Interviu cu Philip Yancey

Dorind să-mi satisfac o curiozitatea – pur şi simplu nu ştiam cum arată Philip Yancey –, am dat peste un interviu pe care autorul sus-numit l-a acordat lui Dean Nelson de la Point Loma Nazarene University, în seria Writer’s Symposium By The Sea, pe data de 8 februarie, 2008.

N-am de gând să traduc interviul, ci doar să punctez (pentru cei care vor să ştie cam despre ce e vorba) câteva idei pe care le enunţă Yancey. N-am citit foarte multe dintre cărţile lui, dar îi apreciez abordarea. Iar faptul că mărturiseşte mereu că încearcă să se dezintoxice de fundamentalismul sudist este un mare plus, cu siguranţă.

Începutul e foarte interesant prin faptul că vine să contrazică atât de clamata simplitate a lumii, a lucrurilor. Yancey susţine că nu e adevărat că totul e foarte simplu de înţeles. Dimpotrivă, că viaţa i s-a complicat din pricina creştinismului şi din cauza lui Christos. Că fiecare problemă poate avea mai multe faţete, lumini şi umbre.

Apoi continuă, spunând că autorii ruşi (iar dintre aceştia se detaşează pentru el – după cum puteţi vedea din Cu sufletul rămas în viaţă – Tolstoi şi Dostoievski) şi Shakespeare au surprins experienţa umană mai bine decât orice psiholog/psihiatru. De fapt, mai bine decât toate tratatele laolaltă, pentru că au cunoscut foarte bine natura umană şi au reuşit să exprime lucruri universal valabile. Nu prea am auzit americani făcând asemenea afirmaţii.

P.Y.  vorbeşte de procesul creaţiei. Scrisul, zice el, este un act psihotic. Interesantă ideea şi explicaţia.

Mai puteţi afla şi despre prânzul luat în compania celor de la U2, despre accidentul pe care l-a avut în 2007 sau sfaturi pentru scriitorii aspiranţi. Totul pigmentat cu umor, ironie, autoironie. Un interviu agreabil, dar nu lipsit de idei. Pentru cititori, se completează portretul desprins din scrieri cu prezenţa concretă a autorului. Cred că merită experienţa.

Umbla un zvon că ar urma să vină în România, însă se pare că deocamdată nu se va întâmpla. Mă întreb cum ar arăta audienţa unui atare vorbitor.

Anunțuri

Viață de… câine

Un film ameţitor. De ridicol. O comedie stereotipă, cu diferenţa că personaje principale sunt doi căţei chihuahua (nici nu ştiam că aşa se scrie numele acestei rase): Chloe şi Papi. Ea, locatară de Beverly Hills, el, un maidanez devenit, în urma reconversiei profesionale, câinele unui decorator de grădini (deci, vă rog, nu grădinar, ci decorator!). Ca orice comedie făcută după acest calapod, are şi a little bit of romance, şi nişte action, şi un pic de suspense, dar şi inevitabilul happy-end.

Peste toate însă, cireaşa explozivă de pe tort: morala! Dar una… să te ţii! Afundă de te ia ameţeala: Înfiază un câine! Dar ai grijă, e un angajament serios, gândeşte-te foarte bine la ceea ce faci! Revin cu detalii după ce mai fac o tură prin trama şi filosofia peliculei.

Căţeluşa de bani gata e aruncată de nişte întâmplări nefericite taman în mijlocul periculoaselor lupte cu câini din Mexic. Scapă teafără şi se alege cu un amic (ciobănesc german) care o ajută să dibuiască drumul către dealurile americane natale. Aflaţi în primele minute din film, dacă nu ştiaţi, că în SUA există centre de relaxare pentru câini bogătaşilor. Locuri unde se cheltuiesc mii de dolari pe o javră într-o săptămână. Dacă spun că banii ăia ar furniza de mâncare pentru mii de oameni, aţi zice că sunt cârcotaş şi poate chiar nesimţit (că îndrăznesc să contest dreptul la fericire al patrupedelor). Dar zic, na: e o debilitate economico-socială să cheltuieşti averi pe câini când zilnic mor de foame copii în Africa.

