Moartea lui Matei Călinescu

Astăzi a fost înmormântat Matei Călinescu. Îi sunt îndatorat într-un anume sens. Unii ştiti că blogul pe care l-am abandonat cu ceva vreme în urmă se chema recitirea. Cel care a teoretizat acest concept într-o carte a fost tocmai Matei Călinescu.

A făcut parte din ciudata şi nefericita generaţie care, marcată de experienţa războiului în copilărie, a trăit experienţa stalinizării la adolescenţă. Nici ascendenţele genealogice nu arătau prea grozav în cazul lui, fiind – pe linei maternă – unul dintre strănepoţii lui Bolintineanu şi totodată nepotul boierului Ștefan Vulcănescu. Dintre prietenii lui, poate cei mai interesanţi (pentru privitorul exterior) sunt Nichita Stănescu şi Ion Vianu. Dacă e să dăm crezare confesiunilor lui Călinescu, el este cel care l-a iniţiat pe Nichita Stănescu în marea poezie, la care poetul n-avea acces tocmai din pricina stalinizării învăţământului. A fost martor şi la consacrarea oficială a tânărului poet când, într-un cenaclu „de casă”, Ion Barbu se arată entuziasmat de-a dreptul de poemele tânărului Nichita Stănescu.

Ion Vianu, dincolo de prietenia de o viaţă şi de calitatea sa umană şi culturală, a fost şi cel care l-a introdus pe M. Călinescu în anturajul marelui Tudor Vianu (tatăl său), căruia viitorul comparatist a ajuns ulterior să-i fie asistent la catedra de literatură comparată. Ce şi-ar fi putut dori mai mult un tânăr filolog aspirant decât contactul nemijlocit cu unul dintre cei mai importanţi dascăli ai vremii şi accesul la imensa lui bibliotecă?

Plecat în 1973 cu o bursă Fulbright în Statele Unite, cere azil politic şi rămâne să predea la Indiana University din Bloomington, de unde se și pensionează. A fost unul dintre teoreticienii posmodernismului pe care, într-o cunoscută carte publicată în 1987, îl consideră a cincea faţă a modernităţii. Ulterior va reveni asupra subiectului într-o carte scrisă în colaborare cu Douwe Fokkema. Scrierea teorică din care spuneam că am preluat termenul de recitire este: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

Deşi m-am folosit de mai multe dintre cărţile sau și articolele lui Matei Călinescu, mi-a rămas în memorie mai degrabă pentru altceva. Citește mai mult »

Anunțuri

Iubire aspră

Ca o trădare. Greu de suportat. Bună pentru atunci când e nevoie de fapte hotărâte și inexplicabile. Pentru atunci când mintea și inima și-au atins hotarele înțelegerii.

Ficţiunea obligatorie (1)

Realitatea din cuvinte

Cuvintele sunt creatoare de realitate alternativă. Realitatea reală, ca să zic aşa, este fragmentară, mai rău, este incoerentă, contradictorie, paradoxală. Cuvintele iau această realitate şi o aranjează raţional, o selectează, o distribuie, o împachetează şi o cataloghează după temă, perioadă, persoane, semnificaţii. Aceasta e moda vremii, ca aranjarea să se facă raţional. Ce nu intră în această metodă de lucru este încadrat, tot de raţiune, desigur, fie la superstiţii, fie la paranormal, fie la absurd/suprarealism/incredibil, fie, în cazul mai fericit, la misterul divin. În felul acesta se evacuează lucrurile incomprehensibile şi perspectiva rămâne coerentă şi inteligibilă.

Revin şi insist. Realitatea nu este aşa. Fiecare pas făcut pe pământ de o fiinţă raţională este o imposibilitate logică. Există un celebru raţionament cu care se poate demonstra logic că e imposibil să te deplasezi între două puncte A şi B. Cu toate acestea, imposibilul se întâmplă cu o naturaleţe dezarmantă.

