Viață de… câine

Un film ameţitor. De ridicol. O comedie stereotipă, cu diferenţa că personaje principale sunt doi căţei chihuahua (nici nu ştiam că aşa se scrie numele acestei rase): Chloe şi Papi. Ea, locatară de Beverly Hills, el, un maidanez devenit, în urma reconversiei profesionale, câinele unui decorator de grădini (deci, vă rog, nu grădinar, ci decorator!). Ca orice comedie făcută după acest calapod, are şi a little bit of romance, şi nişte action, şi un pic de suspense, dar şi inevitabilul happy-end.

Peste toate însă, cireaşa explozivă de pe tort: morala! Dar una… să te ţii! Afundă de te ia ameţeala: Înfiază un câine! Dar ai grijă, e un angajament serios, gândeşte-te foarte bine la ceea ce faci! Revin cu detalii după ce mai fac o tură prin trama şi filosofia peliculei.

Căţeluşa de bani gata e aruncată de nişte întâmplări nefericite taman în mijlocul periculoaselor lupte cu câini din Mexic. Scapă teafără şi se alege cu un amic (ciobănesc german) care o ajută să dibuiască drumul către dealurile americane natale. Aflaţi în primele minute din film, dacă nu ştiaţi, că în SUA există centre de relaxare pentru câini bogătaşilor. Locuri unde se cheltuiesc mii de dolari pe o javră într-o săptămână. Dacă spun că banii ăia ar furniza de mâncare pentru mii de oameni, aţi zice că sunt cârcotaş şi poate chiar nesimţit (că îndrăznesc să contest dreptul la fericire al patrupedelor). Dar zic, na: e o debilitate economico-socială să cheltuieşti averi pe câini când zilnic mor de foame copii în Africa.

După mai multe aventuri iniţiatice, Chloe e trimisă de scenarişti la origini. Ho, staţi, că nu în stilul în care românii trimit la origini. Nu, ci potrivit cu moda psihanlitic-populistă: trebuie să vezi de unde provii, ca să descoperi cine eşti. Fumată, răsfumată, parfumată, afumată. Ideea. La fel şi cealaltă cu scotocirea după inner self (dacă mă înţelegi). Adică fiecare trebuie să-şi găsească glasul, deep inside. Vorba românului: fiecare pasăre pe limba ei piere. Dar aici nu piere, ci după ce îşi găseşte lătratul (ca Simba răgetul ancestral sau mai ştiu eu câte personaje răgetul matern) se poate prezenta dezinvoltă în faţa lumii. Săracii câini, nici ei nu scapă de cotrobăirea în sine. Să faci psihologie d-asta pe animale nu se cheamă că le traumatizezi? Mă rog.

Mai e de adăugat că doi câini de rase diferite devin prieteni. Cum că, vedeţi, rasa nu contează. Din păcate, n-am avut parte şi de o pasiune interasială. Iubitul era de acelaşi soi. Tot de învăţăturile de minte ale filmului ţine şi faptul că aristocrata a cunoscut viaţa de maidanez. Dar prea seamănă cu Lady and the Tramp, doesn’t it? Dacă aţi văzut filmul, nu cred să vă surprins ceva din tipologiile reutilizate. Nici măcar replicile nu-s prea originale. În fine.

De ce-or mai fi făcut filmul ăsta? Poate că doar pentru morala din final. M-aş îngrozi să fie aşa. V-am promis să revin. Aşa fac. Deci atenţionarea scrisă de la capătul filmului sună cam aşa: Decizia de a înfia un câine reprezintă un angajament pe viaţă! Să mă dau cu capul de braţele fotoliului nu alta. Ce raţionament beton! De divorţat, poţi divorţa ori de câte ori te compulsionează orgoliul sau imbecilitatea. Dar cu sufletul câinelui nu te joci. Asta e treabă serioasă. Ailaltă se face la biserică, acolo cu preotul ăla ce îndrugă: „… până când moartea… bla, bla, bla…”. Treburile serioase se fac la adăpostul pentru animale, unde dai cu subsemantul că te angajezi să iubeşti, să respecţi şi să preţuieşti potaia, mâţa sau altă creatură… de-a pururi. Că îi faci parastase după ce trece într-altă dimensiune a existenţei şi că îi ţii poza în buletin până te ia Alzheimer-ul şi nu mai ştii cum te cheamă, dar îţi aduci aminte de Chucky, Pufy, Rexy sau Miaunica.

