„Bunicuța” bate toba

După 20 de ani, Iliescu o ţine tot pe-a lui. Că a fost revoltă populară. Că el, absolut întâmplător, se afla tocmai la locul potrivit (proabil ieșise – trimis de tanti Nina – să stea la coadă la ciolane de porc și-a dat revolta peste el). Că mulţimea l-a dorit. Asta chiar e tare, fiindcă mult mai celebri erau Caramitru, Dinescu, Doinea Cornea, Dan Deşliu sau chiar colegii din aparatul central al CC: Al. Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Gh. Apostol. O logică elementară te obligă să ridici următoarea întrebare: cum putea fi dorit din moment ce nici măcar nu era cunoscut?

Oricum, atitudinea lui Iliescu e fie justă, fie cea mai longevivă minciună ai anilor postcomunismului în România. Altă variantă nu există. Iar în aceste condiţii, fostul preşedinte al ţării (singurul cu 3 mandate după Ceauşescu!) este fie un erou – cum doreşte dumnealui –, fie un escroc al istoriei. Informaţiile care se acumulează din diverse surse conduc mai degrabă către această a doua variantă.

E limpede că „bunicuţa” nu are cum să renunţe la minciuna de care se ţine de la bun început. Ar trebui să se renege pe sine, să-şi pună singur cătuşe şi să se prezinte la televizor cerându-şi scuze oamenilor pe care i-a minţit, apoi să ceară să stea în arest, oferind totodată indiciile şi verigile lipsă anchetatorilor care să-i întocmească dosarul.

În interviul pe care l-a acordat lui John Simpson de la BBC, Iliescu vorbeşte despre confuzia teribilă existentă în zilele lui decembrie 1989. Era atât de mare confuzia, zice el, încât oamenii se împuşcau unii pe alţii (!?). Poate n-am fost foarte atent până acum, dar cu siguranţă nu-mi amintesc să mai fi fost avansată această explicaţie. Ideea cu teroriştii s-ar părea că s-a născut din acea zăpăceală generalizată. Cel puţin asta sugerează şeful FSN-ului de atunci.

Miezul întregului interviu mi se pare a fi însă următoarea declaraţie:

Cine ar putea să mă judece pe mine în legătură cu Revoluţia română? Să fim serioşi! Tot poporul a simţit că am făcut sacrificii de-a lungul întregii mele vieţi şi că în zilele Revoluţiei m-am implicat în tot acest proces de transformare ţării. A exprima dubii cu privire la rolul meu în Revoluţie este o chestiune pe care nimeni în România nu ar putea să o ia în serios!

Eu să fiu în închisoare?! Cine este… cine se gândeşte la asta? Cei care ridică o astfel de problemă nu sunt oameni normali. Dacă cineva ar încerca aşa ceva, ar provoca un protest general în întreaga ţară.

Încearcă-ne, dom’ Iliescu, dacă eşti atât de încrezător! Chiar aş vrea să văd cu se ridică toată ţara şi merge să-l scoată pe acuzatul (sau condamnatul) Iliescu din puşcărie. Oare de ce nu vrea să ne dea prilejul să ne manifestăm afecţiunea şi aprecierea pe care i le purtăm?

Merită făcute câteva observaţii aici. Mai întâi, Iliescu are dreptate. Nimeni nu poate să conteste că rolul pe care l-a deţint în acele ore, zile şi săptămâni a fost unul deosebit de important. Discuţia se leagă de calitatea acestui rol. Sunt foarte interesante cele trei mijloace prin care bătrânul demagog deturnează întrebarea: (1) chestionarea credibilităţii (sau a autorităţii) posibililor judecători, (2) presupusa susţinere a maselor şi (3) contestarea întrebării însăşi.

