Biserica ne mântuie de criză

Bugetul (de criză!) al României pe anul 2009 a alocat bani pentru câteva sute, chiar mii de biserici. Probabil că Parlamentul şi Guvernul au constatat o întoarcere fără precedent a românilor către religie. Păcat că nu ne-au prezentat şi nouă argumentele statistice pe care şi-au întemeiat deciziile. Astfel stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să dau cu presupusul până când vor binevoi să ne lumineze şi pe ăştia mai răutăcioşi.

Iar dacă îmi dau cu presupusul, atunci presupun că această generozitate cu lăcaşurile de cult este o datorie pe care şi-au achitat-o aleşii colegiilor şi un acont pentru încă un mandat. Cel care a reuşit să introducă biserica în lista cu amendamente, poate merge cu capul sus la parohia din circumscripţie şi să mărturisească – suntem convinşi că o va face cu toată smerenia – că a făcut şi el un pustiu de bine casei lui Dumnezeu. Iar enoriaşii care vor fi trecând pe-acolo să aprindă o lumânare, să bată o metanie, să spună o rugăciune sau să participe la serviciul divin vor auzi, ca din întâmplare, că pictura, strana, acoperişul, fanfara, finisajele, cărămida, zidurile sau ce o fi să fie i se datorează acestui netrebnic slujitor al cerului. Şi tot ca din întâmplare, dacă enoriaşul cu auz ascuţit va fi mişcat şi se va învoi, îl va mai trimite pe alţi patru ani în „jungla” politicii de care generosul catindat se străduie de ani întregi să scape, dar nu poate. De prea mult simţ civic şi prea mare dorinţă de întrajutorare a semenilor.

E foarte ciudat cum în anul în care se preconizează să fie puşi pe drumuri mii de români, bisericile (fără deosebire de culoare denominaţională) devin consumatori direct de la bugetul ţării. Personal, mă aşteptam la un spirit creştinesc care să refuze orice ajutor, fiindcă… ţara arde. Să abandoneze orice proiecte şi să se îngrijească, printre ruine sau schele, de sufletele celor pe care îi va cuprinde deznădejdea că nu vor mai avea ce să pună pe masă. În loc de astea, bisericile se comportă ca nişte instituţii concurenţiale ce trag cât pot din „caşcaval”. Bizară situaţie când bisericile au devenit devoratori de capital. Unele de dragul esteticii, altele de dragul confortului, altele pentru că aşa se face, altele cine mai ştie de ce.

Dacă sărăcia ar fi fost eradicată din România, poate că n-ar fi atât de strident. Până una alta însă, sunt destui care mai caută prin gunoaie şi care dorm pe magistralele de apă caldă. La Scriptură, din câte ştiam eu, spune că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Şi tot pe acolo se spune ceva despre religia adevărată pusă în relaţie cu văduva, orfanul, săracul, puşcăriaşul sau neputinciosul. Aşadar, cu ăia de la periferii, cu cei care put şi care sunt indezirabili.

Nu pot să nu îmi amintesc de faptul că la începuturile ei, Biserica se aduna în case, prin catacombe, în aer liber. Iar azi trebuie să îngropăm sute de mii de euro în ziduri, iar după aceea zeci de mii în întreţinerea lor. Nu contest că există şi clădiri mai modeste, care comportă cheltuieli minime, dar există şi construcţii prevăzute cu instalaţii sofisticate şi tot felul de facilităţi ce solicită contribuţii financiare şi umane consistente.

Sigur că această critică adusă luxului poate servi ca pretext unei atitudini ostile bisericii. Dar nu e cazul. Pot să înţeleg şi – măcar în parte – motivele pentru care se justifică existenţa unor clădiri cu destinaţie specială. Mai ales în cazul bisericilor tradiţionale, lăcaşul de cult este socotit sfânt. Ba mai există şi greco-catolicii care nu au unde se închina. Ori a sporit numărul enoriaşilor unei denominaţiuni. Cu siguranţă nu pot fi toţi într-o oală.

Nu vreau nici să dau apă la moara celor care caută tot felul de pretexte ca să scape de generozitatea creştină, motivând că biserica e aşa şi pe dincolo. Zgârcenia personală nu are nicio legătura cu excesul sau lipsa de discernământ a instituţiei bisericeşti. Nici nu am de gând să cânt în corul celor care susţin că banii sunt, de fapt, deturnaţi de către pastori sau preoţi. Preocuparea bolnăvicioasă pentru felul în care sunt folosiţi banii donaţi poate fi un semn al obsesiei pentru eficienţă.

