Anticariat – în Oradea

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu. Citește mai mult »

Harry – „tatăl” lui Mazăre

În urmă cu vreo 4-5 ani, prinţul Harry era surprins de presă într-un costum de SS-ist, cu prilejul unui bal mascat sau ceva de genul ăsta. Poate că acum altfel aş socoti lucrurile, dar gândurile care mi-au trecut atunci prin cap mă pun încă pe gânduri.

Între timp mi-am dat seama că de acelaşi embargo ar trebui să se „bucure” şi însemnele comuniste, care sunt însă mult mai bine tolerate de procesul digestiv social. E chiar cool să fii oleacă maoist, să vorbeşti admirativ despre Marx (cum face Bucurenci, de pildă) ori măcar să porţi un tricou cu Che Guevara „antiimperialistul”.

Mazăre al nostru e unul dintre produsele de serie de apariţia cărora mă temeam la vremea când îl înfieram pe Harry. E un fel de imitaţie chinezeasă a teribilismului princiar de atunci. Ironia face că teribilistul de acum – care pare să-şi trăiască destul de tardiv adolescenţa – este de stânga; şi, după spusele lui, s-a trezit pur şi simplu într-o uniformă cu însemnele extremei drepte. Extremişti din toate ţările, uimiţi-vă!

Iată ce ziceam despre Harry:

Prinţul Harry şi svastica noastră

E grav, oare, că un posibil viitor rege al Marii Britanii a fost fotografiat purtând o svastică? E grav că a fost fotografiat sau e grav că purta svastică?

Aş putea încerca să discut subiectul dreptului la intimitate, drept pe care consider că îl are orice personalitate, oricât de publică ar fi ea – iertată-mi fie exprimarea. E clar că paparazzi există şi îşi fac meseria cum se pricep mai bine. Ar încăpea o discuţie cu privire la moralitatea unei astfel de profesii şi deontologia aferentă, dar e un subiect ce ţine, poate, de experţii moralităţii presei (or fi existând?).

Citește mai mult »

Febra apocalipselor

Chiar înainte să-i ştiu numele şi renumele, Tim LaHaye mi-a tulburat existenţa cu filmele ce au ieşit din romanele sale (seria Left Behind). Îmi amintesc că vreo două pelicule mi-au bântuit adolescenţa cu spăimoase viziuni apocaliptice. Neavând altă „sursă de informare”, am cam luat de bune ideile filmelor. Abia recent am realizat ce industrie poartă actualmente în spinare şi în vârful peniţei – ori în tastatură – autorul american. Între timp, atât fricile cât şi interesul pentru aceste viziuni de sfârşit mi s-au diminuat considerabil.

Din pricini profesionale, am fost nevoit, de curând, să iau din nou contact cu perspectiva lui LaHaye şi să mă îngrozesc, pe alocuri, câtă pasiune, câtă virulenţă şi câte şi mai câte se adună în jurul unor interpretări care, în marea lor majoritate, se vor dovedi mincinoase sau măcar inutile. Editura Cartea Creştină urmează să publice cartea Codul Apocalipsei de Hank Hanegraaff. Trebuie să spun că, dacă nu era nevoie să o citesc, probabil că n-aş fi dat niciodată banii pe ea, iar de citit, sunt minime şansele s-o fi citit. Acum că am făcut-o însă, n-aş putea zice că îmi pare rău.

Probabil că pentru cei deosebit de preocupaţi de sfârşitul vremurilor, lectura acestei cărţi se impune cu necesitate. Ca să nu mai lungesc vorba, divulg poziţia pe care se situează Hanegraaff: se opune făţiş şi cu multe probe teologiei implicite şi explicite a lui Tim LaHaye&co. Habar nu am câţi adepţi o fi strâns între timp Supravieţuitorii şi nici câţi dintre aceştia sunt români.

Una dintre tezele – argumentate în Codul Apocalipsei – ce strică multe teorii despre sfârşitul vremurilor este aceea că mesajele apocaliptice din Noul Testament (Matei 16, 24,… 1 Tesaloniceni, Apocalipsa) i-au avut ca destinatari pe creştinii din secolul I. Prin urmare, aceste oracole s-au împlinit deja, măcar în parte, în primul veac. Toate subiectele fierbinţi ale actualităţii – de la cipurile biometrice la apariţia îngrozitorului Anticrist – îşi pierd astfel din atractivitate şi sustenabilitate. Faptul că ele s-au împlinit însă în generaţia apostolilor nu înseamnă că n-ar putea să anunţe – tipologic – şi alte evenimente care stau să se întâmple. Cu toate acestea, miza cea mai consistentă a disputelor escatologice este subminată odată acceptate idei precum aceea că, de pildă, Nero era fiara (numele lui întrunind condiţiile numerice necesare: 666!).