După mai multe aventuri iniţiatice, Chloe e trimisă de scenarişti la origini. Ho, staţi, că nu în stilul în care românii trimit la origini. Nu, ci potrivit cu moda psihanlitic-populistă: trebuie să vezi de unde provii, ca să descoperi cine eşti. Fumată, răsfumată, parfumată, afumată. Ideea. La fel şi cealaltă cu scotocirea după inner self (dacă mă înţelegi). Adică fiecare trebuie să-şi găsească glasul, deep inside. Vorba românului: fiecare pasăre pe limba ei piere. Dar aici nu piere, ci după ce îşi găseşte lătratul (ca Simba răgetul ancestral sau mai ştiu eu câte personaje răgetul matern) se poate prezenta dezinvoltă în faţa lumii. Săracii câini, nici ei nu scapă de cotrobăirea în sine. Să faci psihologie d-asta pe animale nu se cheamă că le traumatizezi? Mă rog.

Mai e de adăugat că doi câini de rase diferite devin prieteni. Cum că, vedeţi, rasa nu contează. Din păcate, n-am avut parte şi de o pasiune interasială. Iubitul era de acelaşi soi. Tot de învăţăturile de minte ale filmului ţine şi faptul că aristocrata a cunoscut viaţa de maidanez. Dar prea seamănă cu Lady and the Tramp, doesn’t it? Dacă aţi văzut filmul, nu cred să vă surprins ceva din tipologiile reutilizate. Nici măcar replicile nu-s prea originale. În fine.

De ce-or mai fi făcut filmul ăsta? Poate că doar pentru morala din final. M-aş îngrozi să fie aşa. V-am promis să revin. Aşa fac. Deci atenţionarea scrisă de la capătul filmului sună cam aşa: Decizia de a înfia un câine reprezintă un angajament pe viaţă! Să mă dau cu capul de braţele fotoliului nu alta. Ce raţionament beton! De divorţat, poţi divorţa ori de câte ori te compulsionează orgoliul sau imbecilitatea. Dar cu sufletul câinelui nu te joci. Asta e treabă serioasă. Ailaltă se face la biserică, acolo cu preotul ăla ce îndrugă: „… până când moartea… bla, bla, bla…”. Treburile serioase se fac la adăpostul pentru animale, unde dai cu subsemantul că te angajezi să iubeşti, să respecţi şi să preţuieşti potaia, mâţa sau altă creatură… de-a pururi. Că îi faci parastase după ce trece într-altă dimensiune a existenţei şi că îi ţii poza în buletin până te ia Alzheimer-ul şi nu mai ştii cum te cheamă, dar îţi aduci aminte de Chucky, Pufy, Rexy sau Miaunica.

Doamnelor, mă adresez şi dumneavoastră. Puteţi face oricâte avorturi vă permite bugetul, dar cu animalele e mult mai serioasă treaba. Zigotul cela e la dispoziţia voastră. Doar sunteţi stăpâne pe propriul trup, faceţi absolut ce doriţi cu abdomenul care vă aparţine. Câinele însă este un suflet care trebuie respectat. Nu vă angajaţi să-l luaţi dacă nu sunteţi serioasă. Nu vă treacă prin cap să-l ucideţi că faceţi puşcărie. Avortul e legal, doar nu ne-om stresa atâta pentru o „chestie” care, în mod evident, produce disconfort self-ului nostru? Ca s-o scurtăm: iubiţi animalele şi avortaţi cu toată libertatea. Ca nişte fiinţe emancipate ce vă aflaţi!

M-am interogat (nu mi-am ţinut lampa în ochi, fiindcă mi-am răspuns repede şi mulţumitor) ce i-a determinat pe oamenii ăia să transmită un oarecare mesaj musai printr-un film cu animale. N-am găsit alt răspuns decât că voiau să-şi arunce morala-bombă finală şi aveau nevoie de un suport. Iar în acest scop, au deversat milioane de dolari în the Saturday’s Water, aşa într-o doară. Că dacă tot îi aveau, de ce să-şi ajute homeleşii (au şi ei, fiţi pe pace), când puteau să facă reclamă pentru Beverly Hills şi javrele ce-l populează?

