Ficţiunea obligatorie (2)

Noi mințim

Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.

Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.

Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.

Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.

Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.

Chiar şi ieşirile în decor ne sunt uneori calculate, programate, armonizate într-un sistem. Un sistem imperceptibil, invizibil din exterior, dar prezent în schema minţii noastre, în subconştient, în sângele care ne curge prin vene. Un sistem menit să ne susţină. În capul acestei organigrame se află, la nivel declarativ, Dumnezeu – o afirmăm zgomotos şi ne fălim cu asta. Apoi, toate lucrurile subordonate Lui într-un determinism cât mai evident şi explicitat. Cât mai simplist. Pentru ca nimeni să nu aibă dubii. Pentru ca toţi să ştie unde să ne poată repera. Suntem acolo, pe scara dintre Dumnezeu şi lume. Nişte intermediari de ispravă, activi şi dăscăloşi. Dar niciodată nu vom admite faţă ce cineva că ne socotim intermediari, fiindcă noi nu acceptăm ideea de intercesori.

Nu putem fi autentici, nici nu ştim, de altfel. Noi trebuie să fim exemplari. Ne apasă pe umeri povara educării întregii omeniri. Toţi ochii ne privesc pe noi, numai pe noi, fiindcă suntem modelele tuturor. În consecinţă, suntem cei mai importanţi (dar nu spuneţi asta la nimeni, că nici noi nu ne-o mărturisim cu voce tare… o fi avut Dumnezeu vreun motiv de ne-a selecţionat tocmai pe noi, sigur avem ceva mai aparte decât ăilalţi). De aceea, trebuie să stăm mereu cum se cuvine. Cu mâinile la spate. Sau în sus. Cum se cere. Să mâncăm toţi cu mâna dreaptă, să nu ne scărpinăm precum primatele.

Ne confundăm până la identificare cu imaginea pe care o avem despre ceea ce s-ar cuveni să devenim. În acelaşi timp şi în acelaşi loc suntem prezenţi noi şi imaginea noastră factice. Niciodată nu se ştie cine anume vorbeşte. Când (considerăm că) trebuie să luăm cuvântul – iar asta se întâmplă foarte des –, vorbim regulamentar, în clişee tradiţionale, eventual travestite într-un limbaj pigmentat cu replici foarte populare (ne pricepem de minune să „updatăm” textele biblice până la ridicol).

Nu putem vorbi aşa cum suntem, fiindcă ne paşte adunarea generală. Comitetele. Ne fugăreşte peste tot mărturia ce trebuie s-o ducem faţa oamenilor. Toţi suntem mărturii. Toţi predicăm de ne dor buricele degetelor. Duhneşte înţelepciunea în noi, deşi cei mai mulţi n-am trecut de 35 de ani. Iar ca experienţă de viaţă am acumulat un minim care ne pare uriaş datorită confortului cu care ne-a deprins contemporaneitatea şi datorită aroganţei pe care ne-a inoculat-o atmosfera confesională specifică.

Ne străduim mereu să fim ceea ce trebuie să fim, chiar cu riscul de a deveni caricaturile propriilor fiinţe. Suntem adevărate instituţii, fiecare în parte. Tot noi ne suntem şi purtătorii de cuvânt. Dar luăm din gura instituţiei doar cuvintele care zidesc. Care ni s-a spus sau credem noi că zidesc. Adică pe cele cu valoare pedagogică. Dar şi pe cele cu care vrem să dojenim vreun internaut sau să răzbunăm o frustare eclesială.

De câte ori se iveşte câte un subiect controversat, tăbărâm instantaneu cu poveţe, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu.Când nu ştim ce să spunem, ne refugiem în panaceul Scripturii. Doar e de încredere şi bun la toate. Cu asta ne acoperim incoerenţa, ignoranţa, prostia, indiferenţa şi toate bubele pe care altfel ni le-am vedea cu asupra de măsură. Însă, ce să-i faci?, Scriptura are marele avantaj că e întotdeauna valabilă.

Ne mai cuprinde şi o mânie sfântă câteodată, când unii au tupeul să ne contrazică, deşi e atât de limpede că noi grăim din Biblie. După litera ei precisă şi inextricabilă, aşa cum o înţelegem noi – doar o înţelegem cel mai bine dintre câţi s-au perindat pe rotocolul Pământului! Însă ne permitem această mânie, fiindcă are acoperire teologică. Sub ea poate să zacă orice altă motivaţie (orgoliu, ură, nesimţire, vanitate), odată ce aparenţele au fost salvate.

Nu suntem deprinşi să ne cunoaştem limitele competenţei. Deficitul de inteligenţă îl acoperim cu excesul de bravură, pe care îl denumim, virtuos, curaj sau râvnă. Nu o dată ne simţim mărturisitori persecutaţi, când, în realitate, suntem doar nişte incompetenţi fuduli şi bigoţi. Incultura crasă o transformăm în titlu de glorie, invocând pretinsul analfabetism al creştinilor dintotdeauna. Din inapetenţa noastră pentru reperele culturale (minimale) facem o virtute sacrosanctă.

Ne-am obişnuit să-i pălim cu Scripturile în cap pe toţi cei care ne sesizează vulnerabilităţile sau ne observă neştiinţa. Când nu mai avem argumente, trântim în preopinenţi cu versete. Când suntem contestaţi, adoptăm tonuri apocaliptice şi autovictimizatoare. Nu ne jenăm să folosim Biblia ca să manipulăm. Pentru noi e un sacrilegiu să tăcem, e o datorie sacră să vorbim. Doar Dumnezeu lucrează pe-o mână cu noi. N-avem cum să greşim. Infailibilitatea noastră e de sorginte divină.

Pe fiecare conflict personal, construim o întreagă teologie justificativă. Fiecare gest nelalocul lui îl explicăm cu un citat scripturistic. Preferăm să scriem zeci de pagini decât să recunoaştem o singură dată că am greşit. Erorile noastre sunt mereu neintenţionate şi, prin urmare, neimputabile. Ba chiar, dacă ne gândim mai bine, noi greşim mereu providenţial.

Oricine nu e cu noi, e duşmanul nostru. Nu avem respect decât pentru cei care gândesc asemenea cu noi. În esenţă, noi nu avem puncte de vedere, ci suntem posesorii unici ai perspectivei divine asupra tuturor lucrurilor. Astfel că e clar că oricine gândeşte altfel nu poate fi decât inamicul nostru şi al lui Dumnezeu.

De câte ori încercăm să ne purtăm firesc cădem în vulgar sau ridicol. Ieşirile din tipare sunt mai tot timpul şi ieşiri în decor. Autenticitatea o confundăm cu spontaneitatea vulgară – proclamată şi apărată în numele unei democraţii deşănţate –, iar onestitatea, cu bădărănia. Arareori găsim reţeta unei autenticităţi prudente şi a naturaleţii ce nu frizează mizeribilismul exhibat fără măsură.

Dar şi pentru deviaţii avem soluţii: cineva stă mereu la pândă ca să-i aducă – din condei – pe rătăciţi la calea cea dreaptă. Cineva care să marcheze terenul ca la tenis, când se ia varul de pe zgură. Ne spionăm reciproc ca să prindem momentul de graţie, când ne putem dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată în vreo tabără sau după o predică impresionantă (lucruri bune şi folositoare, de altfel, dar nu şi suficiente pentru atâta autosuficienţă câtă ne caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amatori.

Naturaleţea ne sperie. Dacă nu chiar ne repugnă. Fiindcă n-o înţelegem decât în termenii lipsei de mărturie, de relevanţă. A fi natural e sinonim pentru noi cu a fi carnal sau dezmăţat. Astfel încât e necesar să existăm la un nivel pururi aseptic. Într-o sferă în care microorganismele păcatului nu pătrund. Aerul este filtrat, apa distilată. Mâncarea purificată microbiologic. Ne închidem în propria noastră utopie ca să supravieţuim. Când ne luăm libertatea să fim liberi, arareori răzbate din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim.

