie să pășească pe jos numai când e uscat și măturat. Maidanezul, cu toate necazurile lui, are libertate, nu e sclavul sentimental al vreunui deraiat.

    A nu se înțelege că îi consider pe toți cei care au animale de companie dezaxați sau frustrați! Nu, dar anumite excese denotă anumite… disfuncționalități.

    De ce insist să mai aduc vorba de animale uneori e pentru că în relația dintre stăpâni și vietățile din subordine i se pare că se relevă o deficiență a unei generații: atrofia tot mai accentuată a relațiilor interumane. E mult mai simplu să iubești un câine, care nu rănește afectiv, nu trădează etc. Dar, oricât de justificat ar putea părea, nu e un semn de normalitate, nici o pricină de nătângă trufie. E un surogat, iar omul și animalul ar merita o soartă mai bună.

  23. Napoca de Ardeal,

    Da, pentru mine există aceste trepte. Pe cei care nu el au îi admir, dar nu mă încumet deocamdată să jinduiesc la asemenea înălțimi.

  24. ‘Acum, datorită denaturărilor succesive suferite (supraaglomerarea de care zicea Lorenz, atrofierea bunului-simț, accentuarea însingurării etc.) s-a ajuns ca animalele să fie, chipurile, urcate pe piedestal’..de care supraaglomerare vorbesti?Daca mergi la Pompei sa vezi acolo supraaglomerare!Si se trateaza de 2500 ani in urma!Atrofierea bunului simt?Daca ma gandesc la Evul Mediu cand fecioarele erau dezvirginate de preoti sau de stapanul mosiei sau maritate de catre parinti cu persoane pe care nici macar nu le vazusera, cand se arunca urina in strada,cand in Londra se fura ca niciunde pe Pamant….bunul simt nu e o caracteristica nativ umana, se dobandeste prin educatie.Nu mi se pare mai atrofiat azi decat ieri.Spui ca se ridica pe un piedestal animalele, dar egiptenii, mesopotanieni au inchinat temple animalelor, le credeau sacre, asa cum azi vacile sunt sacre in India…inca!🙂 Io cred ca e prea multa lamentatie, ca fiecare epoca istorica a avut aglomerarile ei, singuratatile ei, lipsa de bun simt. Cum spun alchimistii dar si cristianii: nimic nou sub Soare!

  25. Napoca de Ardeal,

    Sunt și nu sunt de acord.
    Pompei era o excepție. Majoritățile locuiau la țară.

    În Evul Mediu se spune că s-au făcut multe, dar Revoluția Franceză și romanticii ne-au deformat aproape iremediabil percepția (populară) asupra lui.
    Să zicem însă că toate sunt adevărate. Exista însă sentimentul că se săvârșește un abuz, pe când azi abuzurile se ascund sub masca drepturilor animalelor, a drepturilor minorităților și a altor „drepturi” de carton.
    Oricum am lua-o, societatea medievală era mult mai impregnată de ideea unei vieți de apoi, de transcendent.

    Cât despre venerarea animalelor, atunci făcea parte dintr-o religie oficială (iar creștinii considerau asta idolatrie), pe când acum… toți se laudă că din exces de omenie se închină la animale.

  26. Nu doar Evul Mediu e impregnat de ideea de transcendent,de viata-de-apoi.Hasdeu,Eliade,chiar si Rebreanu in ‘Amandoi'(pacat se studiaza altceva la scoala scris de el)si multi, multi altii au scris despre ‘lumea de dincolo’.Ba chiar si povestile noastre o descriu mereu(Tinerete fara batranete si viata fara de moarte,Praslea cel voinic si merele de aur..etc….).Nu mai zic de cartile aparute dupa ’90 pe tema asta,din pacate nu-s in biblioteca mea si-mi amintesc acum,spontan,Tania Cutov ca si autor dar cu siguranta sunt mult mai multi,de mai mare valoare.Sa nu-i uitam pe Byron,Stendhal prinsi si ei de ‘flacara’.Sunt foarte multi cei care au scris despre transcedental in toate epocile, caci moartea sperie dar si atrage.Comunistii sunt cei care au furat speranta vietii de dincolo spunand ca dupa moarte nu mai este nimic, iar cei care fura speranta, de orice fel ar fi ea,sunt cu adevarat diabolici.Ce putem sa le facem?Sa-i vorbim de rau?Sa-i condamnam?Sa-i uitam?Sa-i iertam?Io sunt inca la faza in care-i condamn,nu reusesc sa uit!

    • Napoca de Ardeal,

      Eu ma refeream la „spiritul vremii”, nu la deprinderile „specialiștilor”. Acum iar revine „la modă” să crezi în ceva (cât mai ezoteric), dar deja e altceva decât era la medievali.

  27. Detaliaza,te rog.Ce era la medievali si ce e azi?Ma intereseaza perceptia ta cu privire la transcendentalismul Evului Mediu comparativ cu cel de dupa.

    • @Napoca de Ardeal,
      N-am detalii. Pe scurt, Evul Mediu n-a fost deloc întunecat. Dar era în mod clar mult mai religios. Și oamenii erau cu siguranță mai puțin „luminați” de valul raționalismului acerb. Iar sublima Revoluție Franceză nu le inspirase ideea de libertate încă.😉


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: