Apologeții

Sub denumirea generică de apologeţi sunt cuprinşi scriitori creştini din secolul al II-lea care au apărat creştinismului în faţa autorităţilor, dar şi în faţa atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulţi dintre ei – cei despre care există informaţii – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educaţi, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor. Probele istorice dărâmă repede un mit, drag unora dintre contestatarii creştinismului, care susţine că această religie a fost mereu a celor mulţi şi ignoranţi. De altfel, acestora le răspunde pentru prima dată Ieronim, cu De viris illustribus (prima istorie a literaturii bisericeşti). Dar totodată se prăbuşeşte şi fala unora dintre creştini (mai ales urmaşi de protestanţi) care făceau din ignoranţa proletară o mare şi sfântă virtute.

Fără să intru în detalii şi să mă prind într-o polemică încrucişată, cred că pot afirma – mizând pe o judecată de bun-simţ – că nu aveau cum să fie foarte mulţi cărturari în biserică, deoarece nici în societate nu erau şi nu sunt nici astăzi o majoritate. Dar că oameni cu carte – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de imaginea de intelectuali ori cărturari – au fost mereu în creştinism în toate epocile. Chiar mergând mai înapoi în timp, din cei nouă autori ai Noului Testament, doi sunt cu educaţie aleasă (unul doctor, celălalt expert în Torah). Un procent interesant şi fără să luăm în calcul ponderea scrierilor lor în NT. Ca să nu zic că toţi ştiau să scrie, într-o vreme în care şcolarizarea nu era obligatorie şi finanţată de la bugetul de stat.

De fapt, acesta era unul dintre semnele care individualizau puternic mişcarea creştină: odată intraţi oamenii în Biserică, dispăreau diferenţele de clasă socială, educaţie, etnie. Mai precis, aceste diferenţe nu erau motive de discriminare, situaţie ce contrasta flagrant cu moda timpului. Darurile spirituale nu erau împărţite după criterii omeneşti. De altă parte, nici talentele şi deprinderile dinaintea convertirii (dacă nu erau dintre cele condamnabile moral: hoţie, prostituţie etc. – vezi Ipolit din Roma) nu erau amputate, ci redirecţionate şi puse în slujba unui scop sfânt. Este tocmai situaţia apologeţilor.

A scrie, în acea perioadă, însemna, ca şi astăzi, a te face vizibil. Era un gest de afirmare individuală (oarecum impropriu numită astfel, într-o vreme în care nu exista noţiunea de individ), dar care nu ducea numele autorului în lista de bestselling, ci pe cea de most wanted. Nu se concretiza în renume, titluri academice şi bani, ci în pericole de moarte. Actul scriiturii era unul ce presupunea curaj şi credinţă. De fiecare dată, consecinţele puteau fi dintre cele mai drastice. Martirajul reprezenta o realitate tangibilă şi o „răsplată” oricând posibilă pentru orice autor şi pentru orice lider creştin. Aceasta şi este până la urmă soarta pe care o împărtăşeşte Iustin (Martirul). Conducătorii comunităţilor creştine au devenit repede o pradă căutată de persecutori.

Apologiile au fost de multe ori scrisori adresate unor autorităţi de cel mai înalt nivel. Iustin se adresează împăraţilor (Antonius Pius şi Marc Aureliu) şi Senatului roman. Atenagora li se adresează lui Marc Aureliu şi Commodus. Tertulian îşi scrie Apologeticul adresându-l guvernatorilor de provincii, care îi persecutau pe creştini. Scrierile apologetice veneau să afirme legitimitatea creştinismului în raport cu normele legislative existente. Totodată, nu se sfiau să evidenţieze virtuţile şi superioritatea creştinismului faţă de celelalte religii. Apologeţii au fost cei care au început să vorbească despre toleranţă religioasă şi despre libertate religioasă.

Contextul era destul de complicat. Valurile de persecuţii se întindeau pe ani întregi, urmate de perioade de acalmie. Apăruseră deja şi primele erezii în Biserică şi în jurul ei (marcionismul, ebionismul, neoplatonismul, ereziile antitrinitare, maniheismul, diversele forme de gnosticism etc.). Tertulian însuşi (cel mai însemnat învăţător al Bisericii din acest secol) devine adeptul montanismului, grupare condamnată ca eretică ulterior de conciliile ecumenice şi reconvertită la dreapta credinţă de către Augustin. Canonul Scripturii încă nu era definitivat (cu toate că exista un consens în linii mari), acest fapt petrecându-se abia în veacul al IV-lea. Martirajul devenise atractiv pentru unii din mai multe motive. Viaţa de după moarte era (şi continuă să rămână pentru orice creştin) mai de dorit decât chinurile vieţii pământeşti. Mulţi aşteptau escatonul într-un viitor foarte apropiat, drept pentru care erau repede dispuşi să moară. Pe de altă parte, martiriul aducea o paradoxală faimă celor care erau ucişi de autorităţi. Astfel că apologeţii s-au văzut nevoiţi să stabilească reguli de… valabilitate a martirajului. Acesta trebuia să fie inevitabil, nu căutat, şi să vină împotriva dorinţei naturale a celui în cauză.