Pentru noi naturaleţea e echivalentă – la fel ca pentru părinţii noştri – cu a rosti adevărul în şoaptă sau a râde cu mâna la gură. Ori, în cealaltă parte, să reclamăm cu scrâşnete din dinţi dreptul de a bate pe tobe ori de a folosi alt ritm la chitară. Dreptul de a purta fustă scurtă, de a atârna bijuterii de grumaji, deşte şi alte protuberanţe ale corpului. Şi orice alt drept, urlat în faţa bătrânilor încuiaţi sau, vezi Doamne, legalişti. Dacă nu ne sunt satisfăcute doleanţele, putem începe altă biserică. Alt cult, altă religie. Atâta vreme cât suntem mai relevanţi decât ceilalţi, mai spirituali. Apoi ne declarăm unici purtători ai adevăratului creştinism.

Noi nu mărturisim păcate concrete. N-avem voie să avem păcate grave. Vorbim numai despre păcate regulamentare şi generice. Ne îngrozeşte până şi numai gândul că ar putea fi altfel. Ne temem să privim în noi înşine, ca nu cumva să fim contrazişi, ca nu cumva să aflăm adevăruri incomode. Chiar dacă am săvârşit vreun păcat – că, de, spunem noi, cine nu păcătuieşte? – şi acesta devine exemplar. Îl mărturisim cu aplomb, cu trufia spirituală că l-am făcut, dar l-am şi des-făcut, iar acum ne putem prezenta în faţa celorlalţi ca pildă de urmat. Nu ne putem căi în tăcere.

Frământările adevărate nici măcar nu le scoatem din noi înşine, din cauză că vedem mereu numai desăvârşire în jur. Iar această perfecţiune trebuie să o apărăm şi noi, să contribuim la ea. Astfel că orice riscă să ne tulbure serenitatea este dosit, mascat sau travestit. Ceea ce răzbate la suprafaţă devine automat exemplar, reprezentativ. Este justificat şi explicat, standardizat după cerinţe.

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la obiecţiile voastre şi cu greu îmi înfrâng imboldul de a le răspunde, de a mă proteja de răstălmăciri. Mă forţez să nu răspund, să nu îmi apăr imaginea imaculată.

Avem de apărat o sfinţenie la care nu ajungem niciodată. O perfecţiune la care ne-am săturat şi să jinduim. Toate ale noastre trebuie să fie fără cusur. Dunga la pantaloni să apară impecabilă. În schimb, purtăm ascuns vinovăţii ancestrale. Unele adevărate, grele, altele fictive, la fel de grele, de nu chiar ucigătoare. Suntem vinovaţi de soarta întregii lumi. Dar nu ştim să plângem soarta lumii. Noi ne considerăm oglinda ei. Deci prin definiţie suntem mai curaţi decât ea.

Deşi fundamental păcătosul şi sfântul sunt aceeaşi plămadă (şi grâul nu poate fi despărţit de neghină înainte de Ziua de Apoi), în această ecuaţie, pentru noi nu mai există necunoscute: eu sunt sfântul, celălalt, păcătosul. Ar fi o exagerare, considerăm, să fim număraţi laolaltă cu curvarii, târfele, proxeneţii, violatorii, tâlharii etc. Noi nu suntem ca ei. Există o distanţă considerabilă pe care o stabileşte convertirea noastră personală şi angajamentele cultice pe care le-am făcut. Iar asta ne dă dreptul să-i privim de sus, dojenitor, aspru. Să le stabilim noi destinaţia finală.

Suntem ai lui Dumnezeu. Copiii Lui. Aşa că ne preumblăm prin lume cu însemnele princiarităţii noastre la vedere. Ostentativ. Dacă asta e realitatea, n-are niciun rost să ne ascundem, să ne prefacem. Statutul ne obligă. Faptul că am fost aleşi noi, iar nu alţii, trebuie să se vadă. Nu e mândrie, e o consecinţă a ceea ce suntem. Nasul nostru puţin ridicat în sus şi înstrâmbându-se la miasme e doar un defect vocaţional. Faptul că împărţim lumea din priviri, din condeie, din două vorbe este o urmare firească a relaţiei noastre privilegiate cu divinul.

Nu ne cereţi să fim autentici. Nu putem. Nu ştim. De multă vreme am preferat ca datoria să înghită onestitatea. Altfel nu mai avem idee cum ne-am manifesta. Suntem cum trebuie. Nici nu mai ştim cum suntem cu adevărat. Dincolo de masca pe care o vedeţi s-ar putea să nu mai fie nimic. Am devenit personajele pe care am dorit sau am fost nevoiţi să le interpretăm. Actorii care s-au blocat în rol.

Din creştinism am reţinut mai ales aspectul moral şi ideologic. Din istoria Bisericii, în special anecdoticul cu conotaţii pedagogice. Despre bogăţia creştinătăţii vorbim în clişee, foarte rar din experienţă. Repetăm mecanic aceleaşi exemple pe care le cunoaştem din cărţi, de la alţii.

N-avem simţul proporţiei, nici simţul ridicolului. În elanul nostru iconoclast ne comparăm cu oricine şi suntem dispuşi să târâm prin noroi mari sfinţi ai creştinătăţii. De multe ori pentru simplul motiv că nu-i înţelegem sau pentru că ne agăţăm de nişte amănunte. Întotdeauna semnificative. Noi trăim numai din lucruri semnificative. Tot ce descoperim noi este semnificativ prin excelenţă. Avem o predilecţie pentru tabloid, pentru amănuntul picant şi compromiţător.

Manifestăm o predispoziţie spontană spre popularitate şi publicitate. De cum apare unul mai răsărit între noi, sărim cu toţii în jurul lui, în spinarea lui, doar-doar ne-o face şi pe noi celebri. Dacă nu ca indivizi, măcar ca grupare. Aici chiar suntem dispuţi să mai lăsăm de la noi – teologic, ideologic – numai să scoatem cumva capul la lume. Existenţa noastră este esenţială şi trebuie neapărat remarcată.

Mai mulţi dintre noi scriu bine, au condei. Dar prea puţini scriu deschis şi totodată fără derapaje egolatre sau vindicative. Cei mai mulţi scriu semnificativ, didactic, educativ. Relevant! Când scriem, noi nu suntem în primul rând oameni failibili, ci în primul rând evanghelici impecabili, creştini model, propovăduitori.

Nu ştim să ne privim în oglindă. Iar dacă ne privim, începem îndată să rostim poveţe cu voce tare. Să le audă şi – mai ales – ceilalţi care se întâmplă să fie prin preajmă. Şi noi mereu avem pe cineva prin preajmă. Avem mare grijă de acest aspect. Iar când chiar nu e nimeni, scoatem de undeva un interlocutor. Trăim perpetuu cu un fel de personaj trialogic ce ne însoţeşte peste tot: eu, Dumnezeul meu imobil şi… ăla care trebuie să înveţe de la mine. Ăla care pururi are ceva de învăţat şi eu care pururi am învăţătura pregătită.

Noi suntem oneşti cel mult în intenţii şi aspiraţii, dar extrem de rar în scriitură. Aici suntem cum se cuvine. Cenzura propriei educaţii ne împiedică. Între relevanţa (auto)impusă şi dezmăţul abolirii oricărei cenzuri nu prea cunoaştem cale de mijloc. O nimerim arareori, în rest nici nu ştim dacă există sau pe unde s-ar putea afla. De obicei, când scăpăm din extrema perfecţiunii, dăm în cea a dezmăţuluilui ridicol.

Ne sperie firescul existenţei, ne sperie existenţa discretă, în umbră. Preoţia universală înseamnă că toţi trebuie să dăm învăţătură. Indiferent de maturitatea fizică, de experienţa personală sau de vârsta spirituală la care ne aflăm. Mereu avem ceva esenţial de spus. Pe noi ne apasă imperativul slujirii şi al evanghelizării. Fără noi, lumea ar pieri, Dumnezeu nu S-ar mai descurca prin meandrele concretului.

Preferăm să arborăm dojana în locul exemplului personal, simpatia condiţionată în locul iubirii fără clauze impuse. La iubire apelăm cu scopuri utilitariste, o folosim ca unealtă pentru atingerea altor ţeluri.

Viaţa noastră se consumă sub semnul mărturiei obligatorii. Ne preocupă mai mult imaginea impecabilă decât mântuirea sufletului, pentru că adesea le confundăm. Deh, ce să faci, avem şi noi, internauţii evanghelici, micile noastre defecte. În rest stăm bine.

