Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.