SUA scot politicieni la mezat

Zilele trecute, Curtea Supremă de Justiție a SUA a decis să abroge reglementările care limtau contribuțiile financiare ale corporațiilor la campania electorală. Cazul e cunoscut sub numele: Citizens United v. Federal Election Commission. Votul a fost strâns (ca în multe alte alte cazuri controversate judecate de Curtea Supremă): 5-4. În motivație se spune că respectiva prevedere ar fi în contradicție cu Primul Amendament, cel care se referă la libertatea religioasă, libertatea de exprimare și libertatea presei. Deci, de acum înainte, orice companie poate pune la bătaie orice sumă de bani pentru a susține un candidat pentru o funcție politcă din SUA.

Vă asigur că nu înțeleg toate implicațiile ale acestei decizii: nici economice, nici juridice, nici politice. Înțeleg însă că această hotărâre este deosebit de importantă, deoarece marile corporații sunt acum libere să-și promoveze politicienii agreați. Altfel spus, ceea ce la noi se petrece mai pe față, mai prin dos, acolo se va putea face pe față și la scară globală…

Problema e cu atât mai gravă cu cât se pare că nu există posibilitatea de a contracara sub nicio formă această decizie. Adio candidați ai „maselor”! Adio politicieni veniți de niciunde! Nu că ar fi fost cazul neapărat în SUA, dar măcar exista o șansă.

Lucrurile sunt însă chiar mai interesante. Există un clasament întocmit de Center for Responsive Polticics cu cei mai importanți donatori și cei mai importanți beneficiari din perioada 1989-2010. Eu am reținut doar primii cincizeci, în ordinea sumelor donate. Cine vrea să vadă lista integrală, o poate accesa aici.

Citește mai mult »

Anunțuri

A murit J.D. Salinger

Sursă: Wikipedia

Am găsit ieri pe facebook un link (postat de Mircea Pricăjan) către un articol din WSJ, care anunță că a murit J.D. Salinger. Presupun că unii nu știați nici că autorul mai trăiește. Nu-i vina voastră, zic eu. De veghe în lanul de secară pare veche… de când lumea. Și, tot de atunci, celebră și bine vândută. A stat ani de zile în topul vânzărilor la Polirom și, cu toate astea, n-am rămas cu niciun exemplar nevândut din cele ajunse în anticariat. Se estimează că, în lume, s-ar fi vândut peste 65 de milioane de exemplare.

E surprinzător că un american faimos a decis să fugă de faimă. Sau s-o pun altfel, ca să nu fiu răutăcios: un contemporan celebru cu un simț al intimității neobișnuit de dezvoltat. Au fost mai multe tentative de a-l scoate din bârlog, de a-l zgândări cumva, dar cam toate eșuate. Doar o fosta iubită a mai domolit curiozitatea publicului avid de informații despre „favoriții” lui. La fel și fiica lui Salinger, care s-a declarat – cum altfel după Freud? – traumatizată de comportamentul părintesc al tatălui ei. Rămâne de văzut dacă cele două au spus adevărul sau au spus ce se știa că se vinde…

O altă chestie interesantă, pe lângă această retragere din societate (care a survenit la scurtă vreme după succesul romanului care l-a făcut celebru), e că nu a primit premii. Nu știu dacă nu au apucat să i le ofere sau pur și simplu nu a fost considerat suficient de bun încât să fie premiat. Nici Pulitzer, nici National Book Award (aici chiar a fost finalist în ’52, potrivit informațiilor oficiale), nici Nobel. Nimic. Cu toate că unii sunt de părere că ar fi cel mai mare autor pe care l-a dat America postbelică.

Se pare însă că omul nu a stat degeaba în cei 50 de ani de recluziune, ci a scris. Dacă e să dăm crezare unui interviu de prin 1974 înseamnă că a scris pur și simplu de plăcere și pentru sine însuși. Mulți autori zic asta, dar iată unul care a fost foarte serios când a zis-o. Și a luptat să rămână astfel lucrurile, netulburate de intruși.Citește mai mult »

Ajutor umanitar pentru Haiti

Românii care vor să contribuie la ajutorarea sinistraților din Haiti au mai multe posibilități. Le adun aici pe cele găsite de mine, fiindcă poate folosește cuiva. Nu le-am găsit nicăieri pe toate laolaltă, ci disparate (în cel mai bun caz cred că erau 4 pe un site sau blog). De parcă scopul ar fi ca fiecare să-și laude performanțele proprii, nu să-i ajute pe nenorociții din Port-au-Prince. Măi, măi…

Oricum, dacă mai știți și altele, mai ziceți.

1. UNICEF

Campania a fost demarată cu sprijinul Realitatea TV și se desfășoară în perioada 22 ianuarie – 23 februarie.

Se pot face donații prin telefon (numerele sunt apelabile numai din rețeaua Romtelecom):

0900 900 563 – 2 Euro,

0900 900 565 – 5 Euro,

0900 900 567 – 10 Euro.

Sau prin SMS, la numărul 848 – 2 Euro/apel, în reţelele Orange, Vodafone şi Cosmote.

Toate apelurile sau mesajele sunt scutite de TVA.

Se pot depunde bani la orice sucursală BRD – Groupe Société Générale, direct în contul UNICEF:

RO10 BRDE 450S V434 6556 4500 (menționați cod 04).

2. Crucea Roșie

Prin Crucea Roșie se pot face donații fie trimițând un SMS la 887 (număr valabil numai în rețeaua Orange), fie prin donație online aici.

Există și un cont deschis la BRD, Sucursala Piața Romană:Citește mai mult »

Viitor luminos țara noastră are

De cum treci de ușa impozantă de la intrare, te trezești într-o incintă separată de gălăgia străzii, însă păstrând forfota care denotă o activitate febrilă. Un zumzet ca de stup te învăluie din toate părțile ca o muzică plăcută. Privești în jur și vezi oameni preocupați, așezați pe la mese, aplecați peste documente sau concentrați la monitorul din fața lor. Doar la ghișee se mai deslușesc din când în când scurte conversații necesare.

Temperatura e blândă, indiferent că afară e frig sau e cald. Mobilierul e astfel conceput încât să nu îți creeze disconfort psihic, nu sunt gratii, nu sunt cuști de lemn, nu se urlă. Vremurile urâte au trecut, acum ești clientul-stâpân. Locul unde ai ajuns domnia ta este o bancă, una dintre multele care au năpădit în ultima vreme orașul.

Te apropii de biroul la care stă un funcționar ce pare mai puțin ocupat. E tânăr, cu costum negru, cămașă cu dungi și cravată asortată. Poartă pantofi ascuțiți și foarte bine lustruiți. Ochelarii deosebit de eleganți (și de scumpi, îți spui) îți inspiră încredere. Sigur omul știe ce are de făcut și te va lămuri.

Saluți, te salută. Te așezi și întrebi. El îți răspunde. Insiști, fiindcă vrei detalii. El îți răspunde, dar începe să te privească iscoditor. Privirea lui însă nu-ți mai pare acum deosebit de inteligentă, ba chiar are ceva bovin, dacă e să fii sincer. Dar nu te lași pradă unor asemenea gânduri nedemne. Îți continui tirul întrebărilor, pentru că e vorba de o bancă și vrei să riști cât mai puțin. Tânărul începe să se foiască. Atunci, de voie de nevoie, pui degetul pe rană. Tu ai o problemă de rezolvat, ți se pare că banca te-a tras pe sfoară sau vrei să știi care sunt comisioanele ascunse, riscurile sau… în fine.Citește mai mult »

Excelenţă şi excentricitate

Nu e paradoxal că, cu cât ni se urlă mai abitir să ieşim din turmă, cu atât suntem tot mai identici unii cu alţii? Nu – răspund tot eu. Mai degrabă aş zice că-i grotesc, penibil şi trist. Deşi se pune mare accent în vremea noastră pe ce poate individul, pe cât de mare este forţa „unului” în raport cu „mulţii”, e aproape neverosimil de multă uniformitate. Și încă din cea mai banalizatoare, mai idiotizantă.

