Ne-am tâmpit ?!

Undeva la ţară, un individ a ucis (în chinuri) un cal. Fiţi atenţi la cum este construită „ştirea”, nu la ceea ce spune. Dintr-odată, toate „organele” se sesizează că s-a produs monstruoasa „crimă”. Omul poate fi încadrat la… omor (!?). Într timp, despre tipii care au masacrat un om se vorbeşte aproape cu admiraţie. Ei sunt numai „suspecţi”, pe când ăstalaltu’ e o bestie!

S-au sesizat până şi genialii psihologi care au decretat cu multă competenţă ştiinţifică faptul că minorii care au asistat la acest „deces” (vorbim despre al calului) au nevoie urgentă de terapie serioasă şi îndelungată ca să-şi revină. Am rămas prost când i-am auzit. Adicătelea, toţi străbunii noştri erau nişte traumatizaţi irecuperabili, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, ei asistau frecvent la scene de cruzime. Până în urmă cu câteva sute de ani, vânătoarea era cu siguranţă o activitatea foarte sângeroasă.

Copiii din vremea noastră – în afară de cei marcaţi pe viaţă de moartea animalelor, desigur – nu au această problemă absolut deloc. La televizor văd numai îngeraşi plutind pe norişori, jocurile de computer sunt în majoritatea lor de perspicacitate şi complet lipsite de violenţă. Numai sacrificarea unui cal îi poate traumatiza, altfel sunt într-un mediu perfect non-violent.Citește mai mult »

Reclame