Postat de: Teofil Stanciu | 14/05/2009

Fie ca cel mai hoţ să câştige

În 2006, ziarul „Cotidianul” iniţia, în colaborare cu Editura Univers, un proiect cu totul inedit atât în presa din România, cât şi în spaţiul editorial românesc: o carte vândută în fiecare săptămână cu ziarul de miercuri. Mai mulţi dintre cei care au avut atunci iniţiativa au mărturisit ulterior că nu sperau ca ideea lor să prindă aşa de bine şi să ajungă atât de departe. Cărţile publicate de ei erau atât reeditări cât şi noutăţi absolute.

Preţul mic, selecţia bună, dimensiunea convenabilă a volumelor, lipsa îndelungată de pe piaţă a anumitor titluri ar fi, cred, câteva dintre explicaţiile acestei reuşite. Cunosc din experienţă cât de căutate erau anumite titluri, fie pentru că nu mai fuseseră de multă vreme publicate (vezi Arhipelagul Gulag – cu siguranţă una dintre cele mai importante cărţi din toată seria), fie pentru că sunt cărţi recomandate în bibliografiile şcolare, iar anticariatele nu fac faţă, în vreme ce preţurile din librării sunt adesea prohibitive pentru un public fără venituri (în această categorie intră cărţi precum: Inima întunericului, Zgomotul şi furia, Daisy Miller şi alte nuvele, Portretul lui Dorian Gray, Hagi Murad, Alice în Țara Minunilor etc.). Cu nobelizaţi şi premiaţi, cu nume celebre sau cu autori exotici, cu cărţi faimoase sau volume pour les connaisseurs, tandemul Cotidianul-Univers au ajuns deja unde alţii de-abia visează.

Din urmă a venit tare, pe acelaşi model fundamental şi ziarul „Adevărul”, cu colecţia de 100 de cărţi (pe care trebuie să le ai în bibliotecă). Deşi nu pot spune că n-ar arăta bine 100 de cotoare verzui cu scris auriu în bibliotecă, tot nu mă poci abţine să nu comentez ceva. Singurul criteriu al acestei colecţii pare să fie, după cât am dubuit eu (în urma multiplelor strofocări ale percepţiei supra şi subsenzoriale, cât şi a scotocirii prin memoria de fost vânzător în anticariat), numărul 100 şi coperta nialcoşă. Altfel e inimaginabil să-i pui în aceeaşi colecţie pe Vintilă Corbul şi Tolstoi, pe Henri Carriere şi Raymond Chandler, pe Sven Hassel şi, atenţie!, Fiodor Dostoievski (eu chiar ştiam, din mai multe cărţi, din diferite articole, din tot felul de citări, cum că ar fi Feodor, dar „Adevărul” le ştie pe toate mai bine… Bine măcar că n-are y la final, ca în engleză).

Fac aici o paranteză ca să rememorez o chestie căreia abia acum îi înţeleg semnificaţiile. Prin 2005 sau 2006 (iertată fie-mi imprecizia), am văzut la unul dintre târgurile de carte din Bucureşti (iar nu ştiu sigur dacă era Gaudeamus sau Bookfest) un stand mai puţin obişnuit. Nu avea cărţi aproape deloc. În schimb avea… mobilă. Multe rafturi elegante populate cu doar câteva volume, în mai multe exemplare fiecare: Vintilă Corbul şi Eugen Burada – Integrala operei (era încă la început). N-am înţeles decât acum că volumele şi biblioteca mergeau împreună, că astfel se înşuruba în mintea cititorului conceptul de carte-mobilier. ştiam prea bine că existase moda în perioada comunistă ca oamenii să aibă nişte cărţi în casă, aşa, că dau bine. Iar în acest scop achiziţionau ceva bpt-uri, nişte romane din colecţia Secolul XX sau CLU, oarece dicţionare.

Coroborată cu sloganul publicitar, imaginea de atunci capătă dintr-odată sens. Cartea-bibelou e de fapt singurul criteriu care guvernează colecţia. Vorba cuiva cu care vorbeam despre asta: cele 100 de cărţi trebuie să fie în bibliotecă, nu trebuie şi citite. E foarte posibil să greşesc, dar nu am niciun fel de îndoieli că grosul publicului ţintă îl reprezintă, cu preponderenţă, acel consumator de literatură uşoară şi iubitor de kitsch, care îşi popula şi înainte de ’89 bibliotecile cu cărţi pretenţioase niciodată citite, şi cărţi uşoare ferfeniţate de atâta „studiu”. Nu-i dispreţuiesc pe aceşti oameni, cel mult îi compătimesc pentru că sunt treziţi cu noaptea în cap să pună mâna pe un volum mişto. Sunt pe deplin conştient că nu există numai cititori de literatură grea. Dar mi se zburleşte puţin neuronul când văd că acest gen de colecţie face o ciorbă nefericită din toată literatura, având ca unic scop vandabilitatea. Numai un cititor cu discernământ va sesiza că distanţa dintre Dostoievski (Feodor, totuşi) şi V. Corbul e precum cea dintre un Rembrandt şi un poster cu vedeta preferată. Dar, într-adevăr, e foarte postmodern să le aranjezi pe acelaşi perete ca şi când ar fi în vreun fel comparabile.

Mai recent a intrat în horă încă un jucător: „Jurnalul naţional”. Probabil că s-a constatat că tirajul creşte în felul ăsta. Iar ca să nu vină dintr-un neant editorial fără nume, iniţiatorii acestei idei şi-au furat unul: Biblioteca pentru toţi. Profitând de faptul că la OSIM e înregistrată doar abrevierea BPT, Tucă şi ai lui au zis că ce-ar fi să speculeze treaba asta. Doar tot românul are sau a avut un bepeteu în bibliotecă şi ştie ce-i ăla. E clar că nu se poate greşi cu un asemenea brand. Nu contează că drepturile asupra denumirii aparţin statului român sau Editurii Minerva.

Pentru cei derutaţi, trebuie spus că BPT a fost o colecţie de înaltă ţinută profesională, coordonată ani în şir de filosoful Mihai şora. Rădăcinile colecţiei se afundă însă şi mai adânc în negura vremii, mergând până dincolo de 1900, mai precis în anul 1895, când a fost fondată. Mircea Eliade are un personaj în romanul Noaptea de Sânziene care este maniac al BPT. Dar poate că voi reveni într-alt rând cu câte ceva din povestea BPT. Acum mai adaug că în forma ei cea mai cunoscută publicului actual, colecţia nu cuprindea exclusiv autori români, nici exclusiv proză. Că nu era nici măcar dedicată numai beletristicii, fiind mai degrabă menită să faciliteze cititorilor accesul la un corpus de scrieri ce constituiau o bază solidă pentru cultura generală a fiecăruia. Modul în care folosesc „Jurnalul naţional” şi Editura Litera confuzia pe acest brand este în mod clar lipsită de orice etică (chiar dacă se va recurge la tot felul de găselniţe pentru a demonstra legitimitatea de fapt, abuzul la nivel de principiu nu poate fi băgat sub preş). Dar asta nu va împiedica cele două instituţii să-şi vadă de încasări şi de campanie pe mai departe.

Ultimii doi actori intraţi în scenă („Adevărul” şi „Jurnalul naţional”) au ajuns, oarecum previzibil, să se ciorovăiască. Fiindcă s-au trezit că au fiecare câte o enigmă a Otiliei pe stoc. Probabil că nu voiau să-i inducă în eroare pe cititori, care astfel ar putea să nu mai înţeleagă cum arată adevărata enigmă a fetei din cartea lui G. Călinescu.

N-am pomenit însă nimic de scandalul pe care l-a stârnit „Adevărul” cu un comportament la fel de abuziv manifestat în publicarea Jurnalului lui Lev Tolstoi (numit de către traducător?/editură? Memorii!?!?). Fapta a ajuns cu greu în „gura presei”, care părea destul de mută. Probabil că deja germinase proiectul BPT când, în sfârşit, s-a deranjat Antena 3, de pildă, să aducă plagiatul la cunoştinţa populaţiei. Că, deh, concurenţa, nu onestitatea primează.

Eu zic aşa: fie ca hoţul cel mai hoţ să câştige. Până una-alta, pentru cititori contează mai puţin aceste scandaluri cât faptul că au acces, în schimbul unor sume relativ mici, la cărţi bine legate, poate chiar lucrate cu grijă.

Înainte să termin, ţin să îmi afirm aprecierea pentru proiectul iniţiat de „Cotidianul”, singurul ziar care a lucrat la vedere și onorabil. Cât despre „Adevărul” şi „Jurnalul naţional”, aşteptam mai mult decât o bătălie cu cărţi pentru cota de piaţă. Dar dacă nu se poate altfel, fie şi aşa. Puteţi să nu citiţi ziarul deloc sau să citiţi ceea ce aţi fi citit oricum. N-are a face. Noi, cei care citim, ştim că importantă e cartea şi calitatea ei (atât sub raport literar, cât şi ca realizare), nu cine o aduce.


Responses

  1. […] vizavi de colecția de cărți pe care „trebuie să le ai”. Mi-am exprimat rezervele și cu altă ocazie. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că volumele publicate au două mari calități: sunt noi […]

  2. Mulțumesc pentru menționare/recomandare/link. Rar mi se întâmplă să fiu citată corect. Un cotidian chiar a preluat o știre pe care o aveam în exclusivitate și nu au zis nici mâc.
    Când obosesc, postez o tură de poezii și o iau de la capăt.🙂
    Mulțumesc.

    • @Andi,

      Nu-i pentru ce.

      Apropo de citare, poate că blogerii au mai multă vreme decât jurnaliștii. Am avut surpriza neplăcută ca toate evenimentele la care s-a întâmplat să asist iar apoi să fie consemnate de presă să aibă măcar mici (dacă nu grave) dezinformări. Impresia mea e că majoritatea jurnaliștilor nu aud ce se întâmplă, ci ce vor să audă.

      De altă parte, s-ar putea ca aroganța cu care vorbesc mulți „jurnaliști” despre bloguri să vină din faptul că blogerii n-au niciun fel de angajament și pot fi liberi. Nu mă refer acum la mine, ci la blogeri cu audiență bună și care nu se sinchisesc de „direcții” de partid și de stat, de moguli sau ideologi.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: