Învățământul ca spectacol tv

Am asistat la câteva secvenţe televizate în care „expertul” pedagog Florin Călinescu îi furniza ministrei – nu vă scandalizaţi, că ş-aşa nu interesează pe nimeni dacă declinăm substantivul şi la fenimin – Andronescu soluţii practice pentru piciorul de lemn al învăţământului. Posesorul unei capacităţi unice de a domina – uneori – discuţiile prin gabarit verbal şi prin bădărănie, Călinescu ţinea piept şi nătângilor profesori, şi suavei ministre, şi moderatoarei, exhibând o înţelepciune incontestabilă şi devenind singur apărător al dreptei credinţe didactice. Cel puţin aşa lăsa se să înţeleagă.

Îmi amintesc de o ediţie a emisiunii „Chestiunea zilei” la care invitatul lui Călinesc era H.-R. Patapievici. Vorbind despre doctoratul său în fizică, Patapievici făcea elogiul unui profesor care, când a văzut o fisură prin care ţâşnea un firicel de apă din calorifer, s-a gândit imediat care ar fi formula care să descrie mişcarea jetului de apă. Cu o grosolănie absolut gratuită – motivată probabil doar de rating-ul emisiunii şi de menţinerea unui anumit public în faţa ecranului – Călinescu a găsit cu cale să remarce că atunci când vede un calorifer, singurul lucru care îi vine în minte ar fi cum să înghesuie o femeie lângă respectivul obiect. [Trebuia să pun vreu cerculeţ roşu sau triunghi, oare, pentru acest text?]

Nu degeaba am pomenit acest episod penibil şi derizoriu, de altfel. Aceeaşi atitudine ştregăresc-mitocănească o dovedea invitatul şi la emisiunea care m-a determinat să fac vorbire despre învăţământ. Nu că aş avea eu neapărat soluţii, dar măcar din experienţa proprie şi tot aş putea face nişte observaţii marginale. Prioritar era, în viziunea lui Călinescu, să li se dea dreptate elevilor, să fie lăsaţi să-şi aleagă materiile care le plac în programă. O idee cum nu se poate mai interesantă. Se pare că în zilele noastre oricine e suficient de capabil încât să-şi calibreze singur nevoile şi resursele. Nu ştiu dacă inteligenţa nativă sau „progresul” umanităţii ne-a înzestrat cu abilitatea de a nu mai avea nevoie de îndrumare în ce priveşte curriculumul pe care urmează să-l parcurgem.

Citește mai mult »

Anunțuri

Before the Sunrise

O poveste frumos spusă. Același basm străvechi cu un el și o ea care nu ajung unul la altul decât după ce are loc o metamorfoză.

S-ar putea ca pentru unii să fie mult mai important aici semnul acestei transformări. Că adică flacără ia forma tenebrelor. Eu aș insista că e important că există calea, că se poate trece dintr-o parte în alta, între lumi aparent completamente incompatibile. Că e biruită aparenta predestinare (dublă). Dacă „turnul cu ceas” face trimitere la necesitatea asumării unui dat, a soartei, aici aș zice că e vorba de libertatea îngăduită în interiorul limitelor propriei existențe.

Ceea ce face umbra respectivă e o nebunie, e o imposibilitate, e un scandal. Tocmai de aceea e frumos.  Suferă, se sperie, pleacă, dar nu poate uita, rămâne stigmatizată, poartă cu sine semnul unei întâlniri determinante. O umbră care ajunge să iubească lumina, dar o poate întâlni numai când lumina devine umbră.

Nu uitați să aveți boxele pornite ca să ascultați și muzica. Apropo, vă sună cunoscut primele note din coloana sonoră?

Notă: inițial am descoperit filmul aici.

