Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.

15 gânduri despre “Viitorul din creierul nostru

  1. si iac-asa se nasc truismele. da, sunt si dintr-unii si din-ailalti. si problema nu-i in cheie lasitate/curaj ci ignoranta/trezvie. cred ca am fi uimiti sa constatam ca aia ce se bat sa puie o pita pe masa zilele astea sunt mai treji si mai curajosi decat noi asti-lalti.

    • #karenin

      Mărturisesc că mă gândesc serios la dubletul propus și cred ca e unul crucial pentru creștinătate. Dar pentru omul care nu se revendică de la creștinism, cred că nu e greșit a se discuta în funcție de polaritatea curaj/lașitate.

      Eu sper că există oameni mai treji decât cei care se văd, mai treji decât mine însumi și care să mă facă să mă rușinez de unele dintre spusele mele. Acesta ar fi un semn de sănătate și al societății și al persoanei mele.

  2. Mă întreb, oare chiar asta ar trebui să facă „un bun creștin”? Să se zbată să împiedice venirea „vremurilor de pe urmă”? Adică, noi creștinii, nu vrem să vină degrabă „Ziua Judecății”!? De ce? Ne temem de ea? Păi, n-a fost judecat deja Cristos în locul nostru! Păgânii, da! Ei sunt justificați în frenezia lor de a împiedica cipurile, numerele meleficie etc! Dar noi! Noi, de ce?

    Și dacă stau bine să mă gândesc: putem oare (fie creștin, musulman, hindus, budist, liber cugetătăor, ateu sau mai știu eu ce) „cumpăra sau vinde” (Apocalipsa 13:16-17) ceva fără… BANI!? Fie ei cash, pe carduri (cu cipuri), în conturi bancare (din care îi poți scoate, uneori, cu o semnătură a mâinii drepte), carntet de cec. Mă rog, e o idee. Oricum, eu nu mă omor cu aflarea semenlor sfârșitului veacului acesta. De venit vine (cu sau fără voia mea sau a altora) atunci când a fost hotărât de Dumnezeu Tatăl. Punct. Mai mult nu-mi trebuie să știu cu privire la acest timp. Mai degrabă să ne silim să ne strângem comori pentru viața de dincolo de Judecata de Apoi. Hai, că m-a luat valul. Mă opresc.

    • Iar zic, Flori: da.

      Observația cu banii e bună zic eu. Discutând, citind sau ascultând mai mulți oameni mai puțin panicați, remarcam o chestie comună: diavolul e mai viclean de atâta. A se vedea Scrisorile lui Zgândărilă sau Partea diavolului. Ce mă deranjează în toată povestea este implicarea unor voci cu oarece autoritate (fie duhovnici ortodocsi, fie predicatori evanghelici) în această chestiune pe post de alarmiști. Ca să vezi…

  3. Aha. Tu ești în mijlocul evenimentelor, ca să zic așa. La mine ajung doar ecourile. E cale lungă până în Belgia.

    Apropo, de cipuri. Noi avem aici carduri electronice pe post de cărți de identitate. Toți cetățenii care locuiesc pe teritoriul Belgiei, legal. Și s-au introdus din august 2008. Ce-ar fi să le refuzăm! Nu? Că doar și astea funcționaeză pe același pricipu cu cardurile bancare sau pașapoartele înspăimântătoare. Hihi.

  4. Oricum, înțeleg ideea ta. Intenția ta. Și sunt de acord cu ea. Mai ales după ce am citi și pe blogul lui Marius cruceru un post pe aceeași temă.

    Și, iarăși zic: Cine te-a supărat? Acum știu cine (hihi).

    • Nu știu de ce insiști tu să mă vezi supărat… 😉
      Chiar așa pare textul ăsta? Că nu îl intenționasem astfel. Dimpotrivă, mi se părea că sunt destul de calm când l-am scris. Acum nu știu eu exact ce făcea în timpul ăsta „inconștientul freudian”, dar măcar cât se poate spune și analiza.

      Fundametală îmi pare aici ideea că viitorul ne înspăimântă, celelalte chestiuni sunt mai degrabă forme pe care le ia această spaimă.

