O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.

Cartea Water from a Deep Well este, mărturiseşte autorul, rezultatul unor ani de acumulări ce s-au datorat cursului de spiritualitate creştină pe care îl predă în universitatea teologică în care lucrează. Acest curs avea o desfăşurare mai aparte: timp de o lună de zile, studenţii care voiau să participe urcau în munte, la o cabană, fără telefoane, fără televizoare sau alte mijloace de contact cu lumea. În această stare de recluziune, erau introduşi în fascinanta lume a sfinţilor Bisericii Universale: Augustin (favoritul lui Sittser), Grigorie de Nyssa, Ioan Scărarul, Benedict, Dorothy Day, C.T. Studd, Jonathan Edwards, Melania cea Tânără, Gerhard Groote, avva Antonie, Calvin, amma Sincletica, Desmond Tutu, Vibia Perpetua, William Carey, Toma d’Aquino, Luther, Iuliana de Norwich, Maria d’Oignes, Pahomie cel Mare, Jim Elliot, Francis din Assisi, William Carrey, Thomas Merton, Ioan Casian, Bonaventura, Susana Wesley etc. etc.

Ce lume! Ce atmosferă şi ce companie distinsă! Autorul are marele merit de a fi privit cu un ochi bun activitatea acestor oameni. Admiraţia lui însă nu exclude şi delimitări sau accente mai critice, dar nu îşi face un scop în sine din contestarea şi taxarea diverselor excese sau neajunsuri. Trece peste chestiunile minore cu eleganţa omului care a cunoscut frumuseţea şi belşugul spiritualităţii creştine, aşa că nu se cramponează de o replică, de o atitudine, de un eşec personal sau instituţional.

Are „tupeul” – presbiterian fiind – să-şi examineze critic propria tradiţie spirituală, despre care afirmă: „spiritualitatea evanghelică reverberează adânc în mine, însă pentru un motiv foarte întemeiat: la vârsta de douăzeci de ani am experimentat şi eu o convertire”. Mai mult, analizează critic chiar şi rădăcinile acestei ramuri creştine atunci când vorbeşte, de pildă, despre metodele „manageriale” adoptate de către unii dintre marii predicatori ai secolului XIX. În acest punct, are şi un aliat foarte puternic în persoana lui Jonathat Edwards, care critica metodele lui Whitefield. Am aflat, din „culisele” aceleaşi tradiţii creştine (asta e, chiar şi protestanţii au deja tradiţia lor) despre spiritul ecumenic al celebrului John Newton.

Ce am remarcat însă ca o constantă este faptul că tiparele reprezentative pentru spiritualitatea unei epoci au răspuns unei nevoi acute şi reale a oamenilor din epoca respectivă. Nu este vorba aici de aşa-zisa relevanţă, fiindcă acest concept duhneşte de marketing şi publicitate de la o poştă. Nu, nici gând! E vorba despre faptul că Gură-de-Aur, Jean de Brébeuf, Tomas À Kempis, Tertulian, Mary Slessor şi mulţi alţii erau extrem de preocupaţi de sufletul omului şi că reuşeau să pună învăţăturile scripturilor în relaţie cu nevoia specifică a oamenilor dintr-o epocă.

Parcurgând cartea cu încetinitorul, n-am rămas vreun moment cu impresia că vreo tradiţie creştină iese dezavantajată sau, dimpotrivă, că este tratată părtinitor. Nici că vreun model spiritual ar fi superior altuia. Fiindcă absolut toate au riscurile şi chiar neajunsurile lor certe. Întâlnirile cu Dumnezeu nu sunt condiţionate de terminologii precum naştere din nou, restaurare, convertire, îndumnezeire etc. Ele, din fericire pentru noi, se întâmplă şi transcend atât raţiunea cât şi raţiunile meschine ale muritorilor ce vor să rechiziţioneze „recipientul” cu har. Toate tradiţiile creştine au dat martiri, în toate se regăsesc şi derapaje, toate au şi stigmatele lor ruşinoase. Nici cei care se reinventează acum şi se denumesc mai creştini decât toţi predecesorii nu vor scăpa de asta. Asasini nu sunt doar cei cu arma sau cu rugul, ci şi cei cu cuvântul sau cu indiferenţa, cu legalismele sau cu intransigenţa, cu exclusivismul sau cu mândria de a fi superior altora.

Cartea urmează să apară la Editura Casa Cărţii, faţă de care îmi exprim din nou aprecierea pentru asemenea iniţiative. Titlul încă n-a fost stabilit, variantele în discuţie fiind Apă dintr-o fântână adâncă (deci o traducere fidelă a titlului în engleză) şi Izvoare de apă vie (propus de către subsemnatul ca traducător). V-aş ruga, dacă binevoiţi, să vă exprimaţi preferinţa pentru unul sau celălalt dintre titluri, fiindcă ar fi de un real ajutor. Personal mă interesează care dintre titluri v-ar atrage mai mult într-un raft de librărie sau la o tarabă de cărţi.

Publicitate