Fie ca cel mai hoţ să câştige

În 2006, ziarul „Cotidianul” iniţia, în colaborare cu Editura Univers, un proiect cu totul inedit atât în presa din România, cât şi în spaţiul editorial românesc: o carte vândută în fiecare săptămână cu ziarul de miercuri. Mai mulţi dintre cei care au avut atunci iniţiativa au mărturisit ulterior că nu sperau ca ideea lor să prindă aşa de bine şi să ajungă atât de departe. Cărţile publicate de ei erau atât reeditări cât şi noutăţi absolute.

Preţul mic, selecţia bună, dimensiunea convenabilă a volumelor, lipsa îndelungată de pe piaţă a anumitor titluri ar fi, cred, câteva dintre explicaţiile acestei reuşite. Cunosc din experienţă cât de căutate erau anumite titluri, fie pentru că nu mai fuseseră de multă vreme publicate (vezi Arhipelagul Gulag – cu siguranţă una dintre cele mai importante cărţi din toată seria), fie pentru că sunt cărţi recomandate în bibliografiile şcolare, iar anticariatele nu fac faţă, în vreme ce preţurile din librării sunt adesea prohibitive pentru un public fără venituri (în această categorie intră cărţi precum: Inima întunericului, Zgomotul şi furia, Daisy Miller şi alte nuvele, Portretul lui Dorian Gray, Hagi Murad, Alice în Țara Minunilor etc.). Cu nobelizaţi şi premiaţi, cu nume celebre sau cu autori exotici, cu cărţi faimoase sau volume pour les connaisseurs, tandemul Cotidianul-Univers au ajuns deja unde alţii de-abia visează.

Din urmă a venit tare, pe acelaşi model fundamental şi ziarul „Adevărul”, cu colecţia de 100 de cărţi (pe care trebuie să le ai în bibliotecă). Deşi nu pot spune că n-ar arăta bine 100 de cotoare verzui cu scris auriu în bibliotecă, tot nu mă poci abţine să nu comentez ceva. Singurul criteriu al acestei colecţii pare să fie, după cât am dubuit eu (în urma multiplelor strofocări ale percepţiei supra şi subsenzoriale, cât şi a scotocirii prin memoria de fost vânzător în anticariat), numărul 100 şi coperta nialcoşă. Altfel e inimaginabil să-i pui în aceeaşi colecţie pe Vintilă Corbul şi Tolstoi, pe Henri Carriere şi Raymond Chandler, pe Sven Hassel şi, atenţie!, Fiodor Dostoievski (eu chiar ştiam, din mai multe cărţi, din diferite articole, din tot felul de citări, cum că ar fi Feodor, dar „Adevărul” le ştie pe toate mai bine… Bine măcar că n-are y la final, ca în engleză).

Fac aici o paranteză ca să rememorez o chestie căreia abia acum îi înţeleg semnificaţiile. Prin 2005 sau 2006 (iertată fie-mi imprecizia), am văzut la unul dintre târgurile de carte din Bucureşti (iar nu ştiu sigur dacă era Gaudeamus sau Bookfest) un stand mai puţin obişnuit. Nu avea cărţi aproape deloc. În schimb avea… mobilă. Multe rafturi elegante populate cu doar câteva volume, în mai multe exemplare fiecare: Vintilă Corbul şi Eugen Burada – Integrala operei (era încă la început). N-am înţeles decât acum că volumele şi biblioteca mergeau împreună, că astfel se înşuruba în mintea cititorului conceptul de carte-mobilier. ştiam prea bine că existase moda în perioada comunistă ca oamenii să aibă nişte cărţi în casă, aşa, că dau bine. Iar în acest scop achiziţionau ceva bpt-uri, nişte romane din colecţia Secolul XX sau CLU, oarece dicţionare.