  5. Suntem un pic cam lasi dar totusi e destul de dificil sa ne comparam cu Cehii si polonezii. ei au fost in focul Europei, noi la marginea ei de intretaiere cu Asia. Hai sa ne comparam cu cei din aceeasi situatie ca noi. Alternativa „lasitatii” asteaia e agresivitatea sarba. Unde ai fi preferat sa traiesti? In Serbia razboinica sau in Romania lasha? Eu unu’ totusi as alege Romania daca as fi pus sa aleg doar din astea doua.

  6. Dintre România lașă și Serbia războinică aș prefera Elveția neutră. 🙂

    Serios vorbind, nu cred că se pune problema neapărat să alegem între două rele. De altă parte, lașitatea asta e bine să o știm și să o asumăm ca atare. Ca în cazul oricărei virtuți, primul pas e să recunoști și numești viciul ca atare.

    Din câte remarc eu, când se vorbește de viciile românilor se urlă tare. La fel și despre virtuțiile lor. Două discursuri strigate, lătrate (uneori). Nu știu exact cum s-ar putea ajunge la un dialog real între unele și altele.

  7. Despre 666 si pasapoarte, e hazliu, nu-i asa, ca o parte din societatea noastra, si mai ales anumite cercuri pravoslavnice, se dedulcesc cu fervoare aproape dionisiaca la niste chestii care in literatura de specialitate poarta nume precum „conspiration theory”, „persecution mania” si alte cateva.

    Am putea sa batem apa in piua pe axa curaj/lasitate, desi, intre noi fie vorba, nici de eroi, nici de lasi nu duce lipsa natiunea romana, ci de o majoritate care sa-si faca treaba temeinic, zi de zi. Incepand cu nea Gheorghe de la sculerie si terminand cu asa zisele elite care au aranjat in asa fel incat nu se mai exista nici o revista culturala demna de a fi numita culturala.

    Asa ca mi-am amintit de o vorba de duh la anglo-saxoni: „never attribute to mailce that which can be adequately explained by plain stupidity”.

    Si aici e o dilema serioasa: cum sa te pui cu prostii ? http://www.youtube.com/watch?v=L7PU7ue8FjM .
    Sa ii ingori ca un las sau sa te iei la tranta vitejeste.

    Vezi, de asta dualitea curaj/lasitate n-are a face absolut nica cu cazul in speta.

    A bon entendeur salut.

    • #Costin

      Se poate să greșesc, într-adevăr, discutând în termeni de curaj și lașitate. Doar că miza era mai degrabă decât evenimentele de tip 666 teama de a înfrunta viitorul. De acolo am pornit de fapt. Probabil că am cârmit prea tare la un moment dat și am cuprins niște chestiuni care se supun altui tip de discuție.

      Mă mai gândesc la chestiune. Să văd unde a intervenit cotitura injustă (la mine în minte, nu în text).

  8. PS: M-am crucit când l-am auzit pe marele duhovnic Iustin Pârvu declarând foarte firesc că evreii care au ucis cei 14.000 de copii au pus acum gând rău poporului creștin ortodox. E inimaginabil! Părintele își păstrează, pare-se, spiritul… legionar intact.

    Și spune despre câte ar trebui să vorbească, dar nu pomenește deloc despre colaboraționismul preoților cu securitatea, nici de atrocitățile ortodocșilor sârbi sau alte bube proprii, ci doar de alții, de pericolele externe. E revoltător și îngrijorător.

    Da, ai dreptate, curajul e inutil aici. Îți trebuie o dreapta socotință care să-ți țină mintea întreagă.

  9. Polaritatea asta ce-am facut sau ce au facut / ce s-a putut face este tare inrudita cu polaritatea curajosi lasi /lasi . dar si prea inalta sa ajungem spre a o analiza. ramane asadar o idee care nu poate lasa in urma decat frisoane si transpiratii reci. ca de ne uitam ca ratza la bariera ce au facut partizanii in munti si mai stiu eu cati eroi, tot nu au facut cat o semnatura din culise. ce sa invatam totusi din trecut pt al nostru promitator viitor? are cineva vreun culuar in care scrie: „pe aici nu se trece” sau „pana aici”? nu ma refeream la corso. acolo nu se poate impune asa ceva.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s