Apoi m-am gândit că poate e ceva profetic în faptul că animalele joacă rol de oameni, căci, din nenorocire (o zic cu tristeţe, nu cu cinism), oamenii încep să se poarte tot mai animals alike. La film, de pildă, nişte don’şoare ema(n)ci(p)ate, stăteau cu picioarele răscrăcănate peste scaunele din faţă. Iar la un moment dat au început să şi latre în răstimpuri. Cică se distrau. Cred că producătorii vor (fără intenţia lor) să ne obişnuiască pe unii cu alţii. Să ne convingă de existenţa sufletului necuvântătoarelor. Dacă aşa continuă lucrurile, în curând vom da şpaga (ca pentru permisele de conducere) să primim certificate de câini, pisici, porci de Guineea, iguane, şobolani, papagali, canari, ţestoase, salamandre sau măcar peşti de acvariu (nu-i la îndemâna oricui să aibă o piscină la dispoziţie toată ziua).

Recent, un june sireap s-a oferit să-mi pună botniţă din cauză că m-am întrebat cu voce tare dacă nu nu cumva câinele lui (de vreo 20-30 de kile, deci nu pluş din ăsta simpatic), care tocmai mă amuşina pe la buzunare, n-ar trebui să poarte botniţă. Ba încă, stâlpul viitoarei societăţi s-a şi răţoit la mine, dispus să-mi aplice o corecţie fizică pentru neruşinarea cu care am grăit.

Anul trecut s-au cheltuit (numai în SUA!), potrivit statisticilor APPA, peste 43 de miliarde (sic!) de dolari pe animale de companie. [Apropo, pentru comparație, România vrea să ia cu împrumut 19 miliarde de euro, deci cam jumătate din suma respectivă, ca să redreseze economia națională!] E vorba aici de cheltuieli de întreţinere, nu de achiziţie. N-am nimic cu iubitorii de animale, dar dacă asta nu e anormal, atunci eu chiar nu mai ştiu care e susul şi josul lumii în care trăim.

Un film grotesc aşadar. O caricatură involuntară a contemporaneităţii. Să nu vă amăgiţi că veţi descoperi vreo critică adusă acestor năravuri stupide. Finalul consfinţeşte practic dezirabilitatea şi legitimitatea tratamentelor extravagante faţă de animale. E adevărat că unele pets din film se mulţumesc cu mai puţin, dar cele care au foarte mult, trebuie să se resemneze… cu bogăţia lor. Iar peste toate, nu uitaţi, înfiaţi un câine, cu copiii e mai greu, s-ar putea să se dovedească nerecunosctători după majorat. Nenorociţii!

Dacă vi se pare că tot ce am scris până aici are de-a face cu animalele, permiteţi-mi să corectez această perspectivă. E vorba despre oameni care au început să încurce rău noţiunile. Indivizi pentru care iubirea pentru necuvântătoare a eclipsat (nu zic iubirea, că nu mai poate fi vorba de aşa ceva) bunăvoinţa faţă de semeni. Personaje pentru care câinii, pisicile sau rozătoarele crescute în casă sunt o prelungire fizică a unei molime interioare. Apropierea afectivă de animale şi indiferenţa faţă de oameni sunt semnele unei societăţi dezvoltate patologic. Uite, de-asta mă enervează filmul ăsta, fiindcă încearcă să acrediteze ideea că deviaţiile stabilesc norma. Iar asta nu se întâmplă explicit, programatic, ci implicit, subînţeles (fapt ce mi se pare mult mai grav), ca şi cum toţi am şti şi am fi de acord că aşa trebuie să stea lucrurile.

Beverly Hills Chihuahua (2008)

Wurmbrand în Anul Wurmbrand

După cum probabil ştiţi, anul 2009 a fost declarat drept „Anul Wurmbrand”. Nu ştiu exact până la ce nivel a urcat această decizie şi cine i s-a raliat. În orice caz, e o iniţiativă evanghelică, din câte înţeleg eu.

