Postat de: Teofil Stanciu | 27/05/2009

Învățământul ca spectacol tv

Am asistat la câteva secvenţe televizate în care „expertul” pedagog Florin Călinescu îi furniza ministrei – nu vă scandalizaţi, că ş-aşa nu interesează pe nimeni dacă declinăm substantivul şi la fenimin – Andronescu soluţii practice pentru piciorul de lemn al învăţământului. Posesorul unei capacităţi unice de a domina – uneori – discuţiile prin gabarit verbal şi prin bădărănie, Călinescu ţinea piept şi nătângilor profesori, şi suavei ministre, şi moderatoarei, exhibând o înţelepciune incontestabilă şi devenind singur apărător al dreptei credinţe didactice. Cel puţin aşa lăsa se să înţeleagă.

Îmi amintesc de o ediţie a emisiunii „Chestiunea zilei” la care invitatul lui Călinesc era H.-R. Patapievici. Vorbind despre doctoratul său în fizică, Patapievici făcea elogiul unui profesor care, când a văzut o fisură prin care ţâşnea un firicel de apă din calorifer, s-a gândit imediat care ar fi formula care să descrie mişcarea jetului de apă. Cu o grosolănie absolut gratuită – motivată probabil doar de rating-ul emisiunii şi de menţinerea unui anumit public în faţa ecranului – Călinescu a găsit cu cale să remarce că atunci când vede un calorifer, singurul lucru care îi vine în minte ar fi cum să înghesuie o femeie lângă respectivul obiect. [Trebuia să pun vreu cerculeţ roşu sau triunghi, oare, pentru acest text?]

Nu degeaba am pomenit acest episod penibil şi derizoriu, de altfel. Aceeaşi atitudine ştregăresc-mitocănească o dovedea invitatul şi la emisiunea care m-a determinat să fac vorbire despre învăţământ. Nu că aş avea eu neapărat soluţii, dar măcar din experienţa proprie şi tot aş putea face nişte observaţii marginale. Prioritar era, în viziunea lui Călinescu, să li se dea dreptate elevilor, să fie lăsaţi să-şi aleagă materiile care le plac în programă. O idee cum nu se poate mai interesantă. Se pare că în zilele noastre oricine e suficient de capabil încât să-şi calibreze singur nevoile şi resursele. Nu ştiu dacă inteligenţa nativă sau „progresul” umanităţii ne-a înzestrat cu abilitatea de a nu mai avea nevoie de îndrumare în ce priveşte curriculumul pe care urmează să-l parcurgem.

Să nu care cumva să se creadă că sunt adeptul dictaturii educaţionale. Dar nu cred în ruptul capului – oricât oprobriu mi-aş atrage din partea liceenilor – că ei singuri sunt în stare să decidă ce au nevoie. Nu contest că ar şti ce le place, dar ăsta e un alt domeniu, al subiectivităţilor infinte. Le contest însă această abilitate de a-şi conştientiza nevoile dintr-o consecvenţă cu mine însumi: creştinismul nu lasă această decizie finală la îndemâna individului, ci o plasează între atribuţiile înţelepciunii providenţiale divine. Mergând pe aceeaşi linie, mă îndoiesc că reuşesc să-mi conştientizez just propriile nevoi în fiecare moment al existenţei. Dacă orice copil ar fi în stare să decidă pentru sine, existenţa părinţilor s-ar dovedi la fel de utilă precum a exemplarelor mature în evoluţia unei bovine tinere. Două argumente de ordin practic invoc în favoarea scepticismului meu: lipsa de experienţă a tânărului aflat la vârsta primului buletin şi predispoziţia ludică a juneţii.

Ca spectacolul să nu aibă de suferit, iar punctul de vedere al interlocutorului să fie cât mai limpede explicat, în stilul „poantei” de mai sus, Călinescu se fălea – incredibil de nonşalant – cu indiferenţa lui faţă de chimie şi cu faptul că, deşi n-a învăţat niciodată la această materie – cum n-a învăţat la multe altele, din câte lăsa omul să se înţeleagă –, a luat mereu notă de trecere; ba chiar mai mult, promisiunea profesoarei că „îi va folosi vreodată în viaţă” ceea ce trebuie să înveţe s-a dovedit o minciună sfruntată. Mă încăpăţânez să zic că n-a fost deloc o minciună, ba dimpotrivă: iată că i-a folosit tocmai ca să se dea rotund în faţa ţării!