Anunțuri

85 de gânduri despre “Ficţiunea obligatorie (2)

  1. Maestre esti suparat rau
    Sper ca am iesit la timp din orbita ca sa nu fiu prins si eu in tirul tau necrutator

    Sper ca ai descarcat suficient din greutatea gandurilor gri ca sa te bucuri de zapada alba a Craciunului 🙂

  2. Mai că-mi doresc (nu „Maică, îmi doresc”!) să faceţi câte un stagiu la catolici şi ortodocşi, urmat de câte un astfel de articol… Nu efectul statistic contează, căci îl bănuiesc redus, dar farmecul speciei noastre e dat şi de luciditatea divină a autoanalizei. Din aşa ceva nu se naşte automat pocăinţă, nici îndreptare, dar este un spectacol minunat, în sine. Nu ştiu dacă veţi reuşi să generaţi vreo dezbatere, aici sau prin alte părţi. Ce să dezbaţi, dacă mai toată lumea are încredinţare să facă aşa cum şi ceea ce face? Când (şi dacă) piere încredinţarea, ne pocăim o vreme şi o luăm de la capăt cu alta nouă.

  3. „Din creştinism am reţinut mai ales aspectul moral şi ideologic”.

    Care ar fi celelalte aspecte?

  4. Noi nu vrem sa fim relevanti, noi vrem sa fim trimbulinzi.

    Ei, asa o autocritica tovaraseasca, la persoana intai plural, taman in ajunul Craciunului ?

    Craciun fericit !

  5. „Noi suntem oneşti (cel mult) în intenţii şi aspiraţii”…

    Aceasta este „scuza” acestei situatii, dureros de adevarate totusi, pe care ati surprins-o cu atata luciditate in descrierea de mai sus.

    La urma urmei eu zic ca situatia descrisa este produsul natural al unei viziuni care nu functioneaza… si care nu produce decat frustrare sau duplicitate. Pentru ca trebuie sa fim ALTCEVA decat acea PERFECTIUNE exemplara care credem, noi evanghelicii, ca trebuie sa fim. Iar aceasta inseamna o alta viziune asupra omului si a rostului lui, inseamna o alta teologie…

    Oamenii sunt sinceri in intentiile si aspiratiile lor – asa cum foarte bine ati remarcat. Si totusi rezultatul este dezastruos – asa cum l-ati descris.
    Si nu se vede din interior…

  6. Sublinierea din ultimul paragraf este foarte importantă, dat fiind că selecţia respectivă nu este obligatoriu reprezentativă pentru evanghelici în general. Poate domnul Alin Cristea să ştie cam ce procentaj dintre evanghelici deţin (cel puţin un) blog. Aparenţa de elită misionară care se exprimă public, în balanţă cu o critică aspră care declasează tocmai la criterii esenţiale pierdute pe drum, printre care şi autoevaluarea… E loc pentru studii serioase şi „obiective”. Am dat mai demult peste un site al unei studente care construise un chestionar (pentru lucrarea de diplomă, cred) pe tema nevoii de comunicare, în mediul virtual şi eventual sub acoperirea anonimatului, al credincioşilor dezamăgiţi de biserică. Nu l-am completat până la sfârşit pentru că era foarte slab şi tendenţios. Nu ştiu dacă la universităţile neoprotestante se studiază sociologia şi psihologia, dar am impresia că aplicarea lor în studiul praxisului creştin ar fi rău văzută (seeker sensitive sciences?).

  7. Sper să nu considerați lipsă de respect, dar nu prea știam cum să răspund la comentariile făcute. De aceea am tăcut.
    Încerc totuși câte ceva.

    #sam
    Textul e destul de vechi, scris cam prin vară și revăzut de câteva ori.
    De ce te-aș fi prins „sub tirul necruțător”? Nu te socot reprezentativ pentru acest stil, ci mai degrabă pentru o formă de libertate și autenticitate asumate (cu toate riscurile lor).

    #agnusstick,
    Devin din ce în ce mai curios să aflu cine postează cu acest „nume”. Dar nu voi iniția o petiție pentru „demascare”.
    Am acces – prin intermediul unui prieten – la spațiul ortodox și știu destule probleme și de acolo. Prin intermediar, ajung din când în când și la chestiuni sensibile în catolicism. Există, din câte constat, similarități. Suprinzătoare similarități.
    Da, ar fi loc de studii aplicate, obiective (e posibil?).
    În Universitatea Emanuel se studiază psihologia (cred că și sociologia), dar cu aplicații în asistența socială.

    În altă ordine de idei, nu cred că va genera textul meu vreo dezbatere. Nu e neapărat un text „stimulativ” în acest sens. E prea contondent. Poate că alta era abordarea optimă.

    #Cal in fuga
    Ar mai fi, de pildă, aspectul relațional, cel spiritual, cel mistic.

    #costin
    Felul de a scrie/vorbi la persoana I este specific acestui mediu. Deci m-am conformat!

    #un om în trecere
    Mă suprinde cumva că îmi dați dreptate. De altă parte, mă și bucură. Nu fiindcă îmi confirmați spusele, ci fiindcă priviți sub un unghi mai puțin comun ceea ce se întâmplă. Dacă se întâmplă însă să avem dreptate, e destul de rău și trist. Eu sper că totuși m-am aprins puțin prea tare.

  8. Teofil, iti multumesc pentru textul tau, cam savonarolic, e drept. Sam, sunt sigur ca intelegi de ce scrie Teofil astfel, chiar cu riscul de a-i supara pe multi. Citeodata obida da pe-afara. NU se poate altfel. daca va asculta cineva, asta e alta poveste.

    • #DanuțM

      Mă neliniștește oleacă termenul „savonarolic”. Din câte știu, predicatorul italian a fost puțin eretic (nu doar în raport cu catolicismul, ci cu creștinismul ortho-dox), apoi… cum a sfârșit.
      Nu vreau revoluții, nu sunt Luther. Afirmațiile pe care le-am făcut le-am legat de mediul internautic, nu mă apuc să fac eu descrierea bisericilor sau a moravurilor. Am încercat să însumez cumva ce am văzut prin blogosferă în special (dar nu numai la blogeri, ci și la comentatorii de profesie – că sunt câțiva).

  9. Danut, ai nimerit. Sigur ca am inteles unde bate Teofil. Mai mult chiar, as vrea bataia asta sa fie extinsa si daca se poate corp la corp 🙂
    Ar fi poate mai eficienta desi pentru unii indiferenta ar fi o mai potrivita solutie pentru ca bataia le da apa la moara.

  10. Dle Stanciu, aceste dezvoltari fractale, infinite n sir dar limitate n forma , au o explicatie bazala simpla : neoprotestantul crede ca el trebuie sa fie un exemplu pt ceilalti ! Ca sa fie asa , toti ar trebui sa fie calugari… upsss …asta idee nu s accepta !
    Ortodoxul are viziunea ca orice ar face el , pan la urma tot o scoate cumva la capat . Cu … ajutoare si chiar la mormant !
    Catolicii … ?

    • #genche
      Am primit la un moment dat o întrebare (la cursul de Istoria Bisericii predat de Alex. Nădăban): dacă ar fi mănăstiri evanghelice, câți ați alege să vă călugăriți? Deci ideea mai circulă, măcar ca ipoteză de lucru.

      Da, aveți dreptate, neoprotestantul trebuie să fie exemplar (mai ales în scris, le ceea ce mă refer eu), dar această exemplaritate poate fi autentică, în sensul unei dezbărări de clișee și de predicuțe. Cred (realmente) că orice creștin practicant are câte ceva de povestit și dacă nu trântește o predică întocmită din fraze și resturi de fraze culese de prin cărți, de pe la amvoane etc. Acest model ar putea fi încercat.

  11. Ferice de Voi ca nu sunteti Noi. Cand vei atinge varsta Eclesistului vei sti ca … nu este nimic nou sub soare.

    • #Enap
      Am mai multe nedumeriri legate de mesajul dvs.
      Care e vârsta Eclesiastului? Faptul că sunt foarte conștient că nu e nimic nou sub soare (și d-aia tot insist că e important să avem mereu sub ochi istoria Bisericii) înseamnă că am atins această vârstă?
      Cine sunt „noi” și cine sunt „voi”?