Richard Wurmbrand a devenit cunoscut în România datorită programului Mari Români şi, anterior – cu o audienţă semnificativ mai mică –, datorită Luciei Hossu Longin şi a serialului Memorialul durerii. Aceste emisiuni televizate au un scenariu, un desfăşurător care înseamnă inevitabil şi omisiuni. De asemenea, niciun documentar nu reclamă (dar nici nu exclude) o participare activă. Nu e ca în film, unde actorul (dacă vrea să fie bun) trebuie să-şi intre în pielea personajului.

Anul Wurmbrand e, de asemenea, un scenariu (în sens pur tehnic, nu depreciativ). Care se pare că nu are prea multe legături cu iniţiativele Forumului Civic Creştin, de pildă. Fiecare cu scenariul său. Fiecare cu Wurmbrand-ul său.

Cred că aceasta este una dintre modalităţile în care se vorbeşte azi despre Wurmbrand şi la nivel de indivizi. Una dintre abordările cele mai confortabile, de altfel, când e vorba de tipi incomozi. Cui îi place să fie deranjat de cine ştie ce subiect sau temă spinoasă, care i-ar putea da viaţa peste cap? Cel mai sigur e să-ţi secţionezi dintr-un personaj cât ai nevoie şi cât îţi foloseşte.

Wurmbrand a încetat să fie un martir, a intrat în rândul brandurilor atractive. Pentru comunitatea evanghelică este cel mai de seamă reprezentant. Incontestabil ca statură. Lăudat de pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, de pr. greco-catolic Tertulian Langa. Recunoaştere interconfesională deci. Nu-i de mirare că s-au oferit unii să-l confişte pentru ortodoxie. Iar alţii să-l apere cu sârg.

Pastorul lutheran s-a dovedit interesant şi când a apărut ca idee de voting în topul Mari Români. Am primit nenumărate îndemnuri să-l votez. De ce? Tot felul de intoleranţi – care n-ar lăsa în Rai decât pe cei care cred fix ca ei – l-au votat pe un Wurmbrand insuportabil de ecumenic. De ce? Oare știau pe cine votează? Poate există o felie din brand care le convine. Dintr-odată evanghelicii aveau o spinare pe care să sară ca să se vadă de la distanţă. Mişto procedeu.

Poate că exagerez, dar risc. Consider că Wurmbrand a fost unul dintre oamenii cei mai asemănători cu Christos pe care i-am avut contemporani. Scrierile lui ar trebui citite cu mai multă grijă, cu oarece atenţie, cu permeabilitate la ideile afirmate. Chiar dacă el însuşi îşi declară lipsa de sistem şi inapetenţa pentru a concepe unul. Dar am impresia că e de multe ori citit şi rechiziţionat cu aceeaşi superficialitate cu care chiar Biblia e transformată într-o minge de ping-pong interconfesional. Iar că aprecierea de care se bucură fostul deţinut vine dintr-un reflex subcultural la modă. E aproape cool să ştii despre Wurmbrand, la fel cum ştii de Rick Warren (oh, yeah!) ori de Max Lucado, de Danion Vasile sau mai ştiu eu care vedetă din lista celebrităţilor acestui moment.

Spuneam despre C.S. Lewis şi repet asta în dreptul lui Richard Wurmbrand: refuz să cred că dacă ar fi citit şi luat în serios ar mai fi la fel de apreciat de butonarzii care l-au votat în topul Marilor Români. De aceea, nu sunt absolut deloc convins că propulsarea lui s-a datorat preţuirii de care se bucură. Aprecierea adevărată vine pe urma cunoaşterii. Iar cunoaşterea lui Wurmbrand nu poate să nu tulbure optimismul triumfalist, fiindcă înseamnă să iei la cunoştinţă despre câtă suferinţă există perpetuu în creştinătate. Şi că vocaţia creştină are de-a face nu cu averi înmulţite exponenţial, ci cu identificarea cu săracii, cu torturaţii, cu chinuiţii… cu toţi declasaţii.

