Cuvinte care trădează

Guvernul se tot laudă de ceva vreme că urmează să-şi asume răspunderea pentru nişte legi, în faţa Parlamentului. În sine, formula defineşte, din câte înţeleg eu, o procedură care asigură o trecere mai rapidă prin legislativ a unui act normativ.

Dacă însă desfacem puţin această sintagmă, rezultatul este de-a dreptul… revelator. E clar că ceea ce fac eu reprezintă o metodă care, în altă situaţie, ar fi fără sens. Însă locuim în România… unde lucrurile capătă mereu semnificaţii surprinzătoare.

Mai întâi să vedem ce întrebări ar putea ridica afirmaţia că în data cutare, Guvernul îşi va asuma răspunderea. Adică tot ceea ce a făcut până acum nu-şi asumă? Toate deciziile pe care le ia aproape de un an pot fi la un moment dat repudiate şi neasumate de către executivul actual? Ori înseamnă că hotărârile de până acum n-au fost luat cu responsabilitate? Că, deşi e criză economică, s-a decis la plesneală sau în funcţie de interesele personale/partinice ale unora?

Chiar dacă vă vine şi ne vine să răspundem în mare parte afirmativ la întrebările de mai sus, abţineţi-vă puţin. Fiindcă lăsăm anecdoticul la o parte, ieşim din calambur şi trecem la chestiuni mai serioase. Nu chiar de tot, că fără puţină speculaţie ironică nu mai iese demonstraţia.

Guvernul zice că îşi asumă răspunderea în faţa Parlamentului. Deci Parlamentul – dacă ar fi să readucem sintagmele la realitatea de care s-au desprins – poate trage la răspundere Guvernul pentru ceea ce îşi asumă. Aşa e şi normal, doar Parlamentul l-am ales noi. Astfel funcţionează lucrurile într-o democraţie.

Din nefericire – şi aici e ironia sorţii mai vizibilă – ăia care au puterea să tragă la răspundere sunt oamenii în care românii au cea mai puţină încredere (potrivit tuturor sondajelor de opinie din ultimii ani, cel puţin). Fiindcă nu i-am ales noi, în ultimă instanţă, ci s-au ales ei. În sensul că au momit, minţit, trişat şi ce-or mai fi făcut ca să fie trimişi Parlament, de unde ştiu ei că, dacă te pricepi cât de cât, nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. In paranteză fie spus (fiindcă e deja un alt subiect), credibilitatea instituţiei legislative nu s-a îmbunătăţit în urma alegerilor uninominale…

Să recapitulăm. Guvernul îşi asumă răspunderea în faţa instituţiei pe care românii o consideră ca fiind cea mai coruptă. Pusă într-o asemenea cheie, situaţia pare peste măsură de ridicolă. Cei mai critici vor remarca probabil că la această concluzie am ajuns jucându-mă practic cu un calambur sau mizând pe o denaturare a limbajului. Fie, m-aţi prins!

Dar să revenim puţin la parlamentarii care, deşi ştiu că sunt consideraţi (şi uneori chiar sunt efectiv) corupţi, continuă să invoce votul nostru ca să-şi legitimeze tot felul de acţiuni despre care am încetat de multă vreme să mai credem că ar putea fi în interesul naţiei. Asta pentru că, denunţându-se reciproc, şi-au scos la iveală multe dintre mânăriile prestate. Tocmai părinţii corupţiei în România vor să-şi tragă la răspundere colegii care au trecut pentru scurtă vreme în tabăra puterii executive. Au acest drept. Legal. Dar nu mai au de multă vreme vreun drept sau vreo legitimitate morală să facă asta. Însă continuă să o facă, ştiind că tupeul amplificat dincolo de orice limită a bunului-simţ nu mai este perceput ca obrăznicie şi silnicie, ci drept curaj şi perseverenţă.

Asumarea se arată aşadar într-o nouă lumină: un gest ridicol, prin care interesele celor care guvernează trec pe dinaintea celor care râvnesc să guverneze. E ca şi cum ai trece ceaunul aburind pe dinaintea unor vânători care n-au capturat nimic de multă vreme.

Anunțuri

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s