În aceste ape tulburi, apologeţii aveau de apărat creştinismul de nişte acuze destul de grave: canibalism, incest sau ateism. Euharistia era greu de înţeles altfel decât ca îngurgitarea trupului cuiva, odată ce tocmai acestea erau cuvintele folosite (aşa cum le lăsase Christos). Relaţiile strânse şi apelativele „frate”, respectiv „soră” stârneau nedumerirea. Iar neparticiparea la sărbătorile religioase ale imperiului putea conduce la suspicinea de ateism. Ironică situaţie!

Datorită comunităţilor unite şi discrete, s-au ivit şi au fost întreţunite zvonuri ce vizau imoralitatea întâlnirilor care ar degenera de fiecare dată în orgii. Dar adunările creştine trezeau suspiciunea şi că ar vrea să submineze autoritatea Romei, ca orice alt „club politic” sau grupare care se întâlnea în ascuns. Iar aceste ipoteze nu erau departe de adevăr, din moment ce creştinii refuzau cu preţul vieţii cultul împăratului, de exemplu.

Cu toate că erau oameni bine intenţionaţi şi dispuşi să plătească preţ de sânge pentru credinţa lor în Christos, apologeţii au făcut destule erori. Unii au păşit destul de adânc către erezii. Probabil că cea mai simplă modalitate de a-i deosebi pe cei ortodocşi (în sensul dreptei credinţe) de ceilalţi – pentru perioada în discuţie – este să cercetăm dacă Biserica i-a canonizat ca sfinţi (trebuie văzute, desigur, atât sinaxarele ortodoxe orientale, cât şi cele catolice apusene) sau îi încadrează într-o altă categorie. Dintre apologeţi (mă refer la cei traduşi în româneşte), au fost sanctificaţi Iustin Martirul şi Filosoful, Ciprian şi cam atât. Atenagora Atenianul, Minucius Felix, Teofil al Antiohiei, Taţian Asirianul sau chiar Tertulian au avut erori dogmatice condamnate la diferite momente de către Biserică.

Trebuie precizat că toate scrierile acestor oameni dovedesc o cunoaştere temeinică a Scripturii şi o grijă deosebită pentru soarta creştinătăţii. De asemenea, erau oameni cu moralitate înaltă şi care au îndemnuri limpezi la o viaţă sfântă. Un principiu (popular!) drag unei întregi tradiţii mai recente spune că propria sinceritate, însoţită de sfinţenie şi confirmarea interioară venită de la Duhul Sfânt reprezintă o autoritate suficientă în materie de interpretare a Bibliei şi, deci, de credinţă adevărată. Apologeţii sunt dovada că nu este chiar aşa. Toată onestitatea şi devotamentul pe care-l dovedeau (Origen, care a desfăşurat şi el activităţi cu caracter apologetic, a murit din cauza torturilor pentru credinţă), nu i-a scutit de erori. Și chiar nădăjduiesc că nu se vor găsi contemporani de-ai noştri care să caute explicaţia în lipsa moralităţii. Iar dacă vor neapărat să procedeze astfel, îi sfătuiesc să înceapă cu distinsul scriitor creştin Tertulian. Țin să precizez că nu consider că această metodă se dovedeşte imperfectă din pricina Persoanei Duhului Sfânt.

Vor completa, probabil, unii cu principiul că ceea ce înţelegi pe cont propriu trebuie confirmat de biserica locală din care faci parte. Cum vom vedea cu altă ocazie, nici acest for nu poate constitui autoritatea ultimă. Fiindcă au existat grupări mari de credincioşi care au rătăcit serios de la calea cea dreaptă. Iar exemplul din secolul al II-lea este cel al montaniştilor. Cu toate că aceste grupări puteau demonstra o fervoare religioasă deosebită, acest fapt nu garantează şi ortodoxia lor. J.K. Dippel, un autor care acordat preeminenţă trăirii asupra dogmei, a ajuns să-i justifice pe toţi ereticii, considerând că Biserica i-a condamnat pe nedrept, deşi tocmai ei, „prin modul lor de viaţă, fuseseră mai aproape de cuvintele şi exemplul lui Christos”. Acest Dippel era adeptul mesajului „simplu şi clar” al lui Iisus.