Coroborată cu sloganul publicitar, imaginea de atunci capătă dintr-odată sens. Cartea-bibelou e de fapt singurul criteriu care guvernează colecţia. Vorba cuiva cu care vorbeam despre asta: cele 100 de cărţi trebuie să fie în bibliotecă, nu trebuie şi citite. E foarte posibil să greşesc, dar nu am niciun fel de îndoieli că grosul publicului ţintă îl reprezintă, cu preponderenţă, acel consumator de literatură uşoară şi iubitor de kitsch, care îşi popula şi înainte de ’89 bibliotecile cu cărţi pretenţioase niciodată citite, şi cărţi uşoare ferfeniţate de atâta „studiu”. Nu-i dispreţuiesc pe aceşti oameni, cel mult îi compătimesc pentru că sunt treziţi cu noaptea în cap să pună mâna pe un volum mişto. Citește mai mult »

Călătorie pe mare cu Zori-de-zi. FILMUL

În urmă cu câteva luni, Bruce L. Edwards anunţa pe C.S. Lewis & Inklings Resource Blog că Disney a renunţat la producţia celui de-al treilea film din serie (Călătorie pe mare cu Zori-de-zi) – e vorba de volumul 5 din Cronici. Dacă e să dăm crezare autorului blogului, nici nu-i aşa mare paguba în sine. Obiecţiile pe care le aduce Edwards la Prinţul Caspian sunt numeroase. Dacă mi se permite o părere de profan, nici eu n-am fost încântat de realizarea filmului. Idila dintre Caspian şi Susan, de pildă, vine cu totul gratuit şi într-un obositor elan hollywoodian de a întina orice atinge.

Vestea interesantă e că, potrivit variety.com, cei de la Walden Media (deţinătorii drepturilor cinematografice pentru Cronicile din Narnia) au reuşit să parafeze o înţelegere cu Twentieth Century Fox pentru realizarea filmului. Pelicula se pare că va fi lansată în decembrie 2010, momentul ales ţinând de strategia de marketing.

Călătorie pe mare cu Zori-de-zi a fost volumul care mi-a plăcut (iniţial) cel mai mult dintre cele şapte. La această aventură nu mai participă fraţii mai mari (Peter şi Susan), ci doar cei mici (Edmund şi Lucy), dar îl iau şi pe nesuferitul lor văr Eustace. Intrarea în Narnia se produce de această dată prin tabloul din dormitor.

Îmi amintesc de fantastica Mare-de-pe-Urmă şi de misterioasa fiică a lui Ramandu. Comun rămâne personajul Caspian, nedreptăţit de scenariştii filmului anterior, care chiar îi poartă numele. Sunt foarte curios în ce fel vor reuşi noii scenarişti să-l salveze şi mai ales dacă vor fi interesaţi să revină la fidelitatea faţă de carte. Nu mă aştept la o fidelitate literală, ci la una care să surprindă spiritul scrierilor lui Lewis. Să nu le transforme în love-stories de duzină, să nu le trivializeze de dragul „principiilor” industriei cinematografice şi de foame de profit.

Ben-Oni cel viteaz

Nu ştiu cine e sus-numitul Ben-Oni. Dar dacă ceea ce zice ziarul e adevărat, apoi e destul de nasol. Am mai auzit de cazuri similare (vezi promisiunea făcută, tot potrivit ziarelor, de mai-marele CJ Bihor aceluiaşi partid). Printr-o asemenea promisiune riscantă, domnul potenţial viitor parlamentar european s-a vârât într-o dilemă morală destul de serioasă. Din câte înţeleg eu, există trei posibilităţi.