Punând sub semnul întrebării credibilitatea unor eventuali judecători, Iliescu aruncă implicit suspiciunea asupra oricui s-ar încumeta să ridice vreo pretenţie în acest sens. Acest procedeu este teribil de eficient, fiindcă mizează pe neîncrederea populaţiei în instituţii şi personalităţi. E exact ceea ce făcea FSN-ul în 1990, când îi acuza pe ţărănişti şi liberali că vor să vândă ţara. Sau ceea ce făcea – şi face în continuare şi în acest interviu – stigmatizând penal manifestările din Piaţa Universităţii.

Efectul este extraordinar: atenţia se mută instantaneu de la necesitatea descoperirii adevărului la justeţea procedurii. În general, procesele câştigate pe vicii de procedură nu spun că cel acuzat este nevinovat, ci că procesul în sine nu a decurs conform uzanţelor. Iliescu nu spune, aşadar, că e nevinovat.

Invocarea unui sprijin popular masiv este o mistificare crasă. Însă poate fi conştientă sau reflexă. Dacă în continuare Iliescu chiar se crede adulat de popor, mare baştan simbolic peste istoria ultimilor 20 de ani, atunci nu prea mai ai ce să-i faci. E damblaua lui de care o să-l scape doar „trecearea în nefiinţă” (la liber-cugetători nu cred să existe viaţă de după moarte).

Dar dacă este conştientă, altfel se pune problema. Iliescu încearcă, cel mai probabil, să strângă un capital de simpatie în vederea zilelor destul de nasoale pe care le are de înfruntat, deoarece campania Naşul+Adevărul a scos la iveală cel puţin nişte ipoteze grave. De asemenea, orice discuţie ce va urma zilele astea, nu poate să nu facă trimitere la faptul că după plecarea lui Ceauşescu au murit mai mulţi oameni decât din ordinul direct al dictatorului. Nu cred că viitorul îi va îmbunătăţi în vreun fel imaginea publică. Aşa că are mare nevoie de o rezervă de farduri. Ar fi însă realmente stupid ca istoricii să ia seama la asta şi să nu investigheze faptele lui Iliescu de teama că ar putea jigni „popolul”.

Nu cred că Iliescu mai deţine puterea retorică sau simbolică de a provoca o nouă mineriadă. Refuz să cred că cineva sănătos la cap şi interesat de adevăr ar reacţiona când „un grup de elemente turbulente” ar pune mâna să-i dărâme fostului preşedinte piedestalul cu care vrea să se înscrie în cărţile de istorie. Chiar sper că degeaba s-a apucat „bunicuţa” să bată toba pentru adunare în jurul preţioasei persoane.

În fine, iată că meandrele concretului l-au obligat să se confrunte cu o contestare care românilor nici nu le-ar trece prin minte. Aşadar, dacă niciun român n-ar cuteza să exprime îndoieli cu privire la rolul providenţial jucat de Iliescu în îmbulzeala din decembrie înseamnă că problema este prost pusă. Că, de fapt, ea nici nu există. Fiindcă, dacă ar exista, ar trebui să o aibă şi românii. Dar românii o au. Numai că – după reţeta demagogiei comuniste – cei care ridică problema nu sunt români sau sunt „agenţi ai puterilor străine”, „elemente duşmănoase” etc.

În concluzie, numai românii pot să-l acuze pe Iliescu. Dar toţi românii îl foarte iubesc şi nu-l vor judecat, condamnat, pătat pe reverele hlamidei. Însă şi dacă l-ar vrea în boxă şi cu cătuşe, oare chiar există cineva în ţara asta suficient de nu-ştiu-cum încât să aibă dreptul moral să-l judece pe Iliescu? Răspunsul este, evident, nu. Iar dacă ar exista, nu este decât un spion înfiltrat care pozează în erou al dreptăţii.

Cum Iliescu zice că nu a comis nicio faptă de ruşine, noi, aşa cum am făcut în cele trei mandate, suntem convinşi că n-a făcut nicio faptă de ruşine. Cuvântul lui este suficient, fiindcă, nu-i aşa, a făcut atâââââtea sacrificii pentru ţărişoara lui…

Anunțuri

Un gând despre “„Bunicuța” bate toba

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s