  12. Comandante Che Guevara, dacă aţi pornit campania de generali-zări, mă alătur cu elan cu tot! Nu mă simt interpelat, dar dacă nici un catolic nu răspunde, nu mă dau în lături de la a greşi, pe propria-mi răspundere. Mai întâi, declar că nu doresc să supăr pe nimeni, deşi nu s-ar zice. Apoi, cer scuze că vorbesc mult, dar e prea suculent subiectul…
    Făcând abstracţie de referirea dvs. la neoprotestanţi, chiar termenul „evanghelic” ne obligă la ideea de exemplu pentru ceilalţi. Pentru mine înseamnă căutare de Duh, adevăr, esenţă, relaţie directă cu Dumnezeu, urmată tocmai de purtarea Evangheliei, fără erori, paranteze, note de subsol sau ghilimele, până la marginile lumii. Adică o bună definiţie a creştinismului, cred.
    Nu în dorinţa de a fi exemplar aş vedea eu problema – necazurile cred că se ascund în chiar elementele definiţiei, pentru că evanghelicii sunt doar oameni. Duhul e viu şi liber în mişcare, dar noi vrem să-L îngrădim în ceea ce am înţeles că ar trebui să fie. Spirala adevărului, aparent distribuit „la liber”, fie ne centrifughează în toate azimuturile, fie ne absoarbe în ochiul de vârtej al unui punct prea rigid de vedere. Extragerea esenţei cere talent, efort şi norocul unor experienţe releva(n)te, nu doar sinceritatea dorit profetică a unui antifariseism obsesiv, care ne poartă uneori exact spre ceea ce ar trebui să înfierăm, exacerbându-ne urâţenia prin voluptatea autoamăgirii. În fine, relaţia directă cu El ascunde pericolul nesmeririi, ieşirii ostentative din rând, a conştiinţei şi mândriei de fi ales, de a fi diferit. Parcă nu-i de mirare că, în fiecare an, evanghelicii se întreabă pe bloguri de ce s-a botezat Isus.
    Ortodoxia este mai greu de simplificat nemutilant, pentru a-i aplica generalizări (im)pertinente, dar dacă ne oprim la aerul rarefiat al monahismului şi al teologiei înalte, diferenţa majoră mi se pare tocmai recursul excesiv, fetişizant şi ultimativ la mintea şi sufletul altora în problema adevărului şi a esenţelor, mai ales în zone evident esoterice – uitând parcă de validarea finală, fatalmente individuală, în faţa Judecătorului. La întâlnire, evanghelicii vin cu o proaspăt (re)descoperită apetenţă pentru patristică şi catehizare după manual, care deşi nu ar fi trebuit excluse din viaţa bisericii, s-au pierdut pe drum în hăţişul de păreri şi predici prea personale, urmate uneori de noi „plantări” şi separări mai mult sau mai puţin schismatice. Ortodocşii (din păcate, mai ales în accente monastice) acceptă sfinţirea epuizantă şi stăruitoare a omului, alături de Har, iar evanghelicii au oroare de fapte, uitând că Mântuitorul vedea gândul şi vorba tot ca fapte. Drept pentru care, a discuta în acest context tocmai despre gloatele ortodoxe lăsate în părăsire de către păstorii lor, nu mi se pare o idee bună… La ortodocşi am impresia că smerenia capătă aspecte egoiste (sunt atât de smeriţi încât nimeni altcineva nu mai profită de asta), pe când la neoprotestanţi pocăinţa este ca un ordin de zi pe unitate, a cărui nerespectare în literă atrage automat pedepse crunte – spiritul ordinului respectiv fiind tocmai separarea clară a detaşamentelor în vederea represiunii. Dar această „evaluare” sumară a pocăiţilor este la fel de tarată prin selecţie abuzivă ca şi cea aplicată superstiţiilor ortodoxe.
    Despre catolici, în mesajul următor (dacă nu cumva mă exilează proprietarul blogului pe motiv de intervenţii interminabile).

    • #Agnusstick,
      Nu-i niciun pericol de exilare. Sau măcar: exilarea se amână.

      Interesantă analizat. Dar eu insist că nu vreau să iau în furcă tot sistemul, cu toate tarele lui (sunt multe), ci o fâșie a acestuia așa cum se vede pe bloguri și prin internet. Fiindcă internetul are o particularitate: e public, e mărturisitor. De aceea nu vreau să se facă generalizarea până la fiecare enoriaș de rând.

      Am încercat să mizez pe un anumit segment, mă interesează în ce măsură greșesc.

  13. Catolicii par să creadă în Harul instituţional, garantat prin proceduri. Ca şi ortodocşii, se agaţă cu disperare de sacramente, de disciplina faptelor şi a gândurilor, sperând că un Dumnezeu drept nu poate ignora strădania, chiar dacă e făcută cu sufletul gol. Cantitate, ritm, calendar, repetiţie, insistenţă, voinţă, supunere – todo modo, todo modo pentru a obţine speranţa sau chiar garanţia unei iertări periodice, care dacă nu înseamnă naştere din nou dă măcar dreptul la uitare şi la un nou şi previzibil şir de păcate pe care Mântuitorul le va ierta dacă respecţi algoritmul. Nu e iubire, nu e milă? Poate fi chin, zdrobire, trudă şi o mereu înnoită prezentare cu toată hidoşenia în faţa Lui. Speranţa trece chiar dincolo de moarte, în Purgatoriul pe care chiar El ni l-a sugerat: vor fi mai multe lovituri pentru unii, dar apoi pedeapsa cu măsură poate fi urmată de mântuirea oricum nemeritată. Nevoia disperată de Har este catolică, fiind universală.

  14. Noi – generatia mai in varsta, obisnuita cu felul de viata mai sus criticata. Voi – generatia tanara care crede si doreste sa aduca ceva „nou sub soare”.
    Varsta Eclesiastului – o varsta mai inaintata, o varsta a concluziilor maturitatii, a experientei…

    • #Enap
      Insist că nu iau la rost întreaga structură a bisericilor evanghelice. M-am legat în special de ce am văzut în blogosferă.

      Unul dintre lucrurile care mă interesează în cel mai mare grad: să nu aduc noutăți. Chiar nu vreau nici reformă, nici revoluție. Nu cred că poate ieși ceva bun din asta. Tocmai mă declaram indignat că imediat se găsesc reformatori de după-masă în bisericile baptiste, penticostale etc. Îmi pare ridicol să faci „reforme” care țin de profunzimi precum: (nu) vrem tobe, (nu) vrem batic, (nu) vrem cravată, (nu) vrem zeciuală.

      Repet, poate că mai clar de data asta: mă interesează într-o măsură incomparabil mai mare trecutul (a se citi istoria Bisericii) decât posibilele „mișcări reformatoare”, care să aducă lucuri „noi sub soare”.

  15. mi se pare mie sau te-ai adresat fariseilor internauti? eu m-am facut vamesh mai de mult 🙂

    • #alexandru nadaban
      Inevitabil, da. Însă mă regăsesc de suficiente ori în scaun de fariseu încât să îmi aplic și mie cele spuse. M-aș dori eu mai vameș…

  16. Scuze şi iar scuze! Înţelesesem chestiunea selecţiei nautice, dar m-a provocat Genche cu generalizările şi cu „Catolicii…?” şi nu m-am putut abţine. Poate altă dată.

