Citez in extenso din penultimul număr al revistei Dilemateca, nişte lucruri interesante despre Friedrich Engels:
„«Comunistul cu redingotă» era un capitalist cu o avere consistentă din care împreună cu prietenul său [Marx] se înfrupta în timp ce scriau despre moartea inevitabilă a capitalismului. «Engels şi-a păstrat aparenţele burgheze delimitând cu precizie viaţa sa de capitalist de viaţa sa de comunist. Industriaşul german cu redingotă şi-a cumpărat încă o casă la Manchester unde a instalat-o pe înflăcărata sa amantă irlandeză, Mary Burns, şi tot acolo îi găzduia pe tovarăşii săi socialişti… Industriaşii din nord ştiau că el e ‘roşu’, dar Engels era discret cu privire la activitatea lui politică şi sexuală şi a evitat ostracizarea socială. După 1869, când fraţii Ermen (parteneri de afaceri, n.r.) i-au cumpărat acţiunile şi l-au eliminat din firmă, s-a mutat la Londra unde şi-a sporit averea prin investiţii judicioase. Era unul dintre acei rentieri care tăiau cupoane, categorie constant dispreţuită şi batjocorită de el şi de prietenul său Karl Marx în pamfletele lor» (Robert Service – Times, 26 aprilie). Deloc sensibil la situaţia muncitorilor manciurieni trudind pe salarii de mizerie pentru fabricile lui, Engels era convins că el şi prietenul lui merită cele mai bune condiţii materiale în timp ce elaborează teoria comunismului.”
Să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când constaţi că ăştia se mulţumeau cu un joc intelectual, iar comuniştii practicanţi şi habotnici se zbăteau să inoculeze tuturor cu ghioaga ideile marxiste?
Poate cea mai cruntă aplicaţie a teoriei comuniste o reprezintă „reeducarea” de la Piteşti, începută în 1949. Contrastul între comunismul pe care l-au experimentat deţinuţii politici de acolo şi viaţa plăcută a celor care au debitat această molimă este infiorător.
Din cauza contextului religios în care am crescut şi în care mereu se căutau potriviri, coincidenţe, interpretări care să justifice fuga de lume, izolarea, am început – ca reacţie probabil – să ignor teoriile conspiraţiei şi obsesiile moştenite. Totuşi, citind – cu mare întârziere! – cartea lui Ierunca, Fenomenul Piteşti, n-am putut scăpa de evidenţa faptului că torturile au avut un pronunţat caracter anticreştin. Începând cu data la care au debutat şi culminând cu parodierea unor evenimente christice. Nu voi intra în amănunte, deoarece există mai multe site-uri dedicate special acestui experiment macabru (vedeţi aici şi aici sau documentele unui simpozion cu această temă). Pentru cei mai receptivi la mesajele video, există pe youtube un episod al Memorialului durerii, dedicat acestui moment (vedeţi că sunt mai multe părţi).
Cu drezina 