Lumina cea de toate zilele este un paradox în sine. Natura duală, corpuscul-undă, este o criză perpetuă (a raţiunii) care există însă şi întreţine minunea vieţii. E o… imagine în mic a unui adevăr mult mai scandalos: unirea transcendentului cu imanentul în persoana lui Cristos.

Cu toate acestea, ne plac poveştile coerente, fără discordanţe. Ne place lumea care se naşte din cuvintele noastre. Ele leagă şi adună laolaltă. Cuvintele descriu până şi golurile, le umplu cu imagini despre vid, absenţă, tăcere, hău. Când un om pleacă de lângă un alt om, în realitate rămâne un loc gol, o absenţă, o scădere, în lumea cuvintelor intervine o imagine a golului, o descriere a absenţei (pe care tocmai am creionat-o în câteva… cuvinte). Mintea noastră este dirijată să-şi închipuie, să contureze şi să denumească.

Chiar dacă în realitate vidul poate fi absenţă şi repaos, în lumea cuvintelor el reclamă activitate, muncă. El trebuie să rezulte din ceva, să fie un efect al unor cuvinte, sintagme, enunţuri. Până şi golul trebuie creat, muncit, elaborat. Pauza (spaţiul) dintre cuvinte nu e un vid în sine, ci doar un indiciu, un adjuvant pentru orientare.

Nu vreau să fac o teorie a limbajului, deşi, involuntar, am şi facut asta probabil. Dar mă interesează strict acest aspect foarte practic: cuvintele umplu spaţiile pe care realitatea le lasă goale. Și mă preocupă chestiunea din două motive: 1. obsesia de a înfăţişa lumea în toată coerenţa ei raţională şi 2. posibilitatea extraordinară de amăgire ce decurge din capacitatea de a crea o lume din cuvinte.

Citește mai mult »

Why?

Nu ştiu care sunt resorturile memoriei. Psihanaliticii ar putea să-mi vină în ajutor cu numeroase explicaţii. Desigur că ar fi palpitant, dar poate că nu neapărat plăcut când eşti tocmai obiectul luat în disecţie. Oricum ar sta lucrurile cu actele ratate sau refulate, e de mirare că am uitat ceea ce tocmai mă pregătesc să spui.

Au trecut ani buni de când am ascultat pentru prima oară piesa Why? a lui Michael Card. Poezia versurilor m-a cucerit de la bun început. Nu e una savantă, dar are forţă de sugestie şi surprinde lucruri care în teologie devin, nu o dată, seci sau dispute tranşate logic.

Why?

Why did it have to be a friend
Who chose to betray the Lord?
Why did he use a kiss to show them?
That’s not what a kiss is for.
Only a friend can betray a friend,
A stranger has nothing to gain.
And only a friend comes close enough
To ever cause so much pain.

And why did there have to be a thorny
Crown pressed upon His head?
It should have been a royal one
Made of jewels and gold instead.
It had to be a crown of thorns
Because in this life that we live
For all who seek to love, a thorn
Is all the world has to give.

And why did it have to be
A heavy cross He was made to bare?
And why did they nail His feet and hands?
When his love would have held Him there.
It was a cross for on a cross
A thief was supposed to pay.
And Jesus had come into the world
To steal every heart away.

Partea interesantă – aia pe care am uitat s-o popularizez – e că piesa a fost tradusă, orchestrată şi inclusă pe un album al unui român. Cătălin Lata s-a preocupat de treaba asta ca la carte, discutând şi obţinând permisiunea autorului pentru a interpreta piesa. Volumul O altă poveste, pe care apare această piesă (cu titlul De ce?) a fost produs în 2007… Trecură aşadar aproape 2 ani de atunci.Citește mai mult »

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).Citește mai mult »

Martirii primelor veacuri

Istoria e o preocupare şcolărească cu un pronunţat caracter de inutilitate. Mulţi dintre creştini par să ştie asta de multă vreme, aşa că nu s-au preocupat niciodată să afle cum vine treaba cu Biserica. Unii s-au mulţumit să asculte  povestea cu Sf. Andrei şi creştinătatea de două mii de ani, transformând-o în normă şi unică istorie validă, alţii au fost convinşi (nu foarte dificil) că primii creştini erau baptişti sau penticostali. Apoi s-au interesat prea puţin cum s-au perpetuat ei până în prezent, atâta timp cât baptiştii, penticostalii sau ortodocşii (după caz) există în prezent şi sunt buricul spiritual – incontestabil – al lumii.