Devine complicat să admiri un personaj care, la un moment dat, spunea că decât să se spurce Raiul cu el, mai bine să nu fie primit acolo. Simultan e foarte greu şi foarte uşor să te entuziasmezi de aşa ceva. Foarte uşor, pentru că e o zicere memorabilă, te lasă mască, te impresionează. E beton să- l auzi pe unul tare vorbind aşa. Foarte greu, fiindcă, odată ce începi să te gândeşti şi să compari urieşenia lui cu dimensiunile proprii… e insuportabil gândul că „dacă şi el, care era atât de mare…”.

Sper că în anul său, Wurmbrand nu va deveni doar un talisman de atârnat la gâtul altora, ci va începe să fie mai cunoscut şi mai preţuit (sau dispreţuit) pentru ceea ce a făcut, a scris şi a trăit. Faptul că pe site-ul cristianet.fr îi devansează pe toţi ceilalţi mi se pare un semn de bun augur.

O dată la douăzeci de ani Iliescu face lifting facial

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?

„Manual” creaţionist contestat

Activiştii cei vigilenţi s-au sesizat (vedeți aici) că există un manual de biologie făcut din perspectiva creaţionistă. Deşi acest manual e pe piaţă de cel puţin cinci ani, precauta poliţie a creierului s-a trezit de-abia acum. Ruşine lor! Până azi copiii au auzit despre creaţionism. Ce imbecilitate! Ce grozăvie!

Am văzut manualul pe vremea când lucram la anticariat şi, din nefericire, nu e mare lucru de capul lui. Perspectiva creaţionist morrisistă (de la Henry M. Morris) e îmbinată cu tot felul de învăţături morale, reprezentând opţiunile autoarei. Doamna Maria Popa făcea asta şi la ore, mi-a predat în clasa a XI-a. Astfel că în manual se regăseşte amprenta „stilistică” a dumneaei. Din acest punct de vedere, manualul este într-adevăr contestabil, fiindcă se prezintă pe alocuri mai degrabă ca o cărticică de meditaţii zilnice.

Nici creaţionismul cărţii nu este neapărat fără probleme. În interiorul grupărilor creaţioniste, perspectiva morrisistă este contestată. Există şi alte orientări (cu totul, vreo şase principale), până la cele care admit într-o anumită măsură şi idei evoluţioniste. Nu sunt lucrurile chiar atât de în alb-negru pe cât pare şi pe cât lasă presa să se înţeleagă.

Aşadar, nu apreciez, nici nu apăr manualul doamnei Popa, decât, în cel mai bun caz, ca tentativă. Eşuată. Mi se pare mult prea impregnat de religie pentru a putea fi socotit ştiinţă. Trebuia contestat poate mai demult, de către creaţioniştii înşişi, dacă voiau să nu se discrediteze din punct de vedere academic. Din păcate, nu mai este Evul Mediu, când lucrurile puteau fi combinate armonios. Dar chiar şi atunci, sigur n-ar fi fost făcute la acest nivel care coboară şi ştiinţa şi religia aproape în derizoriu. Iar la rigoarea ştiinţifică a vremii noastre (aşa nenorocită cum e ea) se poate totuşi adera chiar şi cu perspective creaţioniste, dar bine închegate şi argumentate. Ceea ce, de altfel, şi fac unii, dar pe alte meridiane. Există chiar şi savanţi agnostici care admit că teoria creaţionistă este una de luat în calcul.

E adevărat că împotriva creaţionismului a fost declanşată de multă vreme o campanie furibundă. Din nefericire, aceeaşi atitudine penibil-ideologizată o demonstrează şi cerberul Remus Cernea, preşedintele Asociaţiei Umaniste. Argumentul dumnealui e ridicol: dacă nu se studiază în UE, nici la noi n-ar trebui studiată perspectiva creaţionistă. Un mare, maaaare fâs. Nici măcar nu poate fi considerat argument.