    • #agnusstick

      Faza e că voiam eu să precizez cât mai limpede. Mă gândeam că s-ar putea înțelege eronat, că poate am zis mai mult decât era cazul…

  17. @ teofil
    am inteles, eu cel putin, ca nu te tenteaza revolutiile in lumea evanghelica. pe mine nici atat, pe agnusstick banuiesc din cate-l stiu tot asa.
    asta nu ne opreste sa incercam niste extrapolari, incercari de generalizare a fenomenului particular atat de bine sanctionat de tine la scara mai mare.
    in fond aceasta categorie de internauti e formata din oameni care fac parte din biserici sau culte evanghelice asa ca ne putem permite gandul ca ceva-ceva au mostenit ei si de acolo, nu?

    asta a sesizat si genche si apoi a dus la preluarea ideii de catre agnusstick

    ca si outsider (asa cum e intr-un fel si agnusstick) nu ma simt tentat sa schimb ceva in lumea de care vorbesc, nu simt ca as apartine ei. Am crescut si sunt insa impregnat cu bunele si relele ei, familia mea extinsa e inradacinata acolo asa ca pot vorbi totusi in cunostinta de cauza

    so, ca sa intind si eu cearceaful 🙂
    impresia mea e ca tarele internautilor de plastic de care faci vorbire sunt efectul unei anumit tip de educatie religioasa si sociala (nu le prea poti separa in lumea obsedata de religie care e cea evanghelica). Daca recunsoti lucrul asta nu mai ai nici o problema in trecerea de la particular la general. Dimpotriva asta ar fi pasul urmator logic. Nu e neaparat sa faci vorbire dar nu poti sa te minti sau sa ocolesti problema pentru ca nu te ocoleste ea in primul rand. Unless daca te faci calugar cum era sugestia undeva mai sus 🙂

    Doar cateva ganduri de duminica de la unul nu (prea) dus la biserica 🙂

    Keep doing the good job, sa am si eu ce mai citi (nu stiu daca nu-ti fac un deserviciu de fapt dar asta e)

    • sam,

      Da, se pot face extrapolări pornin de aici, însă trebuie introduse și noi condiții, fiindcă, oricum am lua-o, lumea internetului are niște specificități care nu se regăsesc în biserici. Dar, e drept, nu se poate contesta contribuția educației bisericești. Cum am mai zis însă, cred că internetul favorizează un anumit tip de manifestare tocmai din pricina faptului că poate să uzeze în principal de cuvinte, de mesaje, de „predicare”, în ultimă instanță.

  18. Excelent articol, Teo! De gîndit!

    Sam, spuneai că vrei să schimbi ceva în lumea de care vorbeşti… eu vreau să schimb ceva în lumea ÎN CARE vorbesc, adică în LOGOSFERA mea proprie şi personală.
    Poate că asta este cea mai grea schimbare dintre toate, nu crezi?
    despre asta vorbea Teo: din prisosul inimii vorbeşte gura. Trebuie să ne schimbăm aura de gînduri şi apoi să ne schimbăm vorbirile… universul vorbelor noastre.
    să scăpăm de formule, lozincăraie, sfaturi date prea uşor, formule biblice preambalate, schiţe ideologice servite cu reîncălzire sumară…

    despre chestiile cu „nu vrem”, astea trec cu vîrsta, ca şi coşurile… neoprotestanţii din românia n-au ieşit încă din pubertate. Staţi liniştiţi. Încearcă tot felul de chesti noi, de obicei împrumutate… Ne mirăm că semănăm atît de mult unii cu alţiii?

    Asemănarea aceasta… ăla cu ăla şi ăla cu ăla este o patologie.

    În rest… să avem sănătate!

    • #Marius David

      E de gândit. Am încercat această chestie pe cont propriu. Știu că am riscat destul de mult. Încă mai am îndoieli vizavi de justețea textului în ansamblu.

      Dacă îl considerați demn de atenție, puteți să-l preluați.
      Mulțumesc de apreciere.

  19. Teofil, trebuie să te ţii tare, s-au aprins reflectoarele (dar nu cred că eşti singur pe scenă). Până la urmă, orice generalizare este atacabilă, numai că atunci gândirea ar fi mai aproape de o statistică fără urmă de interpretare. Tu ai selectat, ai analizat, ai interpretat – urmează scandalul pe fiecare palier. Noi suntem români! Fiecare dintre noi avem propriul institut de sondare a realităţii, atestat international Prafda. Mult succes, ţin pumnii. Din solidaritate umană, nu pentru că aş avea ceva contra genului proxim şi a diferenţelor specifice tratate de tine.

    • #agnusstick
      Din fericire sau din păcate cred că știu care sunt punctele slabe ale textului meu. Cred că principalele probleme mi-au fost deja semnalate și ridicate chiar înainte să postez textul. Faptul că s-ar putea să fie răstălmăcit textul ține de firea lucrurilor. Așdar, s-ar zice că am fost prevenit.

      Mulțam de susținere. Deși, s-ar putea ca pentru unii să fie de rău augur: un catolic îl susține, huo!!!! Ar fi chiar haios să revolte pe cineva această solidaritate.

  20. Păi ce, catolicii renegaţi nu sunt şi ei oameni? Normal, greşesc mai des decât alţii. Dar te mai susţin şi un anglican fost baptist (ăştia-s consideraţi dubioşi chiar de unii catolici, că de baptişti ce să mai zic), un fost penticostal prietenos cu anglicanul şi cu catolicul, şi cel puţin un om prudent în trecere. Cu guerilla nu m-am edificat încă… Aşadar, numai paria sau candidaţi la. Aşa începe orice revoluţie veritabilă. Dar se vede în zare praf de escadron – să fie represiunea, să fie oastea boierilor răsculaţi?

  21. Imi „place” foarte tare postarile lui Agnusstick.

    Referitor la articolul de baza, si asta-mi place ca, asa cum zicea cineva mai sus, nu s-a lasat nicio piatra nerasturnata.

    Cu toate astea, in spiritul cel mai neoprotestant posibil in care dupa o expunere asa de ampla se asteapta si aplicatii „inspre pozitiv”, astept si masuri care ar trebui aplicate d-aci inainte sa indreptam lucrurile.

    • #Călin
      Aplicații înspre pozitiv ziceți? Intrară în discuție și oameni cu mult mai multă experiență și pricepere decât mine. Aș vrea să văd, dacă ei îmi dau dreptate, ce soluții propun dumnealor.
      Pentru început, eu aș propune ca mulți dintre internauți să tacă mai îndelung și să citească mai temeinic autori serioși, nu d-ăștia care abia știu ce s-a întâmplat înainte de anul nașterii lor. Cred că ar fi o idee folositoare.

  22. Sint de acord cu solutia propusa. In general nimeni n-ar trebui sa scrie mai mult intr-o zi decit a citit.
    a doua solutie,
    sa nu incepem comentariile pe bloguri daca nu vom fi citit macar trei capitole din Biblie. Macar asa de incalzire… 🙂
    Ce spuneti?

    • #Marius David
      Știți că eu am o problemă cu „sportul” citirii Bibliei. Îmi amintesc cum traduce Cornilescu (nu știu cum arată în greacă): „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” Eu cred că e important CUM citește un om cele 3 capitole sau trei versete pe zi.

  23. @ Marius

    Am zis ca NU ma intereseaza schimbarile din lumea evanghelica. Cele din viata prietenilor de aiurea, da.

    Regula de 3 (capitole) simpla pare facuta sa ma scoata din joc. Nu cred ca am citit 3 capitole in ultimii aprox 15 ani in total

    NU faceti ca mine 🙂

    La modul serios, nu pune la inima mesajele critice: indiferenta e mult mai rea, believe me

  24. Am primit pe facebook un link spre acest text… L-am parcurs si… m-am privit in el ca intr-o oglinda. Am inghitit (cam in sec) si nu am fost incantat de ceea ce am vazut. Drept pentru care, voi duce oglinda cu mine si deseara, in grupul de prieteni. In speranta ca, ceea ce vom vedea acolo, ne va duce, cumva, spre schimbare. In sensul de metanoia. Multumiri autorului.

    • #Ente’
      Mă sfiesc să răspund unui asemenea comentariu… Ce-aș putea zice decât că, dacă îl veți găsi folositor, mă bucur, însă prudent, fiindcă sper să nu facă rău cuiva.

  25. Să mă explic puţin în ceea ce am comentat cu câteva zile în urmă. În esenţă am spus că, deşi recunosc cele descrise în acest articol ca fiind foarte adevărate, totuşi cred în sinceritatea aspiraţiilor oamenilor care ajung să se comporte aşa. Şi am subliniat că nu oamenii sunt de vină, ci modul de a vedea lucrurile, predicarea şi perpetuarea unui mod de viaţă nefuncţional, o viziune care nu produce decât frustrare şi duplicitate.

    Am trăit în acest mediu evanghelic mai bine de cincizeci de ani. În jurul meu am foarte mulţi prieteni şi cunoscuţi din acest mediu, aşa că vorbesc din experienţa de zi cu zi. Ceea ce se întâmplă în mediul virtual este semnificativ pentru ceea ce se întâmplă în general, în marea masă – dar, evident, există şi excepţii, mai puţine, se pot remarca şi în spaţiul virtual.

    Nu e vorba că cei de alte confesiuni ar fi mai buni, fiecare religie îşi are propriile riscuri de cădere în ideologie, în exclusivism, în idolatrizare, de pierdere a esenţialului pe drum, de încremenire etc. Doar că în mediul nostru am fost educaţi că trebuie neapărat să fim „relevanţi”, să fim altfel, să fim „mai buni” decât ceilalţi. Reversul acestui mod de a vedea este că ceilalţi sunt neapărat mai răi. Noi suntem mântuiţi, ei sunt pierduţi. Noi mergem în rai, ei merg în iad… Şi atunci ne mirăm de reacţiile violente creştineşti din blogosferă… cu ocazia morţii câte unui „pierdut”(star, suicid).

    Fără să vrem ne autoîntreţinem această viziune în loc să vedem, la modul cel mai real, adevărul esenţial: suntem oameni la fel ca semenii noştri „pierduţi”, aceeaşi natură umană este în noi, ca şi în ei, ne lovim de aceleaşi neputinţe ca şi ei (doar că ei sunt mai naturali…), aceleaşi aspiraţii de fond pentru Altceva din sfera măreţiei, libertăţii, bucuriei, generozităţii sunt latente în noi ca şi în ei.

    A vorbi atât de uşor despre misterul care este fiecare om, a da verdicte despre cineva, cu citate din Biblie chiar, a ne cultiva această atitudine de superioritate şi exclusivistă îmi pare a fi o direcţie străină de adevăratul creştinism, oricâte capitole din Biblie aş citi pe zi…

    Dau un exemplu.
    In spaţiul public din mediul virtual un blogger renumit, pe bună dreptate, este criticat punctual, la obiect, pe bună dreptate, de către un alt internaut competent, meticulos. Reacţia bloggerului criticat este duplicitară, zic eu. Pe de o parte este furios, resimte critica respectivă ca un atac la persoană, aceasta se simte din cuvintele şi invectivele prin care îl vizează direct dar mai ales indirect pe internautul care a îndrăznit să-l critice; tinde să-l anuleze pur şi simplu pe celălalt ca persoană, să-l desfiinţeze. O reacţie de furie naturală, zic eu. Toţi am păţit aşa ceva de n ori. Şi tot de n ori am luat-o ca atac la persoană. Nu acesta este răul. Ci faptul că, în paralel cu această atitudine de „fierbere” lăuntrică, declari public că „îl iubeşti” pe respectivul şi că „te rogi pentru el”. Acesta este răul pe care îl cultivăm noi, evanghelicii. Această duplicitate. În a vrea să fim mai buni decât suntem, decât putem. Pentru că aşa credem că trebuie să fim; şi, deci, suntem „de vină” dacă suntem altfel. În a ignora aspectul nostru relativ în baza aspectului nostru absolut. Dar noi trăim în această existenţă şi în relaţia cu aproapele nostru în mod inevitabil în aspectul nostru relativ, nu putem face abstracţie de el.

    Ce-i de făcut? întreba un comentator.
    Viktor Frankl spunea, în celebra sa carte „Men’s search for meaning”, tradusă deja şi în româneşte, că oamenii se împart în două categorii: oameni oneşti şi ceilalţi. Numai ceea ce se recunoaşte se transformă. Este nevoie de acea „clipă de adevăr” din partea noastră pentru ca totul să se schimbe… Este o uşurare să te ştii asemenea tuturor oamenilor şi totuşi liniştit şi încrezător în Cel care lucrează în cei care se deschid…
    Şi abia atunci vom vedea că cel asupra căruia avem de lucrat, singurul, suntem noi înşine. Faptul că evenimentele vieţii mă tulbură într-un fel sau altul trebuie să mă atenţioneze că am ceva de pus la punct în mine. Dacă o critică m-a durut atât de tare înseamnă că am o rană profundă ascunsă undeva. Nimeni nu este perfect în acest sens. Toţi avem ceva de „reparat” în urmele lăsate în inconştientul nostru de evenimentele acestei vieţi încă din primii ani de viaţă sau chiar de dinainte (mă refer la perioada intrauterină după ultimele concluzii ale psihoterapeuţilor). Dacă nu facem nimic ca să le rezolvăm, în timp, acestea se acutizează.

    Nu mi se cere să fiu perfect. Nu am pretenţia să fiu perfect. Nu am pretenţia că sunt bun, mai bun decât altul. Niciodată nu voi fi perfect. Dar sunt pe Cale, pe calea care nu se termină niciodată. Un gând care este un început de Fericire şi de Speranţă. De Realitate…
    De regăsire în fraternitate cu toţi oamenii. Empatia pe care o voi avea pentru mine o voi avea şi pentru semenul meu cel atât de asemănător mie…

    A fi mântuit înseamnă a fi salvat din dependenţele şi condiţionările noastre. Încă în această viaţă. Nu vi se pare ciudat că, în timp ce atâtea tradiţii spirituale se preocupă de transformarea omului, noi, evanghelicii, stăm bine mersi, pe temeiul că avem siguranţa mântuirii gratis, prin credinţă, dincolo, după moarte? Şi singura noastră grijă este să-i aducem şi pe alţii la această credinţă… să-i aducem în ghetoul nostru…

    Oare am descoperit noi o „şmecherie spirituală” pe care atâţia alţii n-au aflat-o? Ori suntem prada unei iluzii spirituale?

    Isus a venit şi ca să ne arate o manieră de a trăi viaţa aceasta. De 2000 de ani poate că mesajul lui s-a denaturat din cauza recipientelor umane improprii. Fiecare a auzit după cum a văzut…lucrurile… A traduce înseamnă şi a interpreta. E bine să citim şi alte puncte de vedere. Poate că atunci acele versete din Biblie care ne sună atât de ameninţător şi de aspru le vom auzi altfel, mai blând şi mai pline de bunăvoinţă, pentru noi înşine şi, prin urmare, pentru alţii.

    Să nu ne mai mirăm atunci că această relativitate aruncată asupra acestei vieţi nu mai este creatoare de nimic în domeniul artei şi nu participă la desăvârşirea Creaţiei, ci aşteaptă sfârşitul apocaliptic… care să ne scape din frustrările noastre…

    Aspiraţia la relevanţă este de luat în seamă pentru că dincolo de ea se află într-adevăr o aspiraţie reală, profundă; omul simte că este chemat la o participare măreaţă. Dar această chemare trebuie ascultată mai atent, cu întoarcere spre interior mai ales, ceea ce noi nu am fost obişnuiţi să facem.

    • #un om în trecere

      Vă mulțumesc pentru acest comentariu. Ar merita postat ca text de sine stătător. Dovediți o limpezime și o detașare (sănătoasă) cum rar ne e dat să vedem în zona noastră, atât cea internautică, cât și cea bisericească.

      Una dintre obiecțiile care s-ar putea să vi se aducă e următoarea: degeaba spune bine, dacă o dă anonimă. Ține, e adevărat, într-o oarecare măsură de atacul la persoană, e uneori o tentativă de decredibilizare. În ce mă privește, anonimă sau nu, tot iau de bun ce ați zis, fiindcă e prea consistent și coerent.
      Dacă ar fi să mă aventurez să speculez pe seama anonimatului, m-aș întreba dacă nu cumva e tot un simptom oarecum legat de chestiunea în discuție: așa reușesc unii să nu-i smintească pe cei care – dacă ar ști cine semnează în realitate aceste texte – ar fi foarte derutați. Anonimatul e în acest caz mai degrabă un gest înțelept, chiar cucernic.

  26. Si eu simt ca ai dreptate, Teofil S! Dar toata filosofia asta ai gasit-o intr-un manual, sau ai observat-o in propria experienta (caz in care nu te poti exclude)?

    • #neamtzu’

      Persoana I plural nu e un accident, nici un defect de retorică. Deci nu mă exclud. Le-am pățit în fel și chip, le-am comis. Și chiar textul în sine are o doză de autoironie involuntară (de care totuși sunt conștient), fiindcă se înscrie într-o anumită măsură în didacticismul pe care îl criticam.

  27. Stimate om în trecere,

    cred că vreau să vă comunic ceva pe privat, dacă se poate.
    Aş aprecia dacă mi-aţi scrie pe adresa
    marius punct cruceru arond gmail punct com

    vă mulţumesc!

