Febra apocalipselor

Chiar înainte să-i ştiu numele şi renumele, Tim LaHaye mi-a tulburat existenţa cu filmele ce au ieşit din romanele sale (seria Left Behind). Îmi amintesc că vreo două pelicule mi-au bântuit adolescenţa cu spăimoase viziuni apocaliptice. Neavând altă „sursă de informare”, am cam luat de bune ideile filmelor. Abia recent am realizat ce industrie poartă actualmente în spinare şi în vârful peniţei – ori în tastatură – autorul american. Între timp, atât fricile cât şi interesul pentru aceste viziuni de sfârşit mi s-au diminuat considerabil.

Din pricini profesionale, am fost nevoit, de curând, să iau din nou contact cu perspectiva lui LaHaye şi să mă îngrozesc, pe alocuri, câtă pasiune, câtă virulenţă şi câte şi mai câte se adună în jurul unor interpretări care, în marea lor majoritate, se vor dovedi mincinoase sau măcar inutile. Editura Cartea Creştină urmează să publice cartea Codul Apocalipsei de Hank Hanegraaff. Trebuie să spun că, dacă nu era nevoie să o citesc, probabil că n-aş fi dat niciodată banii pe ea, iar de citit, sunt minime şansele s-o fi citit. Acum că am făcut-o însă, n-aş putea zice că îmi pare rău.

Probabil că pentru cei deosebit de preocupaţi de sfârşitul vremurilor, lectura acestei cărţi se impune cu necesitate. Ca să nu mai lungesc vorba, divulg poziţia pe care se situează Hanegraaff: se opune făţiş şi cu multe probe teologiei implicite şi explicite a lui Tim LaHaye&co. Habar nu am câţi adepţi o fi strâns între timp Supravieţuitorii şi nici câţi dintre aceştia sunt români.

Una dintre tezele – argumentate în Codul Apocalipsei – ce strică multe teorii despre sfârşitul vremurilor este aceea că mesajele apocaliptice din Noul Testament (Matei 16, 24,… 1 Tesaloniceni, Apocalipsa) i-au avut ca destinatari pe creştinii din secolul I. Prin urmare, aceste oracole s-au împlinit deja, măcar în parte, în primul veac. Toate subiectele fierbinţi ale actualităţii – de la cipurile biometrice la apariţia îngrozitorului Anticrist – îşi pierd astfel din atractivitate şi sustenabilitate. Faptul că ele s-au împlinit însă în generaţia apostolilor nu înseamnă că n-ar putea să anunţe – tipologic – şi alte evenimente care stau să se întâmple. Cu toate acestea, miza cea mai consistentă a disputelor escatologice este subminată odată acceptate idei precum aceea că, de pildă, Nero era fiara (numele lui întrunind condiţiile numerice necesare: 666!).

Pentru a-şi susţine demonstraţia, Hanegraaff recurge la cinci principii hermeneutice: principiul istoric, principiul literalismului, principiul iluminării, principiul gramaticalităţii, principiul tipologiei şi sinergia biblică. Nu intru mai mult în terminologia de specialitate, fiindcă nu mă fascinează în mod deosebit.

Situarea lui H.H. în această chestiune pare de bun-simţ. Mi s-a părut revoltător că aşa-numiţii creştini sionişti nu se sfiesc să proclame moartea palestinienilor şi imperativul unui stat evreu mult mai cuprinzător sub raport teritorial. Pat Robertson, vestit promotor al evangheliei prosperităţii, a fost în stare să afirme că cei care vor face concesii palestinienilor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu precum Yitzhak Rabin sau Ariel Sharon. Există şi alţi indivizi care se numesc creştini – fiind chiar teologi – şi care justifică orice abuz împotriva palestinienilor invocând necesitatea întoarcerii poporului Israel între graniţele din vremea lui Solomon.

Se merge cu această idee până acolo încât se afirmă că la Ierusalim se vor reinstitui jertfele cu valoare soteriologică. Astfel că jertfa lui Cristos este invalidată explicit de dragul interpretărilor pretribulaţioniste.