Citește mai mult »

Fenomenul Piteşti (după o idee de A.S. Makarenko)

Citez in extenso din penultimul număr al revistei Dilemateca, nişte lucruri interesante despre Friedrich Engels:

„«Comunistul cu redingotă» era un capitalist cu o avere consistentă din care împreună cu prietenul său [Marx] se înfrupta în timp ce scriau despre moartea inevitabilă a capitalismului. «Engels şi-a păstrat aparenţele burgheze delimitând cu precizie viaţa sa de capitalist de viaţa sa de comunist. Industriaşul german cu redingotă şi-a cumpărat încă o casă la Manchester unde a instalat-o pe înflăcărata sa amantă irlandeză, Mary Burns, şi tot acolo îi găzduia pe tovarăşii săi socialişti… Industriaşii din nord ştiau că el e ‘roşu’, dar Engels era discret cu privire la activitatea lui politică şi sexuală şi a evitat ostracizarea socială. După 1869, când fraţii Ermen (parteneri de afaceri, n.r.) i-au cumpărat acţiunile şi l-au eliminat din firmă, s-a mutat la Londra unde şi-a sporit averea prin investiţii judicioase. Era unul dintre acei rentieri care tăiau cupoane, categorie constant dispreţuită şi batjocorită de el şi de prietenul său Karl Marx în pamfletele lor» (Robert Service – Times, 26 aprilie). Deloc sensibil la situaţia muncitorilor manciurieni trudind pe salarii de mizerie pentru fabricile lui, Engels era convins că el şi prietenul lui merită cele mai bune condiţii materiale în timp ce elaborează teoria comunismului.”

Să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când constaţi că ăştia se mulţumeau cu un joc intelectual, iar comuniştii practicanţi şi habotnici se zbăteau să inoculeze tuturor cu ghioaga ideile marxiste?

Poate cea mai cruntă aplicaţie a teoriei comuniste o reprezintă „reeducarea” de la Piteşti, începută în 1949. Contrastul între comunismul pe care l-au experimentat deţinuţii politici de acolo şi viaţa plăcută a celor care au debitat această molimă este infiorător.

Din cauza contextului religios în care am crescut şi în care mereu se căutau potriviri, coincidenţe, interpretări care să justifice fuga de lume, izolarea, am început – ca reacţie probabil – să ignor teoriile conspiraţiei şi obsesiile moştenite. Totuşi, citind – cu mare întârziere! – cartea lui Ierunca, Fenomenul Piteşti, n-am putut scăpa de evidenţa faptului că torturile au avut un pronunţat caracter anticreştin. Începând cu data la care au debutat şi culminând cu parodierea unor evenimente christice. Nu voi intra în amănunte, deoarece există mai multe site-uri dedicate special acestui experiment macabru (vedeţi aici şi aici sau documentele unui simpozion cu această temă). Pentru cei mai receptivi la mesajele video, există pe youtube un episod al Memorialului durerii, dedicat acestui moment (vedeţi că sunt mai multe părţi).

Citește mai mult »

Alt BAC de toată frumuseţea

S-a mai dus un Bac. Bine c-a trecut şi ăsta. Bine-a mai trecut şi ăsta. Încă mai aştept anul în care vor începe să se raporteze depăşiri cu 25-50% ale „planului” pe anul în curs. Se pare că, deşi ministerul este condus de persoana potrivită, încă nu s-a ajuns nici măcar la o amărâtă de promovabilitate în procent de 100%, cum ne-ar sta bine. Doar mustim de inteligenţă, iar generaţiile ce vin, se vede de la o poştă, sunt tot mai instruite.

N-am probe livrabile către DNA, dar sunt convins (şi am informaţii „pe surse”) că s-a copiat de s-a rupt. La liceele importante, pentru că trebuie lustruit şi în acest an blazonul. La liceele proaste, pentru a mai salva aparenţele. Aproape fiecare directoraş s-a străduit, după posibilităţi şi după bugetul „de protocol” să îmbuneze comisia din dotare. Povesteam cu altă ocazie cum am aflat pe pielea mea ce înseamnă protocol.

Doar nu credeţi că lucrurile au stagnat de atunci sau, Doamne fereşte, au bătut în retragere. Ce motive ar avea? De unde să vină reculul de sistem şi de procedură? Ar fi absurd să ne imaginăm că cineva chiar se sinchiseşte că s-a schimbat culoarea politică a celor ce guvernează. Nu pot fura şi ăştia la fel de bine ca ăia?

La cum arată metodologia actuală este aproape imposibil să nu fii tentat să „mişti” ceva. Subiectele sunt afişate cu suficient timp înainte pe internet. Aşa că nu trebuie decât să se pună profii cu ombilicul pe variante şi să producă rezolvările aferente. Fiţi liniştiţi că, odată ce au la dispoziţie materialul gata preparat, elevii se vor îngriji să-l aibă în faţa ochilor la momentul „adevărului”. Unde mai pui că şcoala îşi dă tot concursul, deoarce dom’ director vrea să aibă nume bun în târg, să atragă „clientela” dornică de diplomă.

Citește mai mult »