O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.Citește mai mult »

Virtuţile curative ale turmei

În urmă cu vreun an de zile primeam acest clip la care, din când în când, sunt nevoit să mă întorc. A rămas un punct de referinţă. De atunci, nu mai pot vorbi cu dispreţ despre turmă, am grijă ce numesc animalic. Pe bune, nu-i doar o retorică de blog, ca să dau mai deştept pe monitoarele cititorilor. Dimpotrivă, s-ar putea ca pentru unii să dau de prost când spun asta.

Două sunt chestiile care mă determină să îmi amintesc periodic acest filmuleţ: comportamentul turmei şi atitudinea faţă de violenţa îndreptată spre cel slab.

Prezentul nostru destupat la minte vituperează de câte ori are ocazia împotriva turmei şi a comportamentelor de turmă. Profeţii contemporaneităţii ne zoresc să ieşim din turmă şi să ne afirmăm sinele. Să dăm frâu liber vieţii încătuşate în… habar n-am unde, de fapt. Ideea ar fi că trebuie să fii tu însuţi. Nu prea îţi spune nimeni cum, iar cei care îţi spun te trimit, vai, la un set de modele preexistente. Fii tu însuţi/însăţi când îţi faci un tatuaj mişto (că tot aşa mai au vreo câteva zeci de mii din ţara asta). Fii tu însuţi/însăţi şi cumpără cel mai tare gadget de pe piaţă (oricum e făcut în serie). În orice caz, îndemnul de a te lepăda de blestemata turmă e un nonsens în sine. Nu poţi să te afirmi dacă nu e cine să te privească. E ca şi cum ai încerca să arunci un avion de hârtie într-o cameră vidată.Citește mai mult »

Cocoșii lui Adam

Cândva încercam să scriu poezie. Acum…

Cocoşii lui Adam

Auzi cocoşii, Petre, îi auzi?
Cum cântă de mama focului?
Degeaba i-am ameninţat…
Mai întâi cu moartea,
Apoi cu viaţa, cu toată viaţa,
Că n-au cedat.

S-au suit în vârful casei să cânte,
După aceea s-au suit în plopi să cânte,
În fagi, în brazi, pe dealuri.
Acum au luat calea munţilor şi de acolo
Vor iar să cânte.

Citește mai mult »

Cuvinte care trădează

Guvernul se tot laudă de ceva vreme că urmează să-şi asume răspunderea pentru nişte legi, în faţa Parlamentului. În sine, formula defineşte, din câte înţeleg eu, o procedură care asigură o trecere mai rapidă prin legislativ a unui act normativ.

Dacă însă desfacem puţin această sintagmă, rezultatul este de-a dreptul… revelator. E clar că ceea ce fac eu reprezintă o metodă care, în altă situaţie, ar fi fără sens. Însă locuim în România… unde lucrurile capătă mereu semnificaţii surprinzătoare.

Mai întâi să vedem ce întrebări ar putea ridica afirmaţia că în data cutare, Guvernul îşi va asuma răspunderea. Adică tot ceea ce a făcut până acum nu-şi asumă? Toate deciziile pe care le ia aproape de un an pot fi la un moment dat repudiate şi neasumate de către executivul actual? Ori înseamnă că hotărârile de până acum n-au fost luat cu responsabilitate? Că, deşi e criză economică, s-a decis la plesneală sau în funcţie de interesele personale/partinice ale unora?

Chiar dacă vă vine şi ne vine să răspundem în mare parte afirmativ la întrebările de mai sus, abţineţi-vă puţin. Fiindcă lăsăm anecdoticul la o parte, ieşim din calambur şi trecem la chestiuni mai serioase. Nu chiar de tot, că fără puţină speculaţie ironică nu mai iese demonstraţia.Citește mai mult »

Cu lucrarea la control (II)

Merg mai departe cu lucrarea mea de control şi postez următoarele trei poezii traduse, plus strofa pe care autorul cărţii o foloseşte ca motto pentru capitolul despre George Herbert.

Cu poemele de faţă m-am opintit mai mult. Aici se vede mai bine predispoziţia poetului pentru forma elaborată, pentru poezia vizuală şi muzicalitatea cuvintelor. Unul dintre texte (Paradise) este, practic, intraductibil în româneşte. Traducerea devine în acest caz o chestiune pur utilitară, neavând posibilitatea păstrării unor elemente fundamentale de stilistică şi expresivitate la care recurge poetul.

Affliction (III)

My heart did heave, and there came forth, Oh God!
By that I knew that thou wast in the grief,
To guide and govern it to my relief,
Making a scepter of the rod:
Hadst thou not had thy part,
Sure the unruly sigh had broke my heart.

But since thy breath gave me both life and shape,
Thou knowest my tallies; and when there’s assign’d
So much breath to a sigh, what’s then behind?
O r if some years with it escape;
The sigh then only is
A gale to bring me sooner to my bliss.

Thy life on earth was grief, and thou art still
Constant unto it, making it to be
A point of honor, now to grieve in me,
And in my members suffer ill.
They who lament one cross,
Thou dying daily, praise thee to thy loss.

Citește mai mult »