Dacă Hanegraaff nu minte, atunci Apocalipsa a devenit un derdeluş unde tot felul de „teologi” (începând cu „iluminatul” J.N. Darby, din veacul al XIX-lea) îşi prezintă numerele de acrobaţie hermeneutică oricât de fanteziste. Poate vă stârnesc curiozitatea dacă vă spun că una dintre marile probleme exegetice şi practice ale pretribulaţioniştilor este încă „juninca roşie” desăvârşită, de care va fi nevoie – potrivit ritualului mozaic – pentru sfinţirea templului rezidit fix pe locul în care se află actualmente Domul de pe Stâncă (al musulmanilor), care, desigur, trebuie să dispară de pe faţa pământului.

Atâta scrupulozitate m-a descumpănit. De la un punct încolo devine amuzant, dacă aceste teorii ar rămâne doar fantazări de weekend. Chuck Smith a fost nevoit să-şi revizuiască prin anii ’80 o estimare care prevedea că Isus va reveni înainte de 1982, parcă. Calendarele dispensaţionliste au fost bulversate în mai multe rânduri, iar noile termene stabilite s-ar putea să fie curând – dacă n-au şi fost deja – infirmate. (Ziceu că Isus va reveni înainte să moară generaţia care a prins naşterea statului Isralel – 1948 – după ce anunțaseră în prealabil – retractând ulterior – că generația Primului Război Mondial e măsura vremurilor…) Cu toate acestea, oamenii perseverează să calculeze, să reinventeze scadenţe, să seducă mulţimi, să facă bani.

Nu sunt antisemit, ba dimpotrivă. Însă e clar că nişte oameni care se pretind creştini au luat-o rău pe arătură când închid ochii la epurarea etnică a palestinienilor – dintre care destui sunt creştini, nu musulmani, deci fraţii lor de credinţă – doar de dragul de a li se confirma teoriile lor fie ele oricât de „biblice”.

Ceea ce mă deranjează personal este nonşalanţa cu care aceste teorii curg de la amvoane de parcă ar fi de la sine înţelese, cu toate că abia secolul XIX le-a adus în fiinţă. Or fi ele la modă, dar sunt puţin cam prea originale ca să poată căpăta girul necondiţionat al creştinismului istoric. Ca orice teorie modernă însă, după ce îşi desfigurează predecesorii imediaţi, îşi caută legitimări istorice străvechi. Asta ca să salveze impresia validităţii. Nu altfel procedează organizaţiile pentru drepturi civile (fie că vorbim despre homosexuali, feministe sau alţii). Patentat probabil de reformatorii şi renascentiştii (care însă făceau asta din dragoste de adevăr, nu din nevoia de legitimitate), procedeul a devenit între timp prea versatil şi mârşav de la un punct încolo. Şi anume din acel punct în care speculează lipsa de informaţii, credulitatea şi labilitatea afectivă a mulţimilor.

Anunțuri

6 gânduri despre “Febra apocalipselor

    • #Alexandru Nădăban

      Mulțumesc, dom’ profesor! Nu sunt ironic, chiar mi-ați predat într-o vreme pe meleaguri orădene (ca să mă esprimez clișeic). Cel mai bine zice autorul, eu m-am luat după el și, într-un fel, am făcut și o cură de „dezintoxicare”. Din câte am observat – n-am date statistice pe care să mă bazez – pentru mulți dintre evanghelici teoriile dispensaționaliste sunt la mare trecere (chiar normative pentru lectura Scripturii). Tot la mare trecere sunt și pentru unii ortodocși teoriile catastrofice despre satana din pașaport. În acest context, Hanegraaff e un duș rece.

    • #DanuțM
      Și eu îi mulțumesc lui M.C. pentru reclamă.
      Că v-a plăcut mă bucură. Înseamnă că am izbutit ceva mai mult decât o defulare freudiană… am reușit măcar să o raționalizez 😀

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s