Convertirea lui Don Quijote

În mintea mea, celebrul cavaler de la Mancha se asociază cu idealismul, cu puterea de a crede în ceva ce contrazice realitatea sau o transcende. Don Quijote nu e – după cum înţeleg eu – un ins care ia viaţa în piept, descurcăreţ, abil, ci un vizionar, un profet chiar. Cu siguranţă, prin gesturile lui, personajul se acoperă de ridicol. Poate fi socotit un vânător de himere, unul care se uită după „cai verzi pe pereţi”. Însă rămâne inextricabil asociat cu aventura, cu credinţa într-un ideal, cu perseverenţa în preocupări supramundane. E obsedat de lucrurile care (încă) nu se văd.

O replică modernă a lui Don Quijote este prinţul Mîşkin, chinuitul personaj dostoievskian. El crede în bine, în adevăr, în frumuseţe, în iubire. Nu concepe ca cineva să poată prefera răul binelui. Să prefere minciuna adevărului. E tot din altă lume, din alte sfere. Lipsit de vanităţi, asemeni vameşului din Scripturi, el are puterea să vadă latura bună şi în ceilalţi. Poate fi acuzat de falsificare a realităţii în ultimă instanţă, fiindcă nu e analist obiectiv şi sceptic al faptelor.

Am început în felul acesta pentru că, în general, intelectualii sunt asociaţi cu vocaţia donquijotescă. Ei „administrează” idealuri, văd idei, ca să-l cităm pe Camil Petrescu. Tocmai de aici vine şi principala problemă: adesea nu mai văd oameni şi realităţi concrete, ci numai idei. Aşa au făcut cei care au aderat la ideile comuniste, de pildă. Erau dispuşi să treacă sub tăcere crime de dragul ideilor în care credeau.

România însă pare însă un nefericit contraexemplu, în această perioadă. Intelectualii s-au împărţit în două tabere: pro şi contra Băsescu (?!). Dacă ar fi un fel de Napoleon la mijloc, poate că aş înţelege, fiindcă marele conducător francez a stârnit valuri de admiraţie care ajung până în zilele noastre, s-a constituit ca ideal pentru mulţi. Dar nu avem un Napoleon, ci un Traian Băsescu.

Totuşi, intelectualii au fost dispuşi să-şi subsumeze donquijotismul, inerent categoriei lor, unei persoane. Pledoariile lor care ar trebui să se raporteze la valori din sferele înalte ale ideilor, se împiedică de o persoană. Pe care încearcă, fără absolut niciun succes, să o încarce de semnificaţii pozitive, angelice sau, dimpotrivă, malefice, diabolice.

Spun marii maeştrii spirituali ai creştinismului că un păcat te poate obseda în două feluri: mai întâi prin aceea că nu te gândeşti decât la moduri în care l-ai putea săvârşi, iar apoi că eşti preocupat exclusiv de cum să scapi de el. Indiferent de care parte te situezi, obsesia e aceeaşi – păcatul. Iertată-mi fie analogia, dar cred că situaţia e similară.

Din ce înţeleg eu, aceşti Don Quijote cu oarecare prestigiu, cu o anumită statură, se închină lui Sancho Panza. Măcar de-ar fi rămas cu morile de vânt. Există o tragică şi sublimă frumuseţe să mori de gât cu o iluzie! Dar n-au făcut-o. Iar exemplul lor nefericit a fost urmat de mulţi alţi don quijoţi mai mici, care au ales numai fie să-l aduleze, fie să-l beştelească pe micul Sancho.

Însă nu ei mă interesează în primul rând, ci oamenii lucizi – şi neimplicaţi, echidistanţi (foarte rari, foarte puţini, fiindcă cei mai mulţi mimează neutralitatea) – care observă şi sancţionează această complicitate a intelectualilor cu politicul.

Culmea e că luciditatea lor, care nu are nimic idealist în fond, trece drept o treabă eminamente donquijotescă. Ceea ce face, de pildă, Vasile Ernu, e de o frumoasă inutilitate. Răspund astfel şi d-lui Dănuţ Mănăstireanu (al cărui comentariu – postat pe facebook – m-a stimulat să scriu textul ăsta): da, e inutil acest gest. Dar asta nu înseamnă că e fără sens. Atâta doar că sensul lui s-ar putea să nu se regăsească în ordinea pragmatică a acestei lumi. Aşadar, nu cred că ar trebui renunţat la astfel de atitudini.

Straniu mi se pare că oamenii care adoptă sau măcar încearcă o perspectivă critică şi neimplicată sunt cei mai indezirabili în acest peisaj. Toată lumea vrea să te înregimenteze. Iar a refuza marşul în pluton devine un act de sabotaj.

Suntem în situaţia bizară în care societatea în ansamblu preferă iluzia unui pro sau anti hotărât, iar răzleţii care stau între tranşee, care văd că redutele sunt de carton şi că totul se desfăşoară într-un mediu contrafăcut – deci tocmai cei care se apropie cel mai tare de o perspectivă justă asupra realităţii – devin donquijoteşti.

La nivelul la care operează, aceştia nu sunt angajaţi în urmărirea unui ideal (deşi acesta poate exista undeva în fundal), nu sunt caracterizaţi de patima pentru o idee, pentru o himeră, ci din contră, sunt sceptici, rezervaţi, prudenţi. Nu vin cu soluţii miraculoase, ci doar învederează derapaje ruşinoase, compromisuri inacceptabile. Sunt – în acest sens – cum nu se poate mai anti-donquijoteşti. Cei criticaţi de ei pun în slujba lui Sancho tot arsenalul de afecte şi retorică demne de un adevărat donquijotism.

Totuşi, când majoritatea se angajează să alerge după fantasme care pe deasupra mai sunt şi nocive, probabil că vocaţia donquijotescă se manifestă mai degrabă ca luciditate, ca refuz. Probabil că acesta este rolul pe care istoria li-l rezervă acum. Cu siguranţă că există aici un ideal mai înalt în numele căruia se poate opta pentru neimplicare, dar mijloacele prin care se operează în concretul vieţii ţin mai degrabă de simţului practic, decât de nebunia aventuroasă.

În loc să se arunce cu toată fiinţa în utopie, în loc să-şi urmeze scrânteala, ei sunt cei care fac deosebirea între nuanţe, pun ordine în idei, dezambiguizează realitatea. Donquijotismul lor ţine eventual de perseverenţa cu care încearcă să se păstreze neangajaţi, în ciuda bombardamentelor cu invective ce vin din ambele tabere.

Din asta însă nu se poate face un titlu de glorie, nu e neapărat o vocaţie măreaţă, ci doar o situaţie ingrată pe care o suportă fiecare pe cât îl ţin puterile. Nu e exclus ca, nu peste mult, cei care acum stau în neutralitate să devină activişti în slujba altui Sancho, mai convingător. Dar sigur vor rămâne mereu şi „oameni de strajă”. Ceea ce nu face decât să dovedească, pe de o parte, complexitatea vieţii, iar pe de altă parte, limitele şi metehnele inerente omului. Iar asta conduce la a spune că arareori sunt justificate atitudinile rigide şi intransigente. Judecăţile absolutiste e bine să fie lăsate în seama Zilei de pe Urmă.

Anunțuri

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s