Criza de oameni (1)

Habar nu am dacă ceea ce zicea Boc era populism pur sau nu (cum că moţiunea viza blocarea legii pensiilor). Dar, dacă e adevărat, atunci parlamentarii s-au mişcat exemplar şi şi-au salvat dosul de o pârleală inimaginabilă: diminuarea pensiilor şi tulburarea liniştii de la bătrâneţe.

Cum să faci, domn’le, aşa ceva unui politician care s-a spetit să dea ţării legi şi principii înţelepte? Cum să-l privezi de o pensiuţă grasă când el s-a privat 4-8-12 ani de o viaţă tihnită şi, în schimb, a trebuit să dea interviuri pe la televizor, să locuiască în Bucureşti cu chirie? Sau când, în loc să facă bani cum face tot românu’, s-a sacrificat să asude prin Casa Poporului, fără să aibă şi el voie la oleacă de boutique, acolo, cu care să mai producă un şfanţ? Inadmisibil, într-adevăr.

Dar insist că s-ar putea ca ceea ce spune Boc să fie populism de cea mai joasă speţă. În parte, sunt convins că aşa şi este. Legea asta putea să intre mai demult în dezbatere, să fie scoasă de la naftalină înainte de criza de acum. Dar nici replicile pe care le primeşte de la celelalte partide nu sunt mai breze. Acum, ori s-au tâmpit cu toţii, ori ne cred tâmpiţi pe toţi. Mai există şi a treia variantă: cum interesele le sunt în pericol, s-au panicat şi au început să debiteze orice ca să iasă bine din acest moment.

Criza asta politică a dezvăluit o dată în plus că nu există absolut nicio preocupare pentru vreun interes al ţării. Până şi declaraţiile au fost curăţate de asemenea idei oricât de demagogic exprimate. Toţi politicienii vocali ai momentului se străduiesc să-şi perieze partiduleţul, să-l scoată în faţa lumii şi să proclame mizeria în care zac ceilalţi politicieni.

Să se fi întunecat atât de tare la minte încât să nu observe ce se întâmplă? Aceste decredibilizări reciproce nu le sporeşte cota de piaţă niciunuia, ci doar scade vertiginos încrederea pe care le-o (mai) acordă populaţia. După ce urlă ca apucaţii că presa îi tratează la grămadă, că nu are nuanţe, că pune laolaltă bunii cu răii, ei fac exact la fel cu adversarii lor. Eu zic să-i credem, fiindcă se cunosc mult mai bine ei între ei – doar mulţi sunt foşti slugoi de partid unic – şi sigur ştiu ce spun. Această bălăcire în noroi nu e deloc o atitudine de oameni responsabili, ci de trepăduşi debusolaţi.

Fiindcă nu cred că e doar un accident că se mizează pe bălăcăreli. E un calcul de-a dreptul diabolic. Există o mare doză de indignare şi scârbă socială. Societatea românească îmi pare mai predispusă acum decât în anii trecuţi să reacţioneze în virtutea umorilor, deoarece s-a săturat de demagogie goală şi tâmpă, plus că i-a cam ajuns cuţitul economic la osul financiar – cel mai sensibil, pare-se.

Nivelul la care se înregistrează răspunsul corpului social la aceste frustări este unul de speţă inferioară. Însă are „avantajul” că furnizează un prilej de defulare. Oamenii se simt răzbunaţi. După o tiradă de scârboşenii fără noimă – debitate de vreun inept lider de partid – adepţii lui (dornici de o revanşă afectivă) se simt răcoriţi ca după o sudalmă sănătoasă. Asta e miza politicului în acest moment: nevoia oamenilor de a-şi descărca năduful. Iar toate tribunele disponibile sunt folosite pentru a înfierbânta această magmă.

Priviţi cu atenţie că nici măcar pe preşedinţii de partid nu-i mai interesează că instituţia Parlamentului este compromisă dincolo de orice limite. Ei înşişi se îmbăiază în limbaj de mahala, în acuzaţii gratuite, în slogane populist-obscene. În afară de interesul politic de haită, nu mai au nimic sacru. Desigur, că de vină sunt mereu alţii pentru tot ceea ce se strică în ţara asta. Mă întreb unde fug mereu acei vinovaţi, cum scapă, de ce nu sunt niciodată prinşi asupra faptului şi cum se face că partidele s-au dovedit impermiabile la asemenea lichele, arătându-se mereu imaculate.

În mai toate discuţiile din ultima vreme nu vezi decât indivizi aroganţi, care îşi încoardă muşchii în direct, care scuipă în faţa oricui nu le oferă respectul pretins (mai niciodată şi cuvenit), nişte prost-crescuţi cu costume scumpe, lipiţi cu poponeaţa de fotoliu şi îngroziţi că ar putea pierde acest privilegiu. De la sindicalist la preşedinte de stat, toţi au ceva de câştigat sau de pierdut, un interes care cum-necum nu prea coincide şi cu interesul ţării.

