Luceafărul demară în trombă

Sau considerații despre autismul cultural

Nu m-am dus – și nu m-aș duce – să asist la un spectacol cu titlul Porni Luceafărul. Chiar dacă el a beneficiat de participarea lui Ion Caramitru (pentru care am mare respect ca actor și nu numai). Spectacolul a fost prilejuit de aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Titlul acesta e folosit însă și pentru un concurs de literatură.

Când am văzut afișul mi-am zis că nu e de mirare că Eminescu n-are priză la public. I se face mai degrabă un imens deserviciu poetului național. Fiindcă unii, care nu știu despre ce ar putea fi vorba, pot avea impresia că Luceafărul ăla e un motociclist sau o echipă de raliu care porni încotrova. Și bine-ar face să ajungă pe primul loc! Ca absolvent de filologie și fost prof’ de română, musai să știu că e vorba de un vers (de fapt, 2/3 dintr-un vers) din Luceafărul.

M-ar fi interesat mult mai tare un Eminescu stil hip-hop sau manea – chiar dacă nici după updatările excesive nu mă dau în vânt. Însă tot ar fi fost ceva mai apetisant decât acest mirific titlu exaltat și emfatic. Îmi și imaginez niște fețe mai ridate care, odată ce trec de ușa de la intrare, devin prelungi și patetice. Ochii se pierd undeva în tavan, se adoptă o morgă afectată, se încruntă fruntea, iar la urmă se deplânge – la un șpriț – dezinteresul generațiilor tinere față de valorile naționale.

Nu pot suporta atmosfera. Eminescu chiar e o valoare a literaturii române. Merita mai mult de atât. Cu greu am reușit să-l dezgrop – pentru mine însumi – de sub molozul sub care îl aruncă studierea lui în școală. Pe vremea când eram în liceu, încă se practicau comentariile lungi, ininteligibile, sofisticate și totalmente inutile. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit să scap și de traume, și de prejudecăți, și de teribilismul vârstei și să-l citesc cu ochii mei, cu mintea mea, fără alte influențe. E o mică revelație personală.

Spectacolul amintit este, mi se pare, un simptom pentru autismul elitelor culturale românești. Ceea ce fac ei nu intersează pe nimeni decât tot pe ei. Sunt manifestări cu circuit închis. Ședințe ezoterice, terapii de grup. Chestii cu denumiri prețioase, pompoase, dar care nu conving pe nimeni. Chiar și printre cei care participă se văd mici gesturi de rebeliune, fiindcă asemenea denumiri nu mai reprezintă aproape pe nimeni. Dar se practică…

Arborând o mină aferată, oamenii de cultură ai țării țin divane despre imbecilizarea prin manele, despre îndobitocirea prin televiziune, despre deprecierea calității învățământului etc. Dar ei sunt completamente izolați de realitate, au devenit un fel de castă suspendată în tării. Ceea ce spun ei nu mișcă pe nimeni din cauză că au doar explicații savante și teoretice. La fel sunt și soluțiile propuse.

Mă gândesc la Liiceanu, de pildă. Nu reușesc să-l ascult – decât cu serioase eforturi de voință – mai mult de câteva minute. E enorm de plicticos. Nu-l ascultați când conduceți, că aveți toate șansele să adormiți la volan. Fie că vorbește despre vreme, despre viață, despre televiziune sau despre supraviețuirea mangustelor în țările cu climă temperată, reușește să ridice subiectul într-un imponderabil al percepției din care nu mai scapi decât dacă ai norocul și dai cu capul de vreun spătar mai dur sau de tăblia de la pat. Ca el sunt încă destui.

Parcă simt nevoia ca atunci când se apropie mai mult de muritorii de rând să facă un salt în metafizică, în bolboroseala savantă și sterilă. Nu contest că vor fi având și idei valoroase, dar țin mereu să le pună pe raftul de sus, unde nu ajung decât puțini inițiați. Sunt conștient că există și idei complexe, însă nu pot ignora că până și cele mai banale lucruri sunt rostite în fraze elaborate și condimentate cu neologisme sau termeni de specialitate.

Ce să mai reproșezi maselor că se tâmpesc din moment ce faci tot ce depinde de tine să devii cât mai prolix, mai inaccesibil? E adevărat și că, prin firea lucrurilor, există puține puncte de interes comun între elitele culturale și restul populației. Dar acelea ar trebui totuși gândite astfel încât să producă o interacțiune reală, reciproc avantajoasă. Sferele rarefiate ale ideilor pure s-ar putea să dăuneze contactului cu realitatea. Or, dacă omul de cultură nu mai e o conștiință ce sesizează erorile realității, ce-i mai rămâne de făcut?

Eminescu ăsta trebuie odată „desacralizat”. Nici măcar despre sfinți nu se vorbește cu atâta patos, cu atâta desuetă grandilocvență. Asta nu înseamnă că trebuie târât prin mucii mârlanilor imberbi. Dar trebuie totuși dezbrăcat de acea aură împovorătoare. De prețiozitatea inutilă și involuntar ironică ce înconjoară orice manifestare care îl vizează.

E chiar ridicol ca tocmai el, cel care era foarte angajat în realitate, care a luat în furcă până și politica, acum să fie rezervat numai câtorva romantici extrem de întârziați. E o amputare care se produce cu sprijinul fervent al oamenilor de cultură, pentru care evenimentele culturale sunt sărbătoriile unei religii inițiatice exclusiviste.

Iată ce făcea Florian Pitiș:

Publicitate