Însă tot nu mă pot opri din mirare. Cum se mai pieptănă bisericile româneşti când nu ţara, ci lumea întreagă fierbe. Păi, trebe. Să fie gătite şi să-i primească cu ziduri primenite pe cei care vor veni, nu peste mult, disperaţi, să caute alinare. Iar dacă vor îndrăzni să întrebe de un ajutor, de o soluţie, îi vom putea trimite acasă cu îndemnul să se roage mai mult şi mai cu foc. Împlinind asta, vor găsi şi ce să pună pe ei, şi ce să pună pe masă. Că biserica nu are de unde să le dea, fiindcă-i săracă şi trăieşte şi ea – ca instituţie – din mila Domnului. Sau a domnilor. Că nici nu mai ştim.

Paul Tournier – Personajul şi persoana

Persoana umană începe să se contureze atunci când copilul îşi ascunde primele secrete. Aceasta este faza negativă, să zicem, când el se delimitează de maturii din preajmă şi îşi constituie un nucleu de exclusivităţi. Nu peste mult însă (poate secunde sau minute, la început) el vine şi îşi destăinuie misterul într-un gest pozitiv, de afirmare de sine. Astfel începe să se manifeste persoana. Nu refuzaţi copiilor dreptul de a avea secrete, zice Paul Tournier, fiindcă le periclitaţi însăşi existenţa ca persoane armonioase.

Persoana se ascunde ulterior sub diferite măşti, roluri, ecrane care se constituie ca tot atâtea personaje. Multe dintre ele sunt necesare. Nu poţi fi spontan şi franc, dacă lucrezi în diplomaţie. Nu te scălâmbăi la o conferinţă pe care o susţii. La şcoală eşti elev, iar nu profesor, oricât de inteligent te-ai simţi. Aşadar, roluri şi iar roluri. Fie de voie, fie de nevoie. Măşti şi ipostaze.

Sub toate acestea însă, vibrează vie – sperăm – persoana adevărată. Care, tocmai pentru că e vie, nu poate fi studiată, nici văzută, ci doar, din când în când… dar mai este puţin până acolo. Din măştile cu care ne acoperim persoana (şi ne protejăm sensibilităţile) se poate citi totuşi o parte din adevărul despre ceea ce suntem cu adevărat. Rolurile sunt materia cu care lucrăm atunci când interacţionăm între noi. Nu ne putem repezi să prindem în braţe persoana celuilalt, fiindcă ea e asemeni unui râu subteran, arareori observabil în chip nemijlocit.

După cum am văzut la început, copilul se desprinde de părinte, ca apoi să revină să afirme, să se afirme. Dialog, aşadar. Persoana există în dialog cu alte persoane. O existenţă umană normală, nu poate fi concepută în absenţa dialogului (chiar şi pustnicii au duhovnic). „Nu este bine ca omul să fie singur”. Dialogul se stabileşte, la început, între măşti. E un schimb de informaţii despre personaje. Însă această etapă este necesară. Drumul trebuie parcurs pas cu pas, fiecare având ritmul propriu. Fiecare se străduieşte să fie onest, cât mai onest posibil. Revine, reformulează, precizează, încearcă să recupereze memoria obiectivă a faptelor. Nu e posibil, zice Tournier, dar, adaugă tot el, istoria personală e semnificativă tocmai prin sensul pe care îl dă fiecare evenimentelor, prin adaosul de subectivism.

După o vreme, iată, se produce şi miracolul. Am scurtat, cu siguranţă, fiindcă drumul e, în realitate, mult mai complex, mai sinuos şi chiar dureros. Minunea este că celălalt se simte înţeles şi eu simt că l-am înţeles. Se stabileşte o relaţie între persoane. Măştile sunt date la o parte.

Vestea proastă e că procesul nu e definitiv. Că nu poate fi definitiv. Nu există posibilitatea de ancorare în acest moment, în acest cadru. Suprafaţa persoanei e repede… oxidabilă. Vestea bună e că traseul poate fi refăcut. Însă trebuie refăcut. Nu vine pur şi simplu de la sine. Chiar şi între soţi, drumul nu se parcurge de la sine. Apropo de secretul copilului, aici nu-şi are locul. Dimpotrivă, soţii s-au angajat voluntar într-o relaţie pe care se cuvine s-o onoreze cu onestitate totală. Ce penibil sună în acest context dictonul contemporan: ceea ce nu ştii nu-ţi poate face rău.

De fapt, lucrurile sunt chiar mai complicate. Niciodată un dialog nu este doar în doi, ci în trei. Fiindcă „nu există dialog uman veritabil fără ca acesta să fie dublat de un dialog interior cu Dumnezeu”. Adică nu e pe ales. Pur şi simplu, atunci când doi oameni ajung la un dialog veritabil ajung la Dumnezeu Însuşi. În interiorul lor fac evaluări, cântăresc cuvintele, se cercetează moral, se frământă. Toţi oamenii au câte ceva care îi apasă, lucruri mai greu de mărturisit. Aici se încropeşte acel dialog cu Cel de Sus. Diferenţa e că aceia care cred în El recunosc interlocutorul, iar ceilalţi nu, însă „Dumnezeu le vorbeşte tuturor oamenilor în mod egal, nu doar credincioşilor”.