  28. Am croncănit şi am mormăit a pagubă, am fost profet mincinos şi merit să fiu nimicit din mijlocul vostru! Reacţiile sunt superbe, pentru prima dată de vreo 20 de ani mi se pare că se întâmplă ceva frumos pe aici, şi că balanţa poate să se încline şi altfel. Contează ce nu se spune deocamdată, dar deja nu mai este la fel de important, pentru că putem alege oricând partea cea bună, mai ales dacă reuşim să ne privim prin ochii altora.

  29. #agnusstick
    Eu nu înțeleg foarte bine de unde predispoziția dvs pentru autoflagelare. În felul nostru, fiecare dintre cei care nu acceptăm închiderea confesională suficientă sieși se poate zice că mormăim, că suntem „contra”.

    Cât despre reacții, într-adevăr n-am știut niciun moment de ce natură vor fi. Și, foarte sincer, așteptam să vină mai mulți care să mă desființeze, nu care să accepte că aș putea avea măcar oleacă de dreptate.

  30. @Teofil S

    Cred ca sunt cel putin 2 motive pentru care lumea nu v-a desfiintat:

    1. e nevoie de nitica rabdare si oarece capacitati intelectuale peste medie ca cineva sa citeasca toata postarea dumnevoastra. Daca cineva dorea sa va desfiinteze fie o facea la un nivel jos de tot (si risca sa se faca de rîs), sau la un nivel foarte ridicat, ceea ce presupune si mai multa munca, adica sa iei fiecare paragraf din postare, sa-l diseci si sa vii cu mici ajustari de nuante. Eu recunosc, am vrut sa procedez pe ultima varianta dar m-am lasat batut, pentru ca-mi ziceam: pe fond, autorul are o descurajant de foarte mare dreptate, asa ca nu prea mai „e multe” de zis.

    2. multi din cei care au citit si comentat postarea au venit de pe blogul lui Marius Cruceru, iar acestia fac parte dintr-o audienta premium. (Nu doresc sa-l periez pe Marius si nici pe mine 😉 )

    • #Călin
      Posibil să aveți dreptate. Știu că textul e greoi și lung. Dar cred că e totuși inteligibil.
      De altă parte, pe același blog cu „audiență premium” am întâlnit uneori și oameni dispuși să te pocnească cu versetul în moalele capului.

  31. Felicitari pentru curaj, domnule Teofil Stanciu!

    Stati bine, inca n-ati fost „lapidat” 🙂

    O sa mai trec sa va vad…

    Stimate domnule Marius Cruceru,

    Nu am nimic de discutat în privat cu dvs., nu am de spus nici mai mult, nici mai puţin decât am spus aici.

    Iar aici am expus UN PUNCT DE VEDERE… e adevărat, incomod din cale afară… de domeniul ficţiunii…

    Exemplul dat e doar un exemplu în acest context, l-am ales pentru că era mai vizibil. Dar e un fapt obişnuit care se întâmplă la tot pasul în lumea noastră. L-am luat integral din spaţiul public, dar dacă nu l-am perceput exact oricine care citeşte îşi poate da seama de aceasta. Nu am intenţionat un atac la persoană, cred că oricine citeşte toată postarea vede unde cade accentul: este o critică a unui mod de a vedea lucrurile, un mod pe care eu îl apreciez ca nesănătos sau, în cel mai bun caz, insuficient. Am avut în vedere aici ceea ce am auzit de-o viaţă de la amvoane, ceea ce văd în jur, în mediul real sau virtual, problemele individuale sau familiale de toate felurile pe care nu vreau să le detaliez, ceea ce produce în final această viziune.

    La urma urmei, postarea, fiind nesemnată, ar putea să fie considerată o FICŢIUNE.
    Şi ar putea să fie ignorată pur şi simplu.
    Iar dacă nu poate fi ignorată înseamnă că merită reflectat asupra ei. Este motivul pentru care am şi intervenit aici, pentru că am văzut interes pentru adevăr şi autenticitate, curaj de a respinge conformismul.

    Am criticat un mod de a vedea lucrurile, am exagerat pe ici pe colo, pentru a arăta finalul la care duc anumite tendinţe care par inofensive, am caricaturizat pentru a fi mai expresiv ceea ce spun… Nu mă interesează câtă dreptate am.

    A fost un punct de vedere şi atât…

    Discuţiile pot fi interminabile şi sunt inutile.

    Soluţia este ceea ce aţi propus şi dvs pe blog: Să citim mai mult decât scriem!

    Aşa să fie!

    Vă doresc numai bine, tuturor!

    • #un om în trecere
      Lapidarea n-a figurat printre motivele mele de îngrijorare. Mai degrabă influența nefastă asupra unora dintre cititori. Dar sper că ei mă vor întreba și vor cere lămuriri, dacă li se va părea că spun prăpăstii sau pur și simplu nu mă vor lua în seamă.

      Mai treceți și mai interveniți când considerați necesar.

  32. Stimate omule în trecere,
    Cu permisiunea amfitrionului (în lipsa căreia l-aş ruga să-mi şteargă comentariul), puteţi spune mai multe despre teologia pe care o vedeţi mai potrivită decât cele curente, alături de viziunea pe care aţi expus-o?
    Mulţumesc.
    Mulţumesc.

    • #agnusstick

      Trebuie să existe neapărat o telogie de alt soi în spatele a ceea ce spune „omul în trecere”? Mă întreb și eu… nu dau un răspuns.

  33. Draga Calin, draga Teofil,
    nu cred ca se potrivește formula audiență premium.
    Nu cred că există așa ceva.
    Lumea este compusă din oameni și oamenii sînt diverși.

    Unde este multă lume este și aglomerație. La mine pe blog este multă lume. Tot felul de oameni. Sănătoși să fie toți. Cît mi-a stat în putință am ncercat să păstrez o atmosferă cît de cît decentă pentru peste 1000 de vizitatori pe zi. Este un efort pe care Teofil acum îl poate imagina cînd în dreptul acestui post s-au acumulat mai multe comentarii, nu-i așa?

    Datul cu versetul în cap este de nuanțat. Unii cunosc un singur mod de a sprijini de Scripturi. Acesta. Cînd intervine lenea gîndirii și argumentării, presupunînd că dialogantul poate mai mult, atunci devine o infracțiune intelectuală. Dar e mult de discutat.

    Stimate om în trecere,
    am priceput respingerea unui dialog în privat, dar nu știu dacă înțeleg eu bine și o oarecare ostilitate. Se poate să înțeleg greșit.

    numai bine!
    mc

    • #Marius David
      Am scuza că doar am citat sintagma 🙂

      În ce mă privește, e multă vreme de când vă căinez pentru atâta trudă. De altă parte, de vreme ce e asumat, nu pot să vă plâng prea tare de milă, ci doar mă întreb cum rezistați. E aproape slujbă cu normă întreagă. Însă cred că vă place, dacă, după ce ați închis pătrățosu’ ați revenit în „branșă”.

  34. Teofil, doream să înţeleg mai bine, dacă se poate, următorul pasaj al omului în trecere:

    „La urma urmei eu zic ca situatia descrisa este produsul natural al unei viziuni care nu functioneaza… si care nu produce decat frustrare sau duplicitate. Pentru ca trebuie sa fim ALTCEVA decat acea PERFECTIUNE exemplara care credem, noi evanghelicii, ca trebuie sa fim. Iar aceasta inseamna o alta viziune asupra omului si a rostului lui, inseamna o alta teologie…”

  35. daca doar citesc pe-aici se cheama ca-s…internaut?Dupa ce-am citit ma intrebam daca mai sunt pe calea…ingusta!Multumiri!Fiti binecuvantat!

    • #teo
      Depinde, vă considerați internaut?
      Nu știu ce înseamnă „calea îngustă” decât în context teologic. Și toți nădăjduim să fim pe ea… nu-i așa?

  36. @Marius

    Am rîs cînd am citit faza cu infracţiune intelectuală. Mă simt vizat de ea…dacă ai ştii ce eforturi mari fac să nu scriu mai mult…dar jobul de zi cu zi mă taxează dacă schimb macazul pe alte rute (că tot scriem pe blogul Drezina).

  37. draga Calin,
    toti comitem, daca ne insumam sub NOI-ul lui Teofil,

    draga Teofil,
    partea de placere apare din cind in cind, nu, este altceva acum.
    Da, uneori pare o slujba cu norma intreaga. Slava Domnului ca mai pot.
    Motivatiile sint din alta zona decit placerea.

    • #Marius David
      Poate că am supralicitat invocând plăcerea. Dar măcar plăcerea scrisului tot cred că o aveți. Că prea arată unele texte ca un teren de joacă.

  38. Nu numai ca încep să mă îndoiesc de utilitatea postării mele aici dar chiar cred că ar putea „sminti” pe unii.
    Nu orice se poate spune oriunde. Nivelurile de perceptie sunt diferite.
    Cred ca ar fi mai bine să stergeti interventia mea, domnule Stanciu.

    Va multumesc!

    @agnusstick
    Va multumesc pentru interes.
    Va voi raspunde pe blogul dvs.

    • #un om în trecere
      Dacă chiar considerați necesar, pot să o retrag. Dar nu cred că e mai virulentă decât textul meu. Iar cititorii nu toți stau să mai vadă și comentariile (mai ales că s-a adunat deja o arhivă). Însă din pricină că vă împărtășesc temerile (dacă ați citit comentariile, ați putut vedea că m-am gândit și eu la un moment dat să retrag postarea ca atare), sunt dispus să fac după cum doriți.
      În ce mă privește, consider intervenția dvs utilă. Într-adevăr, nu orice se poate spune oriunde. Eu am zic cam mult(e). Dumneavoastră v-ați alăturat. Habar nu am cât bine am făcut și unul și altul.

  39. Nu sunt un obisnuit al blogosferei evanghelice. Nu trebuie sa o frecventezi mult insa ca sa vezi tarele ei. Noi vorbim intotdeauna in gura mare (de la prea multe amvoane se striga – obicei rezidual din vremile fara mijloace de amplificare care ne face tari de urechi).Lozinca este felul nostru de a ne exprima. Scurt, neelaborat, sonor, lipsit de culoare(alb-negru adica).
    Vin de pe blogul lui Danut. Din ce anuta el ma asteptam la ceva mai virulent. Ati lasat prea multe deoparte: triumfalismul, bombasticismul, antropocentrismul…
    Dintre toate insa cea mai paguboasa mi se pare mania de a discuta orice subiect in termenii pacatului si sfinteniei. Cum definim sfintenia, ne e frica sa o spunem- avem masura noastra (adica noi suntem masura).
    Oricum va multumesc pentru ca m-am putut oglindi si simti o adinca mihnire pentru starea mea.

    • #Dan Tamas
      Anumite aspecte din ceea ce ziceți s-ar putea să le fi atins prin descriere, nu neapărat prin numire directă. Dar, cum ziceam și în alte comentarii, scopul meu nu era să radiografiez biserica evanghelică și tarele ei. Ci doar să descriu câte ceva din ceea ce am văzut pe unde am umblat.

  40. #teofil s
    macar s-au mai ridicat niste intrebari adormite prin mintea cititorului… eu cred ca preocuparea e buna si nu trebuie sa vedem (ca-n comunism) cerul albastru, chiar daca ploua!

  41. # Teofil S

    ‘Trebuie să existe neapărat o telogie de alt soi în spatele a ceea ce spune „omul în trecere”? ‘

    Insist în a crede că modul de a vedea lucrurile este de vină în această caricaturizare a creştinismului.

    Mă refer aici la ceea ce înţelegem prin a fi „o preoţie sfântă” de exemplu.

    Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. V) a arătat admirabil cum omul care se lasă cucerit (Ier. 20, 7) şi acceptă să intre într o reciprocitate iubitoare cu Dumnezeu, devine cu adevărat preotul unei „Liturghii Cosmice”. Clipă de clipă, acolo unde se află, omul primeşte lumea din mâinile lui Dumnezeu şi, cu o nemărginită recunoştinţă, I o oferă din nou. Această recunoştinţă este esenţa iubirii, este o atitudine de neîncetată mulţumire care i transformă viaţa într o Viaţă în Dumnezeu, în comuniune. Părintele Al. Schmemann în cartea „Pour la vie du monde” spune că cea dintâi definiţie a omului, definiţia lui fundamentală, se găseşte în sacerdoţiul preoţiei. Ca preot, omul stă drept în picioare în centrul lumii şi i conferă unitatea binecuvântându L pe Dumnezeu pentru toate darurile Sale şi mulţumindu I că este totul în toate. Pierzând această viaţă euharistică, omul a pierdut însăşi viaţa Vieţii şi puterea de a şi transforma viaţa în Viaţă prin laudă. Încetând să fie preotul lumii, a devenit sclavul acesteia şi nu încetează să se împărtăşească de moarte printr o viaţă moartă, pentru că e goală de Dumnezeu.

    Am citat dintr-o carte de Alphonse Goettmann – „Bucuria, Faţa lui Dumnezeu în om” ce va apărea în curând şi în româneşte.

    Acest mod de a ne simţi preoţi face din noi oameni de bun simţ care îşi trăiesc viaţa în discreţie, fără să iasă în decor, dar aprofundând-o mereu prin această primire a vieţii aşa cum vine (care nu este întotdeauna uşoară, ba chiar uneori este inacceptabilă – şi chiar şi aici trebuie să găsim calea de viaţă).
    Redevenim oameni… şi nu creaţii artificiale fără conţinut.

    Este cu totul altceva decât a împărţi faptele vieţii în fireşti sau duhovniceşti si a actiona în consecinta.

    Poate că nu este altă teologie dar este altă viziune 🙂 asupra omului şi a rostului lui în lume.

    • #un om în trecere
      Deci avem altă atropologie. Deci tot intuia ceva agnusstick. V-aș întreba dacă mai sunteți printre evanghelici și acum. Dar nu insist să răspundeți decât dacă doriți.

  42. Cu această viziune s-ar putea ca nici „frumoasele” să nu mai fie atât de „periculoase”… 🙂

  43. #Teofil S

    Sunt printre evanghelici exact asa cum sunt printre toti oamenii.

    Din cauza diferentei esentiale de intelegere, însă, NU POT sa fiu prea mult CU ei.

    Dar nu sunt nici altundeva în mod special.

    Mai detaliat putem discuta pe email daca doriti. Adresa mea de email este reala, puteti sa-mi scrieti.

  44. Vreau sa felicit pe curajosul Teofil pentru ca a descris in cuvinte pricepute realitatea superficialitatii in care se adinceste lumea evanghelica de la noi. Am trait si inca traiesc cele scrise de Teo.
    Versetul care mi-a venit in gind, citind rindurile, este cel din Apocalipsa, referitor la biserica din Laodicea: starea de caldicel – nici rece, nici in clocot. Cea mai periculoasa stare – periculoasa, pentru ca are o aparenta pocainta, cind de fapt e plina de vicii si inselaciuni foarte rafinat ascunse…
    Ce e de facut in astfel de situatie pentru a o schimba dupa inima lui Dumnezeu?!?

    • #Chris
      Nu știu dacă mulțumesc felicitări. Cât despre îndrăzneala mea… nu prea există. Am postat cu multe ezitări acest text și încă mai ezit să îl consider un text de bun augur. Deocamdată am văzut că ar putea fi util.

      Am încercat să nu duc spusele mele până la biserici, ci m-am limitat la internet și pentru asta am avansat o soluție: lectura. Dacă ar fi să detaliez, pe lângă lectura din Scriptură (de care vorbea și d-l Marius Cruceru) mă gândesc la lectura la prima mână a unor autori de referință: părinții Bisericii, marii sfinți care au lăsat texte, marii duhovnici recunoscuți ca atare etc. Apoi literatura de bună calitate, literatura canonică (universală).
      Tot din soluție ar face parte alegerea unor modele de oameni înțelepți (din trecut).
      Și, în fine, pentru cine îndrăznește, un dialog deschis (adică așa ca de la om la om) cu cineva din tabăra adversă. În măsura în care asta devine posibil, fiindcă aici sunt mai multe elemente care pot facilita sau împiedica relaționarea.

  45. […] Memorabile (2) By Alin Cristea “Farmecul speciei noastre e dat şi de luciditatea divină a autoanalizei. Din aşa ceva nu se naşte automat pocăinţă, nici îndreptare, dar este un spectacol minunat, în sine.” – Agnusstick, comentariu 21.12.2009 […]

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s