Nu, n-am ocolit subiectul. Tocmai asta voiam să subliniez, că anumite lucruri nu folosesc în mod direct şi explicit, ci doar prin implicaţiile pe care le au, prin ricoşeu. Sunt conştient că pe acest tip de argumentaţie se poate justifica o programă cu totul infernală şi lipsită de contact cu realitatea, dar nu într-acolo ţintesc. Iar abuzul nu poate fi invocat pentru a contesta uzul raţional. Fiecare extremă are riscurile ei.

Acelaşi personaj pleda pentru un învăţământ legat ombilical de necesităţile imediate, de nevoile pieţei de muncă. Un învăţământ orientat spre eficienţă. Să presupunem că are dreptate. Şi că asta îi trebuie României. Un ins care decide în clasa a IX-a că vrea un viitor în domeniul informaticii, va trebui să studieze, probabil, matematică, informatică, fizică, eventual astronomie şi… cam atât. Nu va avea rost să facă limba română, chimie, biologie, istorie sau filosofie. Toate acestea sunt pierdere de vreme şi o piedică în calea profesionalizării.

Atâta doar că unui om îi trebuie nu numai profesie, ci şi o bază pe care să-şi construiască relaţiile sociale, şi o etică pe care să-şi întemeieze deciziile profesionale şi sociale, îi trebuie şi un bagaj de informaţii care să-i permită să se cunoască pe sine şi să se poată situa psiho-socio-economico-cultural. Altfel se naşte un soi de monstru hiperprofesionalizat, dar lipsit de coerenţă relaţională şi, la limită, psihică.

Pe lângă aceste declaraţii, domnul cu pricina era deosebit de preocupat să îi discrediteze pe profesori (ramoliţii!) în faţa elevilor, vădind dispreţ şi proastă creştere în dialogul cu o doamnă din audiență care nu ştiu ce anume preda. Nu contest că mulţi profesori au bubele lor, dar să fii nesimţit cu o profesoară întrece cam mult limitele civilităţii; pentru un individ cu oarece pretenţii (minime) de maniere ar fi trebuit să fie de ajuns faptul că vorbeşte cu o femeie şi că dialogul televizat impune anumite norme de conduită. E foarte adevărat că respectiva doamnă făcea parte din grupul – probabil că mult prea numeros – al profesorilor care-şi închipuie că materia lor e cea mai importantă de pe lume. Sunt de acord că e un tipar obosit şi desuet, dar soluţia nu e denigrarea făţişă şi neobrăzată a omului. Nu de asta duce lipsă şcoala românească.

Directeţea lui Călinescu nu e de vreun folos atâta vreme cât nu e dublată de o justificare pe măsură, de o coerenţă cu sine şi de amprenta propriului exemplu. Spun asta tocmai în virtutea faptului că fostul moderator tv s-a folosit de exemplul personal pe tot parcursul emisiunii. Dar ce am înţeles a fost, în esenţă, cât de puţin a învăţat şi totuşi cât de departe a ajuns. Că a făcut, vă daţi seama!?, trei facultăţi… Oricât m-aş strădui, nu pot să evit un context mai larg în care să situez vorbele invitatului. Cele trei facultăţi l-au condus la o atitudine consternantă faţă de dreptul de vot, de pildă: despre acesta crede cum că ar trebui să devină o chestie obligatorie sub ameninţarea cu puşcăria. Mă întreb ce tip de educaţie poate conduce la asemenea concluzii „democratice”…

Nu pot să-i contest inteligenţa, nici creativitatea, pe care omul le are din belşug. Dar ar trebui să observe că, până una-alta, este unul dintre produsele unui sistem de învăţământ prea puţin orientat pe eficienţă și foarte mult bazat pe cultură generală. Iar încrederea pe care o dovedeşte în nişte elevi din ce în ce mai puţini dornici să-şi asume vreo responsabilitate îl contra-recomandă ca propunător de soluţii viabile. Dacă ar fi adoptate ideile cu care a venit, mă întreb pe cine ar mai avea în audienţă când joacă pe scenă; şi câţi oameni i-ar mai pricepe discursul împănat din belşug – pe lângă vulgarităţile stilizate – cu neologisme, arhaisme, jocuri de cuvinte subtile.

Să fie limpede. Nu cred cu niciun chip că Androneasca ar fi în stare să reformeze sistemul românesc de învăţământ. „Competenţele” şi le-a dovedit cu asupra de măsură în mandatul anterior. Dar şi soluţia Călinescu este complet alienată de realităţile efective.

De ce m-am legat totuşi de acest domn… E simplu, din cauza faptului că a fost invitat la televiziunea naţională ca să discute despre neajunsurile învăţământului românesc. Acesta e însă mai degrabă factorul declanşator decât motivul real. Pricina pentru care am îndrăznit să-l iau atât de în serios încât să îi contest spusele e că mulţi gândesc pe aceeaşi linie şi destui părinţi se simt suficient de capabili încât să decidă chiar şi ce, cum şi când ar trebui să li se predea odraselelor. Parţial or fi având dreptate, însă s-a ajuns în punctul în care nimeni nu scapă evaluărilor „competente” ale părinţilor cu parai sau cu limbă lungă. Acesta este modelul părintelui „implicat”. Aşa simte el că îi pasă de viaţa copilului.

Că sistemul este într-o criză de proporţii e o realitate pentru orice profesor din „teren” (mai puţin pentru cei din birourile ministeriale sau chiar de inspectori). Dar ne-am nenoricit cu totul dacă „reformiştii” sunt cei care gândesc precum Călinescu şi dacă lucrurile încap pe mâna lor.


Responses

  1. Păi dacă în ţara asta fie toţi sunt incompetenţi, fie nici vreun competent nu ajunge vreodată pe scaunul de pe care să facă ceva concret la nivel macro… Lumea avea până de curând varianta (mai degrabă rurală sau suburbană) de a spune „Las’ că ştiu dânşii mai bine, lăsaţi-i domle în pace să lucreze, ce tot daţi cu gura!”, dar acum s-a isprăvit (zise el cu glas sfârşit, ridicând din picioruş), nu mai crede nimeni nici măcar că dl. Iliescu mai poate aduce ţara la liman (mai ales după ce-a afundat-o adânc de tot în nămol saprofitic, cu largul consens al celor care sperau că o să păstreze status quo ante 89′). Cât despre domnul Călinescu, păcat de el, s-a cam ţicnit săracu’ de atâta frustrare (nici tu audienţă, nici tu voturi, bani din ce în ce mai puţini, teatru ioc, telenovele spre zero…). Homeschooling, iată soluţia, că oricum plătim mai ceva ca la Harvard pentru meditaţii!

  2. Welcome back „agnusstick”!

    Homeschooling… în România? Hmmm, nu știu, sunt sceptic. Asta pentru că am și văzut niște tentative… Nu exclud cu totul ideea, dar e foarte important cine face treaba asta și ce materiale are la dispoziție. Ca să mă limitez la niște observații de ordin metodologic și relativ obiective.

  3. Da, era mai mult o glumă… Gândiţi-vă că elevii nu ar mai avea cui să arate mobilul, hainele, ochelarii de soare Ray Ban sau chiar maşina mamei şi Jeep-ul tatălui… De fapt, totul ajunge oricum la programă, care se va face tot acolo, la Minister, apoi sunt examenele de echivalare cu dezastrele aferente ş.a.m.d. Că programa este prea stufoasă, mai treacă-meargă, că manualele sunt cum sunt, hai să zicem că există şanse pe viitor, dar problema cea mai gravă mi se pare faptul că profesorii bifează o activitate. Nu pot pricepe cum în fiecare an sunt câteva materii la care, fără ajutorul părinţilor şi al meditatorilor, copiii rămân cu zero noţiuni fundamentale ÎNŢELESE pe viaţă. La un moment dat, m-aş fi aşteptat ca profesorii să lase la o parte programa, şi să încerce să-i facă pe copii să priceapă ceva. Aş! Te mai miri că la facultate studenţii nu cunosc lucruri absolut elementare din orice domeniu? De vocabular şi gramatică, ce să mai zic? Unde ajungem, fraţilor? Deja părinţii suntem sclavi pe la companiile străine, copiii noştri vor fi secretari de sclavi, sau şoferi, că nici meserie nu se mai învaţă pe nicăieri!
    Mulţumesc de urare, keep it up!

