Postat de: Teofil Stanciu | 15/06/2009

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).

Deşi imaginile vorbesc de la sine, aş vrea să evidenţiez câteva chestiuni mai degrabă secundare. Discursul lui Iliescu ar putea chiar şi azi să mobilizeze anumită parte a populaţiei – în măsura în care ar mai exista acei oameni care să îi dea crezare. E limpede că individul din fruntea ţării ştia cum să prezinte lucrurile în lumina pe care el însuşi o proiecta cu multă pricepere asupra evenimentelor. În fapt, nu conta atât de mult ceea ce se petrecea, ci ceea ce spunea televiziunea şi mai ales Iliescu despre ceea ce se întâmpla.

Cred că incidentele – provocate de conducerea de atunci a României – din Piaţa Universităţii nu au pus în conflict intelighenţia ţării cu celebra „clasă muncitoare”. Nu. Dacă ar fi fost aşa, Valea Jiului n-ar fi fiert cu vreo 20 de ani înainte, nici Braşovul în ’87. În Piaţa Universităţii erau în conflict cei care au sesizat repede că aşa-zisa revoluţie era o farsă sinistră şi cei care – pregătiţi prin ani întregi de îndobitocire sistematică – credeau ce le spunea Iliescu. Sau, mai precis, televizorul. Șleahta care avea putere de decizie în ţară la acea vreme ştia cum să stârnească frici, ură şi dorinţa de răzbunare în oameni care, altfel, poate că ar fi fost inşi de treabă.

Mai cred apoi că, într-o anumită măsură, conflictul din Piaţa Universităţii a fost între cei care voiau libertate şi cei care voiau mâncare. Unii luptaseră împotriva comunismului tocmai pentru a putea să se exprime, pentru democraţie (ce perimat sună deja?!), pentru dreptul omului de a gândi liber, de a protesta liber. Alţii luptaseră pentru magazine mai pline, pentru stomacuri mai burduşite, pentru libertatea de a cumpăra mărfuri de import. Cei din urmă au fost relativ uşor de satisfăcut şi, relativ docili, lesne de manipulat. Iar Iliescu o ştia prea bine.

Fiţi atenţi la discursul lui. Preşedintele ţării – recent ales în funcţie la acea vreme cu 85% (?!) din voturi – spune că în piaţă se află elemente fasciste, turbulente etc. Într-alt rând vorbeşte despre golani. Câtă artă! Cât rafinament retoric! Dacă ar fi spus: în piaţă se află copiii voştri ajunşi la facultate sau fraţii voştri mai mici ori vecinii care au crescut sub ochii voştri, i-ar fi umanizat, le-ar fi conturat o personalitate recognoscibilă. Dar a ştiut că există riscul ca îndemnul lui să mai n-ajungă la zona acea întunecată pe care fiecare o descoperă uneori în fiinţa sa. Poate că unii dintre mineri ar fi ezitat să dea cu ciomagul în neamurile lor, în oameni ca ei, în acei prunci, fraţi, veri, nepoţi sau cunoscuţi care le răsăreau în memorie. Astfel că protestanţii din piaţă trebuiau deposedaţi de atributele umane tocmai pentru a genera face ca orice represalii să li se pară justificate executanţilor. Dacă asta nu e manipulare, atunci care e, tovarăşe Ion Iliescu?

Minerii au fost trimişi să „cureţe” piaţa de golani. Adică aveau girul prezindeţial că acţiunea lor este una de restaurare a dreptăţii. Desigur că s-a lucrat puţin şi la distincţia – pe care comunismul o întreţinea voluntar – între ăia care „muncesc” şi cei care stau toată ziua cu „nasu-n cărţi”. Acest conflict e în bună măsură artificial, dar nu contează, atâta vreme cât se dovedeşte fecund în sensul coagulării unor resentimente cu potenţial violent.

Spune o vorbă – cam patetică ea, dar nu lipsită de greutate – că războiul e război doar când fratele ajunge să-şi omoare fratele. Asta s-a întâmplat în Piaţa Universităţii din îndemnul lui Iliescu. Chiar dacă nicio instanţă nu îl va condamna vreodată pe bătrânul socialist, moralmente vorbind gestul lui rămâne odios. Iar ex-preşedintele poartă vina morală a consecinţelor.

Ca justificare pentru acţiunile minerilor, atât Iliescu cât şi Chiţac (se aude bine în film) invocă nevoia de ordine. Normal că nicio familie, nicio localitate şi niciun stat nu-şi doreşte dezordine. Dar ordinea nu se face instigând o categorie socială sau profesională împotriva alteia. Ordinea trebuia făcută de către poliţie. Eventual. Nu trebuie s-o spun eu că pe atunci poliţia era tot miliţie doar cu alt nume. Miliţienii încă n-apucaseră să-şi schimbe decât stema din caschetă. Dar, oricum, ei trebuiau să acţioneze. Fără sprijin din afară. Orice altă forţă care preia atribuţiile celor îndreptăţite prin lege trimite automat la ideea de haos, de revoltă. Deci nu stă în picioare povestea asta cu ordinea.

Foarte interesant mi se pare că Iliescu face o remarcă negativă cu privire la armată care se pare că nu a reacţionat cum şi-ar fi dorit el. E greu de spus acum dacă Victor Atanasie Stănculescu – condamnat, în cele din urmă, în dosarele revoluţiei – va fi refuzat să scoată iar în stradă militarii sau era doar o declaraţie de paradă, care să justifice în ochii populaţiei apelul la sprijinul minerilor.

Unul dintre potenţaţii vremurilor de atunci (şi nu numai), Brucan, face o declaraţie de un cinism neobişnuit la acea dată. El zicea că nu poate discuta cu nişte oameni flămânzi – greviştii foamei – şi că le recomandă să mănânce. De parcă zilele dizidenţei sale ar fi fost la secole distanţă. Unul dintre „profeţii” (!?) vremii noastre, mare analist politic şi profesor de democraţie până la moarte, batjocorea nişte oameni care protestau în numele unui ideal. Se conturau deja taberele, deşi nu trecuseră decât cinci luni de „democraţie”. De o parte erau cei care credeau, care aveau idealuri. De alta era cei care ştiau, care deţineau puterea. Nasul lui de vulpe bătrână amuşinase toată treaba şi ştia de pe atunci cum urma să se termine. Ascultat în prezent, Brucan pare teribil de în ton cu atmosfera zilelor noastre. Doar că cinicii sunt acum nepoţii sau fiii brucanilor de altădată, tineri care abia făcuseră ochi în ’90. Pe atunci însă, din câte îmi amintesc, nu era chiar aşa. Sarcasmul lui Brucan era de prost gust.

Încă o observaţie. Cozma stabileşte momentul determinant pentru invazia „spontană” a minerilor în Bucureşti: „punctul culminant” l-a constituit, ţineţi-vă bine, faptul că s-a întrerupt programul tv. N-a reuşit să-i urnească faptul că era „democraţia în pericol”, nici că se contesta onestitatea preşedintelui proaspăt ales prin vot „democratic”. Nu i-a interesat să afle nici ce vor studenţii sau golanii din piaţă. Dar când s-a o oprit programul, asta a devenit inadmisibil. Probabil că „elementele” instigatoare din Valea Jiului s-au sesizat că e posibil ca televiziunea să scape din mâna puterii şi să afle ţara întreagă ce se întâmplă cu adevărat în Piaţa Universităţii. Cine poate şti?

În încheiere, pornind de la remarca lui Petre Mihai Băcanu, mă întreb cât de întunecată trebuie să-ţi fie mintea (nu risc să zic nimic despre caracterul acelor femei) încât să aplauzi nişte indivizi care tocmai îşi bătuseră – şi omorâseră – nişte fraţi de sânge. Oare din „România profundă” făceau parte acele mame şi acei taţi care lăudau călăii? E numai chestie de IQ sau e mai mult şi mai rău de atât?

De ce tot vorbesc despre mineriade? Pentru că e cam inutil. Pentru că Iliescu şi cam toţi instigatorii şi coordonatorii de atunci pozează în continuare ca inocenţi. Pentru că măcar o dată la un an e bine să se mai amintească şi celor predispuşi să uite că aceste lucruri s-au întâmplat şi că n-au fost încă elucidate.


Responses

  1. […] al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: