Convertirea lui Don Quijote

În mintea mea, celebrul cavaler de la Mancha se asociază cu idealismul, cu puterea de a crede în ceva ce contrazice realitatea sau o transcende. Don Quijote nu e – după cum înţeleg eu – un ins care ia viaţa în piept, descurcăreţ, abil, ci un vizionar, un profet chiar. Cu siguranţă, prin gesturile lui, personajul se acoperă de ridicol. Poate fi socotit un vânător de himere, unul care se uită după „cai verzi pe pereţi”. Însă rămâne inextricabil asociat cu aventura, cu credinţa într-un ideal, cu perseverenţa în preocupări supramundane. E obsedat de lucrurile care (încă) nu se văd.

O replică modernă a lui Don Quijote este prinţul Mîşkin, chinuitul personaj dostoievskian. El crede în bine, în adevăr, în frumuseţe, în iubire. Nu concepe ca cineva să poată prefera răul binelui. Să prefere minciuna adevărului. E tot din altă lume, din alte sfere. Lipsit de vanităţi, asemeni vameşului din Scripturi, el are puterea să vadă latura bună şi în ceilalţi. Poate fi acuzat de falsificare a realităţii în ultimă instanţă, fiindcă nu e analist obiectiv şi sceptic al faptelor.

Am început în felul acesta pentru că, în general, intelectualii sunt asociaţi cu vocaţia donquijotescă. Ei „administrează” idealuri, văd idei, ca să-l cităm pe Camil Petrescu. Tocmai de aici vine şi principala problemă: adesea nu mai văd oameni şi realităţi concrete, ci numai idei. Aşa au făcut cei care au aderat la ideile comuniste, de pildă. Erau dispuşi să treacă sub tăcere crime de dragul ideilor în care credeau.

România însă pare însă un nefericit contraexemplu, în această perioadă. Intelectualii s-au împărţit în două tabere: pro şi contra Băsescu (?!). Dacă ar fi un fel de Napoleon la mijloc, poate că aş înţelege, fiindcă marele conducător francez a stârnit valuri de admiraţie care ajung până în zilele noastre, s-a constituit ca ideal pentru mulţi. Dar nu avem un Napoleon, ci un Traian Băsescu.Citește mai mult »

Reclame