Mărturisesc că am avut în minte şi un asemenea public atunci când am scris ceea ce urmează. Mă mâna probabil şi oarece revoltă, dar şi tristeţea că lucrurile care ne stau destul de la îndemână ne rămân multora atât de străine. Că greşelile şi habotniciile evitabile vizbile acum în trecut, în istorie, devin stindarde false (şi îndrăznesc să zic că ridicole) ale viitorului.

Chestiunea mă preocupă de mai multă vreme, aşa cum s-a văzut şi cu altă ocazie, dar nu mă pretind un expert. Am citit relativ puţin (pentru cât e de vast domeniul) cu intenția de a încerca să înţeleg câte ceva. N-am pretenţia că înţelegerea mea e infailibilă, dar orice activitate individuală comportă anumite riscuri. Timpul, interacţiunea cu alţii şi providenţa lui Dumnezeu pot ameliora considerabil lucrurile pe care le-am prost-înţeles sau ignorat.

Am fost nevoit să mă documentez şi din pricini obiective: lucram la o carte care se ocupa de chestiuni de istoria Bisericii. Le cer scuze de pe acum cititorilor specialişti (în cazul în care vor fi), informându-i totodată că voi primi fără ifose eventualele observaţii folositoare. Nu consider nici că epuizez subiectele abordate, ci mai degrabă că schiţez o imagine cu privire la anumite chestiuni. Îmi asum amatorismul unei astfel de încercări.

***

Dacă Tertulian spunea că sanguis martyrum, semens christianorum, atunci poate că aşa e cel mai nimerit să încep, cu martirii. Citește mai mult »

Cine e Stu Weber?

Dacă ar fi să dau unul dintre răspunsurile cu care unii se simt mai cuprinzători pe ox, oy şi oz când îşi dosesc ignoranţa, ar trebui să răspund cam aşa: „nu ştiu, dar nici el nu ştie cine sunt eu”. Dar mi-am zis să încerc ceva mai mult. Prea e fumat şi de prost-gust un asemenea răspuns.

Astfel că mi-am adunat puterile şi am făcut un efort să văd cam ce ştiu eu despre Stu (a nu se confunda cu stew). Cred că pot spune fără teama de a greşi – prea mult – că Stu e un om foarte curajos intelectual. Că îi place riscul. Că, probabil, are o cultură medie spre minoră. Pentru unii el reprezintă o autoritate. Deduc că are audienţă destul de bună şi că dincolo de ocean – in The Promise Land – este cunoscut. Nu pot şi nici n-aş încerca să-i evaluez viaţa spirituală, influenţa pozitivă pe care e posibil să o aibă asupra oamenilor care iau seama la cuvintele sale. Dar zic totuşi că Stu îşi forţează muşchiul puţin cam hazardat. Că riscă să rămână cu sechele. Sau nu?

Dacă încă n-aţi dat un search pe google să vedeţi ce-i cu acest personaj şi aţi avut ambiţul să aflaţi de la mine, vă destăinui de unde am dedus eu aceste lucruri despre Stu Weber. Pe supracoperta cărţii Heaven de Randy Alcorn, Mr. Weber se produce cu o declaraţie fulminantă:

Other than the Bible itself, this may well be the single most life-changing book you’ll ever read.

Serios că nu încape în mintea mea cum poate cineva să facă o asemenea afirmaţie. Citește mai mult »