Ficţiunea obligatorie (2)

Noi mințim

Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.

Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.

Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.

Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.

Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.Citește mai mult »