Pentru a ieşi din grămadă şi a fi remarcat, e nevoie ca un individ să exceleze prin ceva. Dar când spunem excelenţă, spunem automat valoare şi mai ales scară de valori. Avem de-a face cu măsurători. Nu dintre cele precise, ci dintre cele fundamentale. Ca să poţi remarca faptul că cineva excelează trebuie să ai o mulţime de indivizi care nu pot depăşi un anumit nivel şi, totodată, un etalon la care persoana respectivă se raportează.

Să zicem că cineva excelează în medicină. Asta înseamnă în mod implicit că ceilalţi medici nu sunt la nivelul lui, iar că el, în raport cu un etalon al performanţei medicale, se află foarte sus. Să zicem că pacienţii lui supravieţuiesc într-o proporţie nemaivăzută. Această scală unde se măsoară însă performanţa lui este virtual nelimitată, fiindcă mereu se poate să apară un medic mult mai bun şi care să depăşească rezultatele obţinute de anteriorul.

Există însă şi „materii” mai greu măsurabile: curajul, onestitatea, generozitatea, perseverenţa, dragostea şi altele. La fel, şi pentru ele, ar trebui să existe masa mediocrilor (să-i spunem) şi scala valorilor la care să se raporteze. Or această scală este imposibil de găsit azi, fiindcă valorile absolute precum adevăr, dreptate, bine, frumos au fost abolite. Ni se cere imperativ să le abolim, să le considerăm mofturi subiective şi netransmisibile.

Fiecare îşi gândeşte şi stabileşte propriul bine, propria dreptate, îşi defineşte propria libertate, propriul adevăr. Deci excelenţa – spiritul cavaleresc, cumpătarea, bunătatea, francheţea, eroismul – nu mai poate fi apreciată decât ca ex-centricitate. Adică măsurăm cu cât s-au îndepărtat de ceea ce face media, dar fără să ne mai raportăm la nişte axe verticale. E, în fapt, ca şi când ai încerca să înţelegi un cub deşi te situezi într-un univers bidimensional.Citește mai mult »

De ce ne plac totuşi fundamentaliştii?

Un prim răspuns ar fi că ne plac de plicitseală. A noastră, nu a lor. Suntem blazaţi, trăim larvar, avem vieţi banale, pe când ei sunt vii, luptă pentru nişte idealuri (încă mai au idealuri!?). Au „vână” şi nu se lasă intimidaţi. Se răţoiesc la orice formă de autoritate oficial(izat)ă, sunt subversivi. Au un aer mai cool decât conformiştii care merg dimineaţa la serviciu şi vin după-masa istoviţi şi numai buni de trântit în fotoliul complementar televizorului.

În esenţă, cauzele pentru care luptă respectivii ne sunt cu atât mai indiferente cu cât sunt mai îndepărtate de noi. Fiindcă am învăţat să nu ne intereseze. Nu ne priveşte, fiecare cu crezul lui, cu oala lui, cu bombele lui, cu afuriseniile lui.

Un alt răspuns ar fi că ne plac deoarece ne reprezintă. Nu toţi pe fiecare dintre noi, ci selectiv. În esenţă, nu prea există om care să nu aibă vreo frustare, vreo nemulţumire. Măcar o babă de la parter care ne calcă pe nervi, dacă nu altceva. Un administrator hirsut şi hrăpăreţ.