  4. De unde să încep?
    Mulți dintre părinți și-au pus odrasla în fața televizorului să se educe, apoi în fața computerului, în același scop. După același model, și-au dus copilul-HD la grupele de copii de la biserică, respectiv la grădiniță. Apoi, i-au mutat într-o școală „bună”. Cu sentimentul datoriei împlinite, au trecut anii. Apoi, pe la adolescență, așa, au văzut că pruncii le reproșează că „nu îi înțeleg”, că „toată ziua stau la muncă” etc. Și atunci, ei ce să facă? Au sărit pe profesori și au început să-i beștelească sau, dimpotrivă, să-i „ungă” cu tot felul de alifii pecuniare ca să scape de vinovăția parentală.

    Profesorii sunt mulți de modă veche sau, de prea multe ori, cei mai slabi din grupele de facultate. Au rămas în învățământ conjunctural, fiindcă nu au găsit altceva mai bun. Sunt deprinși cu sistemul „meditațiilor” și nu pot gândi în afara programei. Știu profesori de română care nu citesc literatură universală pentru că „nu face parte din programă”. Peste astea, adaugă pizmele interne ale sălilor profesorale, favoritismele impuse de directori sau inspectori politruci. Mai pune aici, ca să devină amestecul și mai explozibil, faptul că după revoluție fiecare urbe mai cu ambiț și-a tras universitate, iar p-acolo sigur sunt și niște facultăți care „fabrică” profesori de un soi sau altul. Adaugă și că odată cu creșterea numărului de locuri, a fost musai să se reducă exigența!
    No’ (ca prin Ardeal), acuma pune-i pe ăștia (care abia s-au târât prin facultate sau au trecut cu ploconul la examene) să facă performanțe în școlile românești. Nu-i așa că ăia care au vocație și sunt conștiincioși fac figură de fraieri și de saltimbanci?
    Mai pune, na, ca să nu zici că-s zgârcit, și faptul că sistemul este corupt în special în structurile sale de vârf. Fiindcă inspectoratele patronează tot felul de cumetrii (doar se știe de către oricine că inspectorul general e numit/schimbat politic). Nu există vreun examen imposibil de fraudat (mă refer la examenele naționale – BAC, capacitate – și vorbesc din puțina mea experiență combinată cu mărturiile altora).

    Adaugă aici elevul dezinteresat. Nu că așa ar fi vrut el să fie, dar l-au ajutat cât au putut și părinții, prin disprețul față de carte, prin promovarea ideii că banul și șpaga face viitorul etc. Plus că, cei mai recenți, chiar dacă ar vrea, n-au cum să învețe, fiindcă le trebuie imagini. Și nu orice fel de imagini, ci din alea care fug cu o viteză amețitoare pe ecran. Să nu fie filme vechi, că-s „alb-negruuuu?!” și „plictisitoare”. Învățământul trebuie să fie „funny”, să nu solicite creierul, ci să fie „atractiv”, „distractiv”.

    Mai adaugă și alte ingrediente, dacă dorești, și vedem ce iese…

  5. EBA?

  6. Eba e un „produs finit”. Sper sa nu aibă de-a face în alt fel cu acest sistem. Care încă mai păstrează o minimă demnitate.

  7. Asta cu minima demnitate ar fi încă de dorit… Mă gândesc la ultimii şefi de sindicat din învăţământ care „s-au ales”. Ar trebui, într-o ţară normală, dată o lege prin care şefii de sindicat aleşi în parlament sau deveniţi demnitari să plătească o taxă de vreo 200,000 EUR + TVA la bugetul sindicatului respectiv.

  8. Când vorbesc de „demnitate” nu mă refer la sindicate. Ca și prin alte locuri, sindicatele, la nivel local, fac jocul „angajatorilor”. Liderii sindicali profită de încă o funcție disponibilă ca să o „valorifice”. Știu din pățania unui prieten că liderul de sindical a vrut să-l saboteze la un transfer în ședință publică (!!), doar pentru că avea el „o pilă” care ar fi trebuit să ia respectivul post. Însă, fiindcă omul a fost incisiv, decis și se știa apărat de lege și regulamente, a insistat și a răzbit.

    Când zic demnitate, la oameni din ăștia mă gândesc, care nu se lasă prostiți, care nu sunt coruptibili (mai există, să știi), care nu se bagă în cloaca împuțită, ci își fac profesia cu integritate, talent și rigurozitate. Nu-s mulți, dar de aici cred că își trage sistemul rămășița de demnitate.

    Cu taxa propusă de tine… DE ACORD!


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: