Ficţiunea obligatorie (1)

Realitatea din cuvinte

Cuvintele sunt creatoare de realitate alternativă. Realitatea reală, ca să zic aşa, este fragmentară, mai rău, este incoerentă, contradictorie, paradoxală. Cuvintele iau această realitate şi o aranjează raţional, o selectează, o distribuie, o împachetează şi o cataloghează după temă, perioadă, persoane, semnificaţii. Aceasta e moda vremii, ca aranjarea să se facă raţional. Ce nu intră în această metodă de lucru este încadrat, tot de raţiune, desigur, fie la superstiţii, fie la paranormal, fie la absurd/suprarealism/incredibil, fie, în cazul mai fericit, la misterul divin. În felul acesta se evacuează lucrurile incomprehensibile şi perspectiva rămâne coerentă şi inteligibilă.

Revin şi insist. Realitatea nu este aşa. Fiecare pas făcut pe pământ de o fiinţă raţională este o imposibilitate logică. Există un celebru raţionament cu care se poate demonstra logic că e imposibil să te deplasezi între două puncte A şi B. Cu toate acestea, imposibilul se întâmplă cu o naturaleţe dezarmantă.

Lumina cea de toate zilele este un paradox în sine. Natura duală, corpuscul-undă, este o criză perpetuă (a raţiunii) care există însă şi întreţine minunea vieţii. E o… imagine în mic a unui adevăr mult mai scandalos: unirea transcendentului cu imanentul în persoana lui Cristos.

Cu toate acestea, ne plac poveştile coerente, fără discordanţe. Ne place lumea care se naşte din cuvintele noastre. Ele leagă şi adună laolaltă. Cuvintele descriu până şi golurile, le umplu cu imagini despre vid, absenţă, tăcere, hău. Când un om pleacă de lângă un alt om, în realitate rămâne un loc gol, o absenţă, o scădere, în lumea cuvintelor intervine o imagine a golului, o descriere a absenţei (pe care tocmai am creionat-o în câteva… cuvinte). Mintea noastră este dirijată să-şi închipuie, să contureze şi să denumească.

Chiar dacă în realitate vidul poate fi absenţă şi repaos, în lumea cuvintelor el reclamă activitate, muncă. El trebuie să rezulte din ceva, să fie un efect al unor cuvinte, sintagme, enunţuri. Până şi golul trebuie creat, muncit, elaborat. Pauza (spaţiul) dintre cuvinte nu e un vid în sine, ci doar un indiciu, un adjuvant pentru orientare.

Nu vreau să fac o teorie a limbajului, deşi, involuntar, am şi facut asta probabil. Dar mă interesează strict acest aspect foarte practic: cuvintele umplu spaţiile pe care realitatea le lasă goale. Și mă preocupă chestiunea din două motive: 1. obsesia de a înfăţişa lumea în toată coerenţa ei raţională şi 2. posibilitatea extraordinară de amăgire ce decurge din capacitatea de a crea o lume din cuvinte.

Dumnezeu, de pildă, ni Se înfăţişează ca o colecţie de cuvinte (atribute) care descriu o imagine oarecum antropomorfizată (ca s-o putem pricepe). Cam la fel ni se prezintă şi ceilalţi oameni. Îi compunem din cuvintele noastre. Nimeni nu mai poate fi ceea ce este, ci e doar ceea ce noi ştim că este. Nu i se contestă făţiş nimănui libertatea de a exista, însă din această existenţă complicată şi contradictorie reţinem – ca din orice altă realitate – numai atât cât reuşesc să cuprindă cuvintele noastre (rostite sau nerostite). Orice persoană este redusă la percepţia noastră despre ea.

Populăm lumea cu fiinţe pe măsura acestei percepţii proprii: perfect inteligibile şi explicabile. Anomaliile sunt imediat izolate, catalogate (considerate, în consecinţă, explicate într-un fel) şi scoase în afară. Avem un adevărat muzeu de ceară, în care figurinele sunt uneori topite şi remodelate. Arareori ne permitem luxul să lăsăm oameni vii să ne populeze lumea.

Marele câştig în raport cu această lume inertă este că făuritorul ei există ca dumnezeu al ei, stăpân chiar şi peste Dumnezeu Însuşi (în fapt, peste o imagine convenabilă a Lui). Atâta vreme cât nu intervin cataclisme serioase, consecinţele imediate sunt previzibilitatea şi certitudinea. Iar astea, în ciuda spiritului aventuros pe care-l clamăm, ne convin. E simplu: când totul este limpede şi totul are corenţă, lucrurile se înlănţuiesc în mod predictibil şi de aici decurge un confort al existenţei. Confortul este o virtute contemporană, o adevărată obsesie. Nu ştiu unde îşi are originea goana după confort, dar s-ar putea să aibă legătură cu nevoia de pace, de asigurare împotriva zădărniciei vieţii.

Cursivitatea generată prin cuvinte (despre care începem încet să avem impresia că sunt totuna cu adevărul) îşi propune să controleze orice ar putea la un moment dat să transceandă lumea din cuvinte. Și orice o pune în pericol. Deşertăciunea, ca realitate tragică a oricărei vieţi, este diminuată la minimum ca prezenţă, lumea de cuvinte punând mare preţ pe scopuri precise, pe activitate şi eficienţă, pe valori sigure. Omul se cuvine să fie optimist, încrezător, ferm, dinamic, constant. Lumea de cuvinte şi micul ei dumnezeu îşi generează reciproc trăsăturile după necesităţi.

Cel mai mare duşman al acestei lumi nu este – cum ar fi de aşteptat poate – tăcerea, ci viul. Fiindcă nu e vorba de absenţa cuvintelor, ci de modestie în atitudini şi de prudenţă în verdicte. Iar asta înseamnă tocmai un respect pentru ceea ce există. A recunoaşte viaţa ca atare, persoanele ca atare însemnă refuzul falsificării prin cuvinte, refuzul încadrărilor definitive şi irevocabile.

A judeca înseamnă a lega şi a te lega. E o dublă condamnare. Mai întâi celălalt este condamnat la a fi ceea ce cuvintele judecătorului de ocazie îl conturează. Eticheta aşezată pe o persoană, în spiritul judecăţii, ocultează tot ce există în afara etichetei, anulează omului libertatea şi îl transformă într-un enunţ sau o declaraţie. În acest fel, omul este ferecat în ocna cuvintelor şi i se refuză libertatea de a se manifesta ca fiinţă vie. De fapt, nu de un refuz e vorba aici, ci de indiferenţă faţă de ceea ce nu se cuprinde în judecata emisă.

Totodată, şi acum vorbim despre a doua condamnare, cel care judecă se leagă pe sine cu propriile sale cuvinte, devine robul lor, în măsura în care le crede şi le trăieşte. Orice afirmaţie categorică şi irevocabilă cu privire la cel judecat îl condamnă pe judecător să trăiască în limitele propriei percepţii despre altul. Acest lucru nu e dificil, fiindcă subiectivitatea cultivată şi exacerbată exact pe asta mizează. Însă e parşiv în măsura în care promite o eliberare şi, practic, retează orice libertate. A fi liber în mintea proprie sau în cuvintele şi raţionamentele proprii seamănă mai degrabă a patologie psihică, decât a împlinire de sine.

Cuvintele pot genera, în ultimă instanţă, o ficţiune al cărei principal atu nu este neapărat eugenia personajului (care o concepe şi o raportează la sine), ci coerenţa, capacitatea ei de a confirma lucrurile deja cunoscute sau teoriile proprii despre oameni şi viaţă. Când cuvintele confirmă retroactiv sau proactiv cu argumente ceea ce mintea noastră pretinde să fi intuit este o adevărată sărbătoare interioară chiar şi pentru cei care jelesc (autovictimizarea este una dintre cele mai grandioase satisfacţii posibile: are şi tragic, are şi disperare, dar are, mai presus de toate, legitimitate).

Suferinţa autentică sfâşie de multe ori vălul naraţiunii autojustificative, lăsând loc realităţii. Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care suferinţa nu e foarte agreată. De aceea autocompătimirea nu este decât o falsă suferinţă, pentru că nu deschide ochii, ci croşetează la aceeaşi ficţiune ce mimează eficient realitatea.

O durere puternică de dinţi dă măsura unei realităţi. Oricine a avut o măsea cu probleme poate să confirme că nu există răgaz pentru scenarii fanteziste pe cine ştie ce temă sau spaimă. Durerea se reclamă cu stringenţă şi se cere soluţionată.

Când suferinţa ajunge să depăşească posibilităţile cuvintelor se instalează de obicei acea tăcere solemnă pe care numai nesăbuiţii sau ignoranţii îşi permit să o tulbure. Oamenii cu scaun la cap nu pot decât să constate că „nu mai au cuvinte”. La fel se comportă şi o bucurie foarte mare. Țâşneşte mai repede şi mai sus decât capacitatea cuvintelor de a cuprinde şi poate fi însoţită cel mult de mimică şi gesturi în mare măsură spontane.

Revenind la suferinţă, ea are marele dezavantaj că în timp ce se instalează ca realitate descompune imaginea de sine a individului suferind în elementele ei primare. Șterge orice cosmeticale şi lasă la vedere o imagine genuină. La asemenea şocuri se rezistă cu mare dificultate. Fiindcă pilonii propriei lumi prind să se clatine furtunos. Iese la iveală natura fundamental religioasă a omului care începe să pună întrebări despre sensul lumii, care cere explicaţii care să-l asigure în faţa absurdului nud. Angrenajele care se pun în mişcare sunt dintre cele pe care omul le-ar vrea cât mai inactive, deoarece incomodează.

De exemplu, când se instalează ca un cui în minte întrebarea „Ce rost are?”, sensul ei care se cere a fi inevitabil exterior acestei lumi, deschide o cutie a pandorei cu alte întrebări fără răspuns sau cu răspunsuri nedigerabile de un stomac obişnuit să-şi digere propriile regurgitări familiare. La întrebarea, inimaginabilă pentru mulţi: „Oare merit eu ceva?” răspunsurile pendulează între evaluarea compartivă (exterioară şi superficială, desigur) cu alţii şi constatarea propriei bunătăţi/virtuţi ce se înscrie în media omenirii. Când de această întrebare se anină însă presupoziţia, generatoare de criză, că omul nu merită nimic bun, orice tentativă de răspuns se loveşte de realitate. Cuvintele nu reuşesc să recompună ficţiunea convenabilă. Coerenţa sucombă şi lasă loc unei căutări sincopate, ca un hohot. Omul nu se mai recunoaşte nici pe sine. Este una din căile de evadare din capcana propriilor ficţiuni, a propriilor lumi de cuvinte.

Publicitate