Doamnelor, mă adresez şi dumneavoastră. Puteţi face oricâte avorturi vă permite bugetul, dar cu animalele e mult mai serioasă treaba. Zigotul cela e la dispoziţia voastră. Doar sunteţi stăpâne pe propriul trup, faceţi absolut ce doriţi cu abdomenul care vă aparţine. Câinele însă este un suflet care trebuie respectat. Nu vă angajaţi să-l luaţi dacă nu sunteţi serioasă. Nu vă treacă prin cap să-l ucideţi că faceţi puşcărie. Avortul e legal, doar nu ne-om stresa atâta pentru o „chestie” care, în mod evident, produce disconfort self-ului nostru? Ca s-o scurtăm: iubiţi animalele şi avortaţi cu toată libertatea. Ca nişte fiinţe emancipate ce vă aflaţi!

M-am interogat (nu mi-am ţinut lampa în ochi, fiindcă mi-am răspuns repede şi mulţumitor) ce i-a determinat pe oamenii ăia să transmită un oarecare mesaj musai printr-un film cu animale. N-am găsit alt răspuns decât că voiau să-şi arunce morala-bombă finală şi aveau nevoie de un suport. Iar în acest scop, au deversat milioane de dolari în the Saturday’s Water, aşa într-o doară. Că dacă tot îi aveau, de ce să-şi ajute homeleşii (au şi ei, fiţi pe pace), când puteau să facă reclamă pentru Beverly Hills şi javrele ce-l populează?

Apoi m-am gândit că poate e ceva profetic în faptul că animalele joacă rol de oameni, căci, din nenorocire (o zic cu tristeţe, nu cu cinism), oamenii încep să se poarte tot mai animals alike. La film, de pildă, nişte don’şoare ema(n)ci(p)ate, stăteau cu picioarele răscrăcănate peste scaunele din faţă. Iar la un moment dat au început să şi latre în răstimpuri. Cică se distrau. Cred că producătorii vor (fără intenţia lor) să ne obişnuiască pe unii cu alţii. Să ne convingă de existenţa sufletului necuvântătoarelor. Dacă aşa continuă lucrurile, în curând vom da şpaga (ca pentru permisele de conducere) să primim certificate de câini, pisici, porci de Guineea, iguane, şobolani, papagali, canari, ţestoase, salamandre sau măcar peşti de acvariu (nu-i la îndemâna oricui să aibă o piscină la dispoziţie toată ziua).

Recent, un june sireap s-a oferit să-mi pună botniţă din cauză că m-am întrebat cu voce tare dacă nu nu cumva câinele lui (de vreo 20-30 de kile, deci nu pluş din ăsta simpatic), care tocmai mă amuşina pe la buzunare, n-ar trebui să poarte botniţă. Ba încă, stâlpul viitoarei societăţi s-a şi răţoit la mine, dispus să-mi aplice o corecţie fizică pentru neruşinarea cu care am grăit.

Anul trecut s-au cheltuit (numai în SUA!), potrivit statisticilor APPA, peste 43 de miliarde (sic!) de dolari pe animale de companie. [Apropo, pentru comparație, România vrea să ia cu împrumut 19 miliarde de euro, deci cam jumătate din suma respectivă, ca să redreseze economia națională!] E vorba aici de cheltuieli de întreţinere, nu de achiziţie. N-am nimic cu iubitorii de animale, dar dacă asta nu e anormal, atunci eu chiar nu mai ştiu care e susul şi josul lumii în care trăim.

Un film grotesc aşadar. O caricatură involuntară a contemporaneităţii. Să nu vă amăgiţi că veţi descoperi vreo critică adusă acestor năravuri stupide. Finalul consfinţeşte practic dezirabilitatea şi legitimitatea tratamentelor extravagante faţă de animale. E adevărat că unele pets din film se mulţumesc cu mai puţin, dar cele care au foarte mult, trebuie să se resemneze… cu bogăţia lor. Iar peste toate, nu uitaţi, înfiaţi un câine, cu copiii e mai greu, s-ar putea să se dovedească nerecunosctători după majorat. Nenorociţii!

Dacă vi se pare că tot ce am scris până aici are de-a face cu animalele, permiteţi-mi să corectez această perspectivă. E vorba despre oameni care au început să încurce rău noţiunile. Indivizi pentru care iubirea pentru necuvântătoare a eclipsat (nu zic iubirea, că nu mai poate fi vorba de aşa ceva) bunăvoinţa faţă de semeni. Personaje pentru care câinii, pisicile sau rozătoarele crescute în casă sunt o prelungire fizică a unei molime interioare. Apropierea afectivă de animale şi indiferenţa faţă de oameni sunt semnele unei societăţi dezvoltate patologic. Uite, de-asta mă enervează filmul ăsta, fiindcă încearcă să acrediteze ideea că deviaţiile stabilesc norma. Iar asta nu se întâmplă explicit, programatic, ci implicit, subînţeles (fapt ce mi se pare mult mai grav), ca şi cum toţi am şti şi am fi de acord că aşa trebuie să stea lucrurile.

Beverly Hills Chihuahua (2008)

Reclame