L-am tot pomenit pe marele scriitor bisericesc de limbă latină Tertulian şi mai de fiecare dată în contexte defavorabile. Ar fi cu totul regretabil să las impresia că ar fi fost doar atât. Polemist de geniu, a apărat fără teamă Biserica în vremuri tulburi, demonstrând absurditatea procedurilor legale aplicate de imperiu – care se declara tolerant cu religiile care nu încălcau legile (iar creştinismul îndeplineşte această condiţie, demonstrează apologetul din Cartagina) – creştinilor. Apologeticul lui a fost tradus, datorită importanţei, din latină în greacă, pentru uzul tuturor credincioşilor.

Afirmând realitatea corporală a lui Christos, el combate erezia docetistă şi fundamentează dogma cristologică. Deschide seria teologilor de limbă latină, furnizând şi elementele fundamentale ale limbajului teologic pentru patristica latină. Este cel dintâi care face apel la tradiţie – înţeleasă ca transmitere a „patrimoniului de credinţă” – pentru a conferi autoritate şi legitimitate păstrătorilor ei. Exeget mai degrabă literalist, demonstreză riguros corespondenţele dintre Vechiul şi Noul Testament, în contextul în care mulţi eretici contestau inspiraţia Scripturilor iudaice pe motiv că ar fi revelaţia unui Dumnezeu inferior.

Aşadar, la numai 100-150 de ani de la moartea apostolilor, Biserica nu arată atât de liniştită şi ideală cum, poate, ne-ar plăcea să ne-o imaginăm. Era în curs de maturizare în contactul ei cu complexitatea realităţii. Privind din alt unghi, deşi trecuse un secol de la adormirea apostolilor, Biserica încă există şi, în ciuda convulsiilor interne, cât mai ales a pericolelor exterioare, continuă să crească şi să se întărească.

Bibliografie folosită şi/sau recomandată:
1. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
2. Comby, Jean, Să citim istoria Bisericii, trad. Mihaela Voicu, Bucureşti, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, vol. 1, 1999.
3. Schaff, Philip, History of the Christian Church, Volume II: Ante-Nicene Christianity. A.D. 100-325, Grand Rapids, MI: Christian Classics Ethereal Library, http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc2.html. Această carte, precum şi altele, pot fi descarcate sau citite pe site-ul http://www.ccel.org/.
4. Apologeţi de limbă greacă, traducere, introducere, note şi comentarii pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Olimp Căciulă, pr. prof. D. Fecioru, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, colecţia PSB 2.
5. Apologeţi de limbă latină, traducere de prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi prof. David Popescu; introducere, note şi indici de prof. Nicolae Chiţescu, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, colecţia PSB 3.
6. Rus, Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, Ed. Lidia, 2003.
7. Moreschini, Claudio; Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine. (I) De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriel Sauciuc, Iaşi, Polirom, 2001.

Anunțuri

6 gânduri despre “Apologeții

  1. Un mare apologet (al secolului XX) pe care vi-l recomand cu căldură este C.S. LEWIS (citiţi AICI un capitol fascinant numit „BINELE ŞI RĂUL CA INDICII CU PRIVIRE LA SEMNIFICAŢIA UNIVERSULUI” ) De fapt, toată cartea lui C.S. LEWIS merită să fie citită on-line AICI

    • #tomisthecat
      Nu știu dacă e doar o coincidență, dar tocmai azi am postat aici un text despre Treburi cerești. L-am descoperit de multă vreme pe Lewis. E un autor complex, fascinant și prea puțin „cuminte”. Mulțumesc de semnalizări.

      Într-adevăr, dintre ce am citit din apologetica creștină de secol XX (destul de puțină totuși) Lewis îmi seamănă cel mai mult cu marii săi înaintași.

  2. Nu cred că este vreo coincidenţă, ci dimpotrivă, bunul Dumnezeu a găsit cu cale ca atât tu, cât şi eu, să descoperim un om care a lăsat în urma sa o bogată moştenire spirituală, unul dintre cei mai străluciţi intelectuali ai secolului 20, marele apologet CLIVE STAPLES LEWIS.
    Din nefericire, în România, acest ilustru profesor universitar de la Oxford, nu a fost şi nici nu este cunoscut, editurile şi librăriile, preferând să publice / difuzeze cărţi de magie şi vrăjitorie, zodiace, cărţi despre Madonna sau Michael Jackson (vezi „MJ – Nebunie şi magie”), literatură pornografică şi tot felul de alte prostii şi nimicuri ale acestei lumi pline de întinăciune şi păcat. Ceea ce este de valoare, rămâne undeva în umbră, într-un loc inaccesibil pentru poporul român, iubitor de băutură, ţigări, manele, telenovele şi show-uri TV desfrânate. Dacă românii l-ar citi pe C.S. LEWIS, sunt convins că valoarea ar începe treptat să ia locul non-valorii ! Cât de mult ar avea de câştigat românii ! Cât de mult ar evolua această ţară !
    Ai perfectă dreptate atunci când spui că există foarte puţine lucrări de apologetică creştină. După ce că sunt foarte puţine, nici pe acelea nu le găseşti în librării (se găseşte numai ce se vinde, deci se urmăreşte exclusiv scopul comercial)
    Îţi mai propun o carte excelentă pe care o poţi citi on-line AICI (este vorba de AM IUBIT O FATĂ de Walter Trobisch)
    După ce termini de citit această carte deosebită, te rog să o recomanzi tuturor adolescenţilor şi tinerilor pe care-i cunoşti ! Aştept impresiile tale (eventual un comment) legate de această carte.
    Fii binecuvântat împreună cu cei dragi ai tăi !

    • Când ziceam de coincidență, mă gândeam mai degrabă la momentul în care tocmai postasem pe http://www.scriptorie.wordpress.com recenzia la cartea lui Lewis. Că altfel, normal că pronia divină lucrează pe căi ce ne rămân ascunse sau măcar surprinzătoare.
      Eu m-aș bucura dacă creștinii l-ar citi mai mult pe C.S. Lewis. Sau și mai restrictiv: dacă cei ce au auzit de el l-ar citi le-ar prinde bine. Sau măcar cei care zic că îl apreciază, dacă l-ar citi cu toții și l-ar lua în serios, poate că altfel ar arăta fața creștinismului nostru. Însă nu e cazul să fie impus chiar un astfel de autor care apără mai mult decât orice liberatatea omului.

      PS: Vedeți să nu aveți probleme pentru copyright la cărțile respective.

  3. Nu este nevoie ca cineva să-l impună pe C.S. LEWIS din simplul motiv că C.S. LEWIS se impune el însuşi prin tot ceea ce a scris şi prin tot ceea ce a lăsat în urma lui.

    Cele două cărţi erau deja pe Internet pe alte bloguri, deci nu eu am fost cel care le-a publicat, eu doar le-am căutat pe Internet, le-am găsit şi le-am preluat pe blogul meu. Cred că poporul român asaltat de manele, telenovele, show-uri desfrânate şi alte nimicuri cu miros de kitsch, trebuie să aibă şansa să poată citi on-line lucrările lui C.S. LEWIS sau ale lui WALTER TROBISCH.
    În acest fel, românii ar putea ajunge la concluzia că pot fi nişte valori într-o lume a non-valorii !

    P.S. Citeşte AICI articolul scris de mine şi intitulat EŞTI GATA SĂ MORI PENTRU CREDINŢA TA ?!? Vizionează neapărat filmuleţul respectiv, foarte bine realizat. Bless you.

    • #tomisthecat
      Problema copyright-ului e una complicată, nu o dechid acum aici, fiindcă n-aș putea să explic în puține cuvinte ce cred. Dar ziceam asta fiindcă există riscul să apară cineva care să reclame drepturile asupra cărților respective. În fine, subiectul e mai degrabă marginal.

      Cât privește filmulețul indicat, mărturisesc că nu e genul meu. Asta pentru că nu cred că cineva își poate programa ce să răspundă într-o asemenea situație, fiindcă e foarte greu să ne cunoaștem cu atâta acuratețe reacțiile și sufletul. Există oameni care – fără să fie creștini foarte fervenți – și-au riscat viața pentru alții, pentru o cauză etc. Nu pot să le măsor eu credința. După cum există creștini foarte „gălăgioși” care nu sunt în stare nici să ajute un nenorocit pe stradă. Lucrurile sunt complicate.
      Un alt motiv pentru care nu reacționez la asemenea mesaje este acela că mizează prea mult pe emoția de moment, pe tulburarea afectivă a spectatorului. Și mă tem de deciziile luate sub impulsul afectiv al momentului.

      Altfel problema e valabilă, dar cam ca în cazul lui Petru: una zicem, însă nu prea știm ce vom face diseară.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s