Aş vrea să-i cred pe cei care spun – precum Ben-Oni Ardelean – că există şi politicieni responsabili. Regret, în democraţii lucrăm cu majorităţi. Majoritatea e actualmente, în mod explicit, dezinteresată de orice adevăr, de orice responsabilitate, de orice lucru bun. O spunea ea însăşi prin discursul majoritar pe care îl propagă. Politicienii buni, valoroşi, cinstiţi etc. nu sunt utili în această etapă.

Ceea ce au realizat aceşti nenorociţi este un fapt cu mult mai grav şi cu urmări greu de anticipat. Au compromis pentru multă vreme credibilitatea Parlamentului. O covârşitoare majoritate a populaţiei este convinsă că avem acolo o cloacă de rebuturi umane care ar merita linşajul. S-ar putea să fie adevărat. Dar asta nu înseamnă în niciun caz că nu mai este nevoie de această instituţie. Luptătorii anti-băsescieni se laudă că nu vor lăsa ţara să ajungă la dictatură. Or, prin defăimarea reciprocă în care s-au angajat, nu fac decât să înfiereze singura instituţie care stă între dictatură şi democraţie. Aşadar, fie sunt proşti, fie sunt orbi, ori pur şi simplu lipsiţi de scrupule. Altă variantă nu văd.

Mă sperie că prea mulţi oameni care odinioară se preocupau de politică, de vot au ajuns să spună că Parlamentul e doar o adunătură de mafioţi care ar fi mai bine dacă s-ar desfiinţa. Logica lor e clar deficitară, fiindcă în acelaşi fel se poate argumenta că spitalele ar trebui desfiinţate doar pentru că medicii sunt unii corupţi, iar alţii incompetenţi ş.a.m.d. Dar oamenii nu funcţionează logic. Nu acţionează logic. Iar criza actuală (cea politică) nu face decât să alimtenteze frustrările, să hiperbolizeze nemulţumirile şi să aţâţe setea de răzbunare. Foarte mulţi s-au săturat şi vor nişte capete de politicieni, dacă se poate chiar pe toate.

Aş zice că e destul de clar pentru oricine, dar – ca să nu fiu acuzat că transform nejustificat premisa în concluzie – voi spune că e doar o observaţie persoanală (empirică) aceea că gradul de insecuritate la nivelul străzii a crescut, că oamenii îşi exhibă mai prompt nervii şi agresivitatea acum decât în urmă cu 5-10 ani. În plus, tot mai mulţi au ajuns să înţeleagă că au drepturi – chiar dacă le interpretează foarte prost – şi că cineva ar trebui să le dea socoteală.

În loc să încerce să atenueze intensitatea acestor tensiuni, majoritatea liderilor politici încearcă din răsputeri să profite de pe urma lor îndreptându-le împotriva adversarului conjunctural. Dar este o mişcare fundamental greşită, pentru că înseamnă să tragi gloanţe în fundul unei bărci în care te afli tu însuţi. Asta fie şi numai pentru faptul că, aşa cum s-a întâmplat adesea, cei cărora le erau turnate azi dejecţii în creştet mâine deveneau partenerii politici admirabili şi credibili. Partea a doua e normală, politica înseamnă negociere şi asociere, prima e cea maladivă.

S-ar putea totuşi ca aceşti indivizi foarte decişi să se păstreze în funcţii să ştie mai mult decât noi. Se prea poate ca ei să cunoască adevărul despre IQ-ul maselor şi despre gradul lor de manipulabilitate. S-ar putea ca investiţia să renteze şi să-i scoată preşedinţi, primari, consilieri, parlamentari etc. Pe termen scurt, da. Pe termen lung e clar că distrug şi că, într-un fel sau altul, vor ajunge să tragă ponoasele acestui rău pe care îl cultivă cu deplină lucidate.

Anunțuri

9 gânduri despre “Criza de oameni (1)

  1. Chiar dacă Băsescu şi ai lui ar fi fost vreodată sinceri (ceea ce personal, nu cred), „curăţarea” unei ţări pe principii maniheiste duce cel mai probabil la curăţarea de-a binelea. Toată cruciada lui Băsescu împotriva corupţilor de penelişti a avut efecte dezastruoase, şi cred că ar fi avut chiar dacă pedeleii ar fi fost sfinţenia întruchipată. Culmea dezastrului se arată prin însăşi constatarea stupefiantă că pesedeii şi Iliescu au făcut chestii mai „bune”, deşi practic au pus ţara pe butuci ca să-i fure piesele! Au lucrat cât de cât pe principiul furăm-furăm, dar mai trebuie să ne şi aleagă ăştia, aşa că mai daţi-le câte ceva de care să se agaţe măcar o speranţă. Pe când pedeleii se arată pasionaţi până la sepuku de ideea de a păpa singurei toţi banii de la FMI, lăsând apoi pe alţii să-i dea înapoi dacă s-o putea, punând iobagii la treabă pe moşiile deja cumpărate de franţuji, chezaro-crăieşti, italieni şi portugheji…
    Cum ce-ar mai fi de făcut? E-M-I-G-R-A-R-E-A! Nu a mea, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor!

    • agnusstick, sper că nu asta e singura soluție. Chiar sper că mai sunt și altele. Nu știu care, dar încă mai sper. Tocmai fiindcă mă tem că s-ar putea ca asta să fie ieșirea cea mai puțin angoasantă din această situație.

  2. Sigur că există soluţii pe partea „hard”, nu asta e problema românilor, ci faptul că nu reuşim să le identificăm, nici să le aplicăm cu cap şi coadă. Iar faptul că stânga este şi va rămâne atât de puternică la noi (bazată desigur pe populism, nu pe ideologie) nu ajută deloc. Cum să urneşti carul din noroi dacă fiecare trage în altă direcţie, timp în care fiecare se înfruptă cu ce-a mai rămas în car? Marea nenorocire e cu partea „soft”: mentalităţi, caractere, pofte, gândire coerentă şi organizată pentru a face proiecte, voinţă, flexibilitate şi capacitate de analiză pentru a le pune în practică. Nu reuşim să „implementăm” proiecte hard, cum am putea s-o facem pentru „soft”, unde obiectul suntem chiar noi toţi?

    • agnusstick,
      Problema mi se pare aceea că deprecierea „hard-ului” a condus la consecințe catastrofale și în „soft”, dar și viceversa. Ma tem că, fundamental, în afară de o brumă de… nici nu știu… probabil inhibiție bună i-aș zice, aproape nimic nu stă între noi și pustiul moral desăvârșit. Chiar nu știu de unde am putea începe să ne reculegem. Fiindcă generațiile ce vin au „beneficiat” de o educație centrată pe elev, unde această centrare înseamnă în esență doar diminuarea autorității dascălului în favoarea manifestării tot mai libere și mai plenare a unor oameni în formare (dar cărora li se atribuie „drepturi” ce le depășesc cu mult capacitatea de administrare – mă refer, desigur, la majoritate, nu la excepțiile admirabile).

  3. Bun comentariu frate-miu.

    Deci ramane cum am stabilit. Sfera politicului, in Romania, e la furat.

    Despre ce se intampla la nivelul strazii, eu cred ca esti bland in constatarile tale, pentru ca , traind in Romania, schimbarile au fost gradate si perceptiile s-au ajustat incetul cu incetul. Pentru altii (ca mine) care cietuim pe alte coclauri, o vizita in Romania este un prilej de soc cultural.

    Dar apropos de asta, hai sa exploram alta sfera a vietii romanesti cea intelectuala.

    Uite iti propun sa vizitezi un articol aparut recent in Idei in Dialog http://ideiindialog.ro/articol_1038/ce_mai_ramane_din_fosta_cultura_occidentala.html , si spune-mi matale, cate greseli de limba si cate exprimari poticnite gasesti. Eu am gasit vreo cateva, dar vreau sa imi obiectivizez observatia.

    • costin,
      Am cetit articolul ăla. În general, din câte înțeleg eu, musiu Patapievici folosește limba română într-un mod care îmi dă uneori fiori. Nu știu de partea cui să fie dreptatea… N-aș prea fi de acord cu adjectivul „glamoroasă”, de pildă.

      De altă parte însă, problematica articolului mi se pare de interes și foarte serioasă. Pe mine unul mă interesează tema și mă preocupă explicațiile acestei incapacități a contemporanilor de a recepta trecutul. O văd adesea și văd, de asemenea, deseori reinterpretări convenabile ale trecutului, mergând până la ridicol.

  4. Apropos, de ce nu ne putem alia intr-un fel, noi, pierzattorii tuturor acestor jongerii. Am ajuns sa ne pierdem pina si propria tara. Te admir intr-un mod deosebit de cind am citit acel artyicol cu „sa ne cumparam pamint pentru o tara”

    Te iubesc si te pup! (Si culmea, nu sint homo!)

    • diogene73, nu știu de ce nu ne putem alia. Poate că, în felul nostru, fiecare ne aliem cu cei din imediata vecinătate și încercăm să mai schimbăm un cot, un deget (mă refer la unități de măsură, nu la membre 😉 ). De altă parte, s-ar putea ca unul dintre efectele adverse ale acestor jonglerii – cum le zici – să fie și neîncrederea în orice formă de asociere (fie ea oricât de neinstituțională), din pricina suspiciunii generalizate. Zic și eu.

      Nu sunt obișnuit să stârnesc „pasiuni” la bărbați, d-aia e bine că mi-ai precizat. 😛 Acum, serios vorbind, nu prea am ce zice decât că prețuirea celor care mă citesc mă și onorează (uneori, probabil, chiar mă măgulește), dar mă și îndeamnă la prudență suplimentară în ceea ce spun. Îmi sună prost să zic că mă simt „mai responsabil”…

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s