1. Dacă realmente crede că evanghelicii îl vor vota în virtutea solidarităţii de grup înseamnă că are o concepţie destul de rudimentară şi de reducţionistă cu privire la coreligionarii săi. Îi consideră o turmă manipulabilă şi incapabilă să gândească decât după comanda oficială. Nu mizează pe discernământul lor, ci mai degrabă pe reacţia emoţională a acestora, pe o empatie politică şi confesională. Nu-i creditează nici măcar cu opţiuni politice proprii. Din punctul lui de vedere, evanghelicii nu aleg între dreapta şi stânga, ci între alţii şi cei de-ai lor. Iar cum Ben-Oni se declară evanghelic, musai îl va vota toată suflarea evanghelică ce abia îşi aşteaptă candidatul. 2. Dacă nu crede în ceea ce (se pare că) spune, atunci îi minte deliberat pe colegii săi de partid. Le vinde gogoşi ca să se facă parlamentar. Nu ştiu ce-ar mai fi de adăugat în acest caz. 3. Deşi mi se părea că există doar două variante, după un moment mai îndelung de gândire, am mai descoperit una. E, de fapt, o nuanţare a primei variante. S-ar putea ca candidatul să ştie că au trecut vremurile romantice când se vota din instict de turmă, dar mizează pe acea parte a bisericilor evanghelice care încă mai păstrează oarecare supunere politică faţă de ceea ce dictează (discret) cel de la amvon. Speră că aceste voturi îi vor fi suficiente. Regăsesc prea puţin spirit creştinesc în oricare dintre cele trei variante.

Regăsesc însă reflexe de minoritar defavorizat care îşi caută drepturile în reprezentarea politică. Fie şi asta. Dar atunci alegerea lui Ben-Oni va fi ori un fapt firesc, aproape inevitabil, ori un eveniment determinat ideologic. Ca opţiunile electoratului să se îndrepte în mod natural către el, ar trebui, în opinia mea, ca politicianul să fie un lider recunoscut, să aibă nişte fapte care să-l recomande, să se înfăţişeze ca întruchipare a unor aşteptări. Dar cred că la întrebarea „cine este Ben-Oni?” cei mai mulţi şi-ar solicita neuronii descumpăniţi şi uşor stânjeniţi. Cei cu ţinere de minte mai bună, ar crede că e vorba de una dintre întrebările alea cu dichis pe teme biblice şi ar zâmbi satisfăcuţi că ştiu că-i fiul mai mic al lui Iacov.

Tare mă tem, aşadar, că acest nume nu spune nimănui nimic decât dacă este raportat la contextul ideologic. Abia atunci el începe să însemne ceva. Dar pentru ideologii nu contează adevărul, nici persoana, ci cauza. Ar fi şi greu să ne convingă d-l Ben-Oni că luptă pentru principiile evanghelice (i.e. biblice!) într-un partid politic cu destule figuri sinistre şi cu destule idei ce ridică serioase probleme etice. Se va prezenta, presupun, pledând pentru necesitatea apărării cauzei evanghelice. Or asta e prea puţin. Ar trebui să se vadă de undeva şi vrednicia apărătorului.

Cu toate acestea, dacă e să judecăm după CJ-ul din Bihor, s-ar putea ca metoda să funcţioneze. Chiar dacă nici eu, nici alţii ca mine nu-l vor vota pe Ben-Oni, unii vor merge cuminţi să-l voteze ca să existe şi un „pocăit” în Parlamentul European. Nu zic că-i rău. Dar parcă aş prefera totuşi pe cineva care nu se raportează la cei pe care îi numeşte „fraţi” şi „surori” ca la o mulţime fără creier, fără discernământ. Aş prefera parcă un om care să mă convingă că merită votul, nu să se laude la partid, arogant şi sigur pe sine, că aduce 500.000 de voturi, ca şi cum deja le-ar fi obţinut. O persoană care îşi respectă coreligionarii şi refuză să-i trateze ca pe o masă de manevră. Cineva care chiar prin felul în care îşi câştigă voturile refuză să se conformeze matricii politice româneşti în care votanţii sunt prostimea ce trebuie să-i susţină strălucitul dumisale şezut (nu mă refer la un şezut anume, ci la cel tipologic, de politician).

Nu am niciun drept să chestionez motivaţiile lui Ben-Oni Ardelean, care, de altfel, ar putea să fie cu totul onorabile. Dar cred că am obligaţia să încerc să înţeleg mesajul pe care îl transmite şi să trag nişte concluzii. E, în fond, un semn de minim interes faţă de mesajele politice care ni se furnizează.