Aşa că fiecare am avea o poliţă de plătit, cât de mică acolo… Există undeva pe lumea asta o ideologie, o categorie de oameni care ne zbârleşte coama pe spate şi fără de care am trăi – ni se pare – mai satisfăcuţi, mai relaxaţi. Poate că ne zgândăre homosexualii, poate că ne enervează ecologiştii, ateii, circarii, şoferii de taxi, secretarele, precupeţele, funcţionarii publici, politicienii şi câte şi mai câte.Citește mai mult »

Avatar – de fapt, dacă mă gândesc mai bine…

…filmul este o involuntară confesiune tragică. Vă amintiţi pentru ce optează Jake Sully? Când are de ales între asumarea existenţei sale de infirm şi avatarul supra-uman pe care îl controlează, Jake preferă avatarul. Denis de Rougemont zice undeva că oamenii au învăţat „să se facă mai frumoşi şi mai puternici decât erau prin firea lor”.

De fapt, alegerea pe care o face Jake e ceea ce se străduie omul să facă de când există: să-şi demonstreze că e mai mult decât poate fi prin eforturile fireşti, prin natura lui. A creat arme, a creat mijloace de transport, a creat medicamente – multe dintre ele de mare folos – ca să-şi amplifice cumva posibilităţile limitate.

Neandertalienii se rezumau la mult mai puţin. Frigul îi ucidea, animalele le veneau de hac, distanţele erau o provocare semnificativă, fenomenele naturii le marcau existenţa, anotimpurile îi condiţionau în mod fundamental.

Dacă înlăturăm însă toată această spoială care fură ochii, nu suntem cu nimic diferiţi de ei. Când se întâmplă să cădem pe munte – dacă n-avem cască de protecţie – riscăm să ne spargem capetele. Când vine frigul – dacă nu mai funcţinează CET-ul – avem toate şansele să degerăm. Când ne loveşte o boală – dacă nu găsim repede un antidot – s-ar putea să ne fie ultima. Ş.a.m.d.

Eroarea pe care am săvârşit-o a fost să ne iluzionăm că noi suntem… avatarul. Să ne socotim mai putincioşi decât ne permit limitele fiinţei noastre fragile. Practic, tot acest efort multimilenar de „civilizaţie” şi „progres” a ajuns să fie folosit pentru a ne convinge pe noi înşine de propria atotputernicie. Toate instituţiile dezvoltate în timp au menirea să ne încredinţeze că suntem îndreptăţiţi să ne considerăm capabili. Avem spitale care ne lungesc viaţa, avem armată şi poliţie care ne apără integritatea, avem vehicule care ne facilitează accesul etc. Ia uite câte am făcut! Ce măreţe realizări…

Mai mult, ne-am răsucit şi mintea încât să se întoarcă de la interesul ei firesc pentru transcendent – fiindcă numai acolo poate găsi un sens care să o ţină întreagă şi nerătăcită – către admiraţia de sine. Altminteri, mintea ar fi fost un adversar de temut, care ne-ar fi amintit periodic eroarea în care ne situăm. Însă, odată descoperită forţa raţiunii, am ajuns să deţinem şi mecanismul de modificare a minţii. Oricum, prin însăşi natura sa, mintea este predispusă la autoamăgire tocmai pentru că poartă încă puternic întipărită nevoia valori stabile, absolute şi dătătoare de sens.

Acum însă nu există Dumnezeu, nu există diavol, nu există nimic altceva decât noi înşine şi mintea noastră. Ca să-l putem nega pe Dumnezeu, a fost nevoie să ne convingem că mintea noastră a început să gândească normal abia de vreo 500 de ani încoace.

E foarte ciudat că această admiraţie pe care mintea modernă o manifestă faţă de propria epocă nu pare suspectă niciunui „raţionalist”. Însă ataşamentul vremurilor trecute faţă de „mituri” îi pare – aceluiaşi „raţionalist” – suspect. Altfel spus, „raţionalistul” pune sub semnul întrebării orice, dar nu şi propria ipoteză de lucru, propria autoritate şi propria unealtă de investigaţie.

Un narcisism greu de înţeles la o generaţie de sceptici şi cinici. Un orgoliu mare cât roata carului. Un egoism feroce, manifestat aproape infantil: doar copilul nu poate admite – iar aici vorbim de un mecanism iraţional – că păriţii lui, jucăriile lui, casa lui nu sunt cele mai mişto din toată galaxia.

