Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.
Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.
Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.Citește mai mult »