2009 – un an ironic

Se pare că anul 2009 ar fi fost declarat de către UE (iar dacă vine de acolo, musai că e lege pentru toţi): Anul European al Creativităţii şi Inovaţiei. N-am ştiut. Sigur m-ar fi făcut mai creator şi mai inventiv. Poate că „atrăgeam” şi nişte „fonduri europene”. Că se poartă.

Cu toate acestea, mi se pare că anul 2009 a fost în primul rând unul ironic. Aşa cum doar istoria ştie să fie. Cum să explici altfel că în acelaşi an au fost sărbătoriţi Calvin, părintele predestinării, şi Darwin, părintele evoluţionismului? Multe controverse au mai stârnit amândoi de-a lungul timpului.

Tot ironic mi se pare şi faptul că, în vreme ce baptiştii aniversau 400 de ani de existenţă, ortodocşii se ocupau de sărbătorirea Părinţilor Capadocieni (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz). Ironia vine din faptul că fiecare îşi sărbătoreşte creştinismul lui, în colivia lui, ca şi când ceilalţi nu ar exista. Aici, trebuie să admit, ortodocşii sunt mai puţin ridicoli, fiindcă au o tradiţie mai îndelungată.

Mai departe. Tot 2009 a fost declarat Anul Wurmbrand, fiindcă se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui mărturisitor creştin. Din câte înţeleg eu, comemorarea lui Wurmbrand a atras creştini de diferite culori – lucru cât se poate de pozitiv. Aceşti creştini provin însă din tradiţii care se ignoră reciproc. Ironia e că Wurmbrand considera inadmisibilă dezbinarea între creştini. Pentru el, toate tradiţiile creştine erau în egală măsură legitime.

Odată devenit celebru însă (cu prilejul concursului Mari Români) evreul nostru a ajuns să fie mărul discordiei între ortodocşi şi baptişti: unii spuneau că s-ar fi convertit la ortodoxiei pe patul de moarte, iar alţii se oţărau să dovedească opusul. Şi când te gândeşti că el era, de fapt, un luteran care preţuia tradiţia ortodoxă, predica în biserici evanghelice şi îi admira pe sfinţii catolici (Sf. Francisc, Sf. Antonie de Padova, Sf. Thereza de Lisieux etc.). Nu e ironic că s-au repezit să-i sfâşie reputaţia tocmai fraţii lui creştini pe care ar fi vrut să-i vadă preţuindu-se şi învăţând unii de la alţii? Am pomenit incidentul tocmai din cauză că nici Anul Wurmbrand n-a scăpat de el şi oamenii au reluat dezminţirea ca nu care cumva să…

ONU a declarat 2009 drept Anul Internaţional al Reconcilierii. N-ar fi stricat să ia şi creştinii oleacă de bunăvoinţă din această intenţie. Atât cât să se privească, să nu se ignore şi să-şi trimită câte un mesaj – fie şi complezent – de felicitare. Deocamdată, cel puţin pentru România, confesiunile creştine sunt mai degrabă un exemplu de aroganţă şi dispreţ reciproc, decât de relaţionare în dragoste creştinească sau de colaborare umană. Poate că ar fi altfel, dar asta cer şi enoriaşii în marea lor majoritate.

Aceste atitudini par să aibă mai multe în comun cu Anul Gorilei – declarat astfel tot de către ONU. Sau cu Anul Boului din calendarul chinezesc.

Dar nici asemănarea cu piesele lui Eugene Ionesco nu e de neglijat…

Ironia – de data asta amară – este că, în timp ce creştinii români de diferite confesiuni se preocupă să se delimiteze unii de alţii, să-şi sărbătorească autist evenimentele lor semnificative, societatea se împute, devine mai agresivă, mai imorală, îşi pierde reperele. Ţara arde, dar babele biserici-instituţii îşi piaptănă „moştenirile”, care – având în vedere drumul pe care s-a angajat societatea – vor deveni curând piese de muzeu neinteresante.

Tot ironic îmi pare şi faptul că, deşi s-au ocupat insistent în acest an de propria istorie, atât ortodocşi cât şi baptiştii nu-şi cunosc şi nu-şi valorifică tradiţia, ci o folosesc mai mult ca justificare, ca să-şi legitimeze existenţa în faţa contestatarilor. La ce bun să-i venerezi pe Sf. Vasile cel Mare sau Calvin dacă nu remarci că ei au privit în faţă nişte realităţi şi au propus nişte soluţii autentice, care să răspundă nevoii (nu cererii!) vremii lor?

După acest an rămânem, cred, în primul rând cu această involuntară autopersiflare.

Publicitate