Moartea lui Matei Călinescu

Astăzi a fost înmormântat Matei Călinescu. Îi sunt îndatorat într-un anume sens. Unii ştiti că blogul pe care l-am abandonat cu ceva vreme în urmă se chema recitirea. Cel care a teoretizat acest concept într-o carte a fost tocmai Matei Călinescu.

A făcut parte din ciudata şi nefericita generaţie care, marcată de experienţa războiului în copilărie, a trăit experienţa stalinizării la adolescenţă. Nici ascendenţele genealogice nu arătau prea grozav în cazul lui, fiind – pe linei maternă – unul dintre strănepoţii lui Bolintineanu şi totodată nepotul boierului Ștefan Vulcănescu. Dintre prietenii lui, poate cei mai interesanţi (pentru privitorul exterior) sunt Nichita Stănescu şi Ion Vianu. Dacă e să dăm crezare confesiunilor lui Călinescu, el este cel care l-a iniţiat pe Nichita Stănescu în marea poezie, la care poetul n-avea acces tocmai din pricina stalinizării învăţământului. A fost martor şi la consacrarea oficială a tânărului poet când, într-un cenaclu „de casă”, Ion Barbu se arată entuziasmat de-a dreptul de poemele tânărului Nichita Stănescu.

Ion Vianu, dincolo de prietenia de o viaţă şi de calitatea sa umană şi culturală, a fost şi cel care l-a introdus pe M. Călinescu în anturajul marelui Tudor Vianu (tatăl său), căruia viitorul comparatist a ajuns ulterior să-i fie asistent la catedra de literatură comparată. Ce şi-ar fi putut dori mai mult un tânăr filolog aspirant decât contactul nemijlocit cu unul dintre cei mai importanţi dascăli ai vremii şi accesul la imensa lui bibliotecă?

Plecat în 1973 cu o bursă Fulbright în Statele Unite, cere azil politic şi rămâne să predea la Indiana University din Bloomington, de unde se și pensionează. A fost unul dintre teoreticienii posmodernismului pe care, într-o cunoscută carte publicată în 1987, îl consideră a cincea faţă a modernităţii. Ulterior va reveni asupra subiectului într-o carte scrisă în colaborare cu Douwe Fokkema. Scrierea teorică din care spuneam că am preluat termenul de recitire este: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

Deşi m-am folosit de mai multe dintre cărţile sau și articolele lui Matei Călinescu, mi-a rămas în memorie mai degrabă pentru altceva. Îi plăcea foarte mult un alt Matei – Caragiale. Fapt pentru care i-a şi dedicat acestuia un eseu. Asta m-a surprins, fiindcă alţii sunt scriitori preferaţi, îndeobşte, de către exegeţi.

Dar cartea cu care îl voi ţine minte mereu pe Matei Călinescu este Portretul lui M. Aici teoreticianul e mult mai puţin prezent, fiindcă vorbeşte tatăl despre fiul său care a suferit de autism toată viaţa, adică până la 26 de ani. E vorba de rememorarea cathartică a unei suferinţe necontenite, marcată de scurte perioade de speranţă, dar şi de momente de bucurie familială.

Pe coperta a IV-a, autorul mărturiseşte:

N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi continuă să fie pentru mine, un dar.

Cartea poate părea unora o vivisecţie sau o scanare neîndurătoare a unei existenţe umane. Nu ştiu. Dar, cum zice autorul, s-ar putea să folosească unora, tocmai din cauză că el s-a căznit să observe, să analizeze, să înţeleagă.

Anunțuri

5 gânduri despre “Moartea lui Matei Călinescu

  1. Prezentarea ta facuta conceptului de re-citire m-a facut si pe mine sa ma leg de blogurile tale.
    M-ai facut din nou curios cu „Portretul lui M.”.
    Mi-ar face placere sa citesc o prezentare mai detaliata a cartii daca ai timp candva.
    Thanks anyway

  2. Sam,
    Ar trebui – că tot veni vorba – să o recitesc. 🙂
    Dar nu ar fi o mare problema din cauză că mi-a plăcut. În orice caz, din câte îmi amintesc, n-am terminat-o la vremea respectivă, din mai multe pricini. Dat fiind faptul că nu mai este de vânzare, să știi că mă gândesc la o prezentare.

    E interesant ce zici despre „recitire”. Nu m-am gândit că asta ar putea constitui un motiv de interes pentru (re)cititori.

  3. :).
    Eu ma pricep destul de putin la literatura. In schimb mie mi-a placut mult „Fetele modernitatii”.
    M-a durut disparitia lui

    • #g b

      Într-adevăr, Fețele modernității nu e o carte pentru adresata doar celor interesați de literatură, ci oamenilor care încearcă să aibă o înțelegere asupra istoriei recente a mentalităților. N-o fi neapărat normă, dar e o carte de referință.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s