Pentru a putea locui cu noi înşine, a trebuit să ne refugiem în avatarul pe care ni l-am creat şi pentru care suntem dispuşi să luptăm, asemeni lui Jake, până la ultima picătură de sânge. Noi nu suntem neputincioşii retrograzi şi religioşi de odinioară, noi suntem oamenii puternici, voluntari, capabili. Noi am creat o lume mai bună decât a lor. De ce mai bună? Pentru ce am creat-o? Pentru progresul omenirii? De ce are omenirea nevoie de un progres?Citește mai mult »

Luceafărul demară în trombă

Sau considerații despre autismul cultural

Nu m-am dus – și nu m-aș duce – să asist la un spectacol cu titlul Porni Luceafărul. Chiar dacă el a beneficiat de participarea lui Ion Caramitru (pentru care am mare respect ca actor și nu numai). Spectacolul a fost prilejuit de aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Titlul acesta e folosit însă și pentru un concurs de literatură.

Când am văzut afișul mi-am zis că nu e de mirare că Eminescu n-are priză la public. I se face mai degrabă un imens deserviciu poetului național. Fiindcă unii, care nu știu despre ce ar putea fi vorba, pot avea impresia că Luceafărul ăla e un motociclist sau o echipă de raliu care porni încotrova. Și bine-ar face să ajungă pe primul loc! Ca absolvent de filologie și fost prof’ de română, musai să știu că e vorba de un vers (de fapt, 2/3 dintr-un vers) din Luceafărul.

M-ar fi interesat mult mai tare un Eminescu stil hip-hop sau manea – chiar dacă nici după updatările excesive nu mă dau în vânt. Însă tot ar fi fost ceva mai apetisant decât acest mirific titlu exaltat și emfatic. Îmi și imaginez niște fețe mai ridate care, odată ce trec de ușa de la intrare, devin prelungi și patetice. Ochii se pierd undeva în tavan, se adoptă o morgă afectată, se încruntă fruntea, iar la urmă se deplânge – la un șpriț – dezinteresul generațiilor tinere față de valorile naționale.

Nu pot suporta atmosfera. Eminescu chiar e o valoare a literaturii române. Merita mai mult de atât. Cu greu am reușit să-l dezgrop – pentru mine însumi – de sub molozul sub care îl aruncă studierea lui în școală. Pe vremea când eram în liceu, încă se practicau comentariile lungi, ininteligibile, sofisticate și totalmente inutile. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit să scap și de traume, și de prejudecăți, și de teribilismul vârstei și să-l citesc cu ochii mei, cu mintea mea, fără alte influențe. E o mică revelație personală.

Spectacolul amintit este, mi se pare, un simptom pentru autismul elitelor culturale românești. Ceea ce fac ei nu intersează pe nimeni decât tot pe ei. Sunt manifestări cu circuit închis. Ședințe ezoterice, terapii de grup. Chestii cu denumiri prețioase, pompoase, dar care nu conving pe nimeni. Chiar și printre cei care participă se văd mici gesturi de rebeliune, fiindcă asemenea denumiri nu mai reprezintă aproape pe nimeni. Dar se practică…

Arborând o mină aferată, oamenii de cultură ai țării țin divane despre imbecilizarea prin manele, despre îndobitocirea prin televiziune, despre deprecierea calității învățământului etc. Dar ei sunt completamente izolați de realitate, au devenit un fel de castă suspendată în tării. Ceea ce spun ei nu mișcă pe nimeni din cauză că au doar explicații savante și teoretice. La fel sunt și soluțiile propuse.Citește mai mult »

Avatar – bifat

Preambul

Musai să spun că a trebuit să cumpărăm bilete cu o săptămână în urmă pentru film, dacă nu voiam să stăm pe primul rând. Așa că ne-am luat taman în ultimul și bine am făcut. Fiind proiecție 3D, cam tot aia e unde stai, deci mai bine stai în spate.

M-a mirat și contrariat faptul că la un film cu atâta audiență au fost programate numai două proiecții pe zi. O fi fost scumpă intreținerea ochelarilor… În orice caz, îmi ziceam că e cam mare aglomerația și că e întreținută cu bună știință. Nu m-am înșelat.

Am ajuns la locul cu pricina (în Lotus adicătelea) cu vreo juma’ de oră mai devreme. Dar am mai dat o raită prin supermarket, că nu avea rost să stăm în sală atâta vreme. Am revenit cu 15 minute înainte de ora filmului, însă – surpriză! – încă nu se permitea accesul în sală, deși pe hol așteptau câteva zeci de indivizi cu biletul în mână. Când mai erau încă vreo 10 minute, ne-a fost îngăduit să intrăm.

Un individ morocănos ne anunța sala în care are loc proiecția și ne avertiza să respectăm locul indicat pe bilet. Un altul – mai rubicond – ne servea cu ochelari și ne repeta același avertisment. Toate astea puse laolaltă m-au făcut să îmi zic în sinea mea (deși poate am zis și cu voce tare, nu mai știu): ne tratează ca pe animale. La sfârșitul filmului nu mi-am putut suprima surprinzătoarea concluzie: și au avut dreptate.

De la început până la sfârșit, un individ din dreapta noastră a comentat ca apucatu’. Nu zicea nimic în esență, foarte rar îi ieșea câte-o poantă ieftină. În rest numai zgomot de fond agasant. Se pare că numărul volubililor – le spunem așa fiindcă, dacă, prin absurd, ar ajunge să citească acest text, să nu înțeleagă – care „se produc” în public cu toate inepțiile caracteristice este în creștere. Vin din urmă generații pe care mireasma binefăcătoare a bunului-simț nu le-a prea atins în copilărie.

Dar de ajuns cu văicărerile, să mă ocup nițel și de ce am văzut.Citește mai mult »

Catedrala

Așa se ctitoresc, de fapt, bisericile.

Filmulețul realizat de studioul polonez Platige (regia Tomasz Baginski) a fost premiat cu Oscar în 2003.

Criza de oameni (3)

Zapând într-o pauză publicitară, am ajuns pe Antena 3, unde se producea înțelepciune live. Ciutacu – această străfundă intelighenție abia recent remarcată – scotea cuvinte grele de sensuri din cișmeaua gândirii dumisale. Vorbe, nu glumă!

Mai întâi, zicea că se socoate chiriaș în propria țară. Că această țară nu-l mai reprezintă de când a fost ales Băsescu. Sper că țara nu e foarte îndurerată că un asemenea fiu al ei s-a auto-renegat. Această afirmație dovedește însă mai degrabă niște tendințe absolutiste la fel ca acelea incriminate la Băsescu: d-l Ciutacu are mari dificultăți să accepte un exercițiu democratic.

Apoi mai scoase o perlă: că majoritatea lui Băsescu e formată din maneliști și oteviști. Mare vorbă spuse înțeleptul! Îi poftim pe maneliștii Pleșu și Cărtărescu să esplice gurului Ciutacu tupeul pe care l-au avut în acești 20 de ani să-și ascundă preferința pentru manele sub masca intelectualității. La fel pe toți ceilalți intelectuali cu suflet de manelist care au votat cu actualul președinte.

Deși eu speculez că alta era de fapt miza. Fiindcă discuția pornise de altundeva: Ciutacu privea cu scârbă cum țara s-a manelizat. Dovada? La Revelion s-au umplut ecranele de manele ce curgeau de pe toate canalele. Toate posturile satisfăceau gustul publicului pentru decadență. Aș înțelege dacă această ofuscare l-ar fi lovit pe un angajat al TVR Cultural sau al Realitatea TV, dar tocmai unul care lucrează într-un trust producător de maneliști să se indigneze? Ducă-și indignarea până la capăt și să-și dea demisia! Să nu mai fie coleg cu Dan Negru, cu Mădălin Ionescu…Citește mai mult »