Când am văzut în ziar că cineva a luat atitudine împotriva acestui manual, mă aşteptam (oarecum ruşinat, pentru că, deh, sunt şi eu creaţionist – nu morrisist, dar cine mai face diferenţa între unii şi alţii când izbucneşte scandalul?) să fie desfiinţat, să fie dovedit ca inadecvat, însă cu argumente, nu cu „ei nu fac aşa, deci noi de ce am face altfel?”. Răspunsul cel mai simplu este: pentru că suntem o ţară independentă, care poate, la o adică, să nu maimuţărească tot ce spune UE. Ajungem, pe urma „argumentului” furnizat de domnul Cernea în cu totul altă parte, discuţia pe fond este eludată. Dar oare nu tocmai asta voia şi dumnealui? Nu voia să ne lovească direct în sensibilitatea noastră cosmopolită congenitală? Sperând astfel că nu-l vom mai întreba despre Dumnezeu, Darwin sau alte chestiuni minore; încrezându-se în incontestabila supremaţie a evoluţionismului, acceptată tacit, în virtutea laicizării programatice (dar nu neapărat şi justificate) a societăţii.

Un „argument” la fel de puternic este acela că e „inacceptabil” să se predea creaţinism în şcoli. De ce? D-aia? Păi, pe acelaşi parcurs argumentativ pot declara şi creaţioniştii că e inaaceptabil să se predea evoluţionismul în şcolile unei ţări majoritar ortodoxe. De ce? Pentru că democraţia se bazează pe majorităţi. Presupunerea lui Remus Cernea că toată (ră)suflarea a căzut de acord asupra punctului de vedere al domniei-sale este fie o dovadă de naivitate, fie rea-credinţă şi tentativă de manipulare. Oricare dintre cele două este imputabilă la nivelul de la care vorbeşte dumnealui.

N-aş vrea să fiu nedrept totuşi. Poate că omul o fi zis el mai multe, dar jurnalistul a reţinut „argumentele” pe care le-a considerat cele mai de efect. Atunci al lui să fie penibilul în care scufundă discuţia. Iar faptul că ne jigneşte inteligenţa să devină păcatul său. De la supratitlu – ce dovedeşte o ignoranţă comică atunci când pomeneşte despre Evanghelie, ca şi cum ar exista numai una – până la ultimul rânduleţ. Proverbiala imparţialitate jurnalistică duhneşte încă din titlu, în care faptul că un manual afirmă că oamenii sunt creaţi de Dumnezeu este prezentat ca o adevărată catastrofă educaţională.

Recapitulând. Un manual fără ţinută academică stârneşte reacţii la peste cinci ani de la apariţie. Discuţia nu reuşeşte să iasă din sfera unei ciorovăieli infantile. Deocamdată. Teamă mi-e că nici nu va naşte o dezbatere autentică, argumentată. Din pricina ambelor tabere. Aici nici adepţii pretinsului raţionalism nu se simt prost să divagheze şi să conducă discuţia către argumente cel mult colaterale sau chiar fără legătură directă cu subiectul. Nimeni, în final, s-ar putea să nu aibă de câştigat cu adevărat. Poate vor obţine o iluzorie victorie adepţii lui Remus Cernea. Iluzorie, pentru că manualul se putea dizolva şi de la sine, prin lipsa lui de consistenţă ştiinţifică.

În ce mă priveşte, sper că Editura Casa Cărţii va putea trage oarece foloase de pe urma acestui balon de săpun. Să aibă mai mulţi vizitatori pe site. Iar cititorii să se aleagă cu câteva cărţi de referinţă, pe care le pot comanda de acolo.

The Clocktower

Un scurtmetraj animat care m-a cucerit în simplitatea lui. Interesantă ideea, cu numeroase deschideri posibile. Moş Timpul ne dă de multă vreme de gândit şi va continua să ne dea. Desigur că e bine din când în când să-l mai şi transcendem, dar chiar şi Scripturile şi Tradiţia recomandă să ne socotim cu grijă zilele şi să cugetăm la trecerea lor. De data asta, povestea e cu happy-end. Dar în viaţă… ce vă bat eu capul? Mai bine vă las să vedeţi şi vă bateţi voi capul dacă doriţi.

Iniţial am descoperit filmuleţul pe deviantart.com, aici. Puteţi să-l urmăriţi unde preferaţi, dar parcă varianta de pe youtube nu e chiar atât de bună calitativ, însă asta e singura disponibilă şi pentru wordpress.