Acele „ceasuri privilegiate”, când persoanele se întâlnesc (sau atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeul său) rămân ca nişte străfulgerări. Viaţa nu se constituie numai din astfel de fericite întâlniri, ci, de cele mai multe ori şi în cel mai bun caz, din amintirea lor vie. Totuşi persoana va rămâne un mister. Orice am face şi oricât ne-am strădui să o circumscriem şi să o înţelegem definitiv. Atunci ce rost are să încercăm, nu? Mă opresc. Dacă vă spun şi cum se gată, ce rost mai are să citiţi?

Exagerez, nu-i chiar aşa. Tournier trebuie citit el însuşi, fiindcă nu poate fi rezumat fără a fi amputat. Cel puţin asta cred eu. Personajul  şi persoana m-a fascinat, dar nu prin stil, fiindcă autorul nu e neapărat un maestru al sintaxei (deşi scrie bine). Lectura a fost ca atunci când – ipotetic vorbind – ţi-ai reciti scrisorile de dragoste returnate după ani. Un amestec de stări în faţa propriei vulnerabilităţi: melancolie, jenă, eliberare, mici revelații, penibil, enervări, spaime, ridicol, neputinţă, vanitate, admirație, deznădejde etc.

Înainte să fac încheierea musai să consemnez convingerea lui Tournier că noi, oamenii, nu luăm niciodată decizii raţionale, ci raţionamentele ne folosesc ulterior pentru justificare. În ultima lună am auzit aceeaşi idee din trei surse complet diferite. Și eu care credeam că… În fine, sunt prea deştepți cei trei care zic asta încât să-mi permit să-i ignor.

Cartea a fost tradusă (frumos) de către Rodica Bogdan, care a şi scris cu ceva vreme în urmă despre ea, şi va fi publicată la Editura Hypogrammos, în colecţia Inter Pares (între egali, nu între pari). Cei cărora le-am stârnit cât de cât interesul se pot dedulci cu o mostră: un fragment din carte şi cuprinsul (preluate, fiţi pe pace, cu acordul editurii). Voi reveni cu un anunţ în momentul în care cartea va fi disponibilă şi mă gândesc chiar la o „super-ofertă”. Dar mai vedem până atunci.

PS: Deşi momentan în „galantarele” Editurii Hypogrammos nu străluceşte – cel puţin pentru o parte a publicului cititor pasionat – decât Ionatan Piroşca, eu zic să mai aruncaţi periodic un ochi, că se anunţă lucruri interesante. Iaca, deocamdată un Tournier pentru care tot număr zilele până o să-l văd tipărit. Mai mult nu spui încă.

Useless connections

Un pipernicit. Lumea îl strânge cu uşa. Se lasă pe el cu toată greutatea. El urinează sânge. Ia pastile să reziste. Steroizi psihici. Exersează muşchiul creierului. Dar tot fără niciun orizont.

All the connections, you know! Nu valorează nimic! Viaţa asta… trebuie peticită. Dar nu mai rezistă. Petecul e tardiv. Nu se mai potriveşte nicăieri. Prea multă oboseală. Cedează baierele minţii. Realitatea şi iluzia se amestecă în halucinaţii, dar nu de vis, ci de coşmar. Sfârşeală…

Inima e de mult o piatră. Grea. Dar utilă. S-a atrofiat din necesitate. Acum e ok. Numai foarte surmenată. Şi teribil de înspăimântată. Îşi face meseria şi atât. Din inerţie. Rutina zilnică: sânge în artere, sânge din vene.

Dacă dincolo de toată strălucirea nu e decât o teribilă şi nesfărşită extenuare? Dacă nu mai contează nici cunoştinţele sus-puse? Nici celebritatea? Dacă dincolo de mască e disperare şi rutină?

Din idealurile înalte, alea din anii ’60-’70, au mai rămas drogurile şi sexul. Dar nu astea-s miza. N-au fost niciodată. Ele sunt doar anestezia. Morfina. Cancerul e în altă parte. Altundeva roade. E în oase, în măruntaie. În aer. În minte. În suflet. Totul e putred. Lumea e o coajă de nucă. Fiecare are grijă de sine.

Nu, fiecare îşi poartă povara propriului sine. Blestemul. Toţi sunt(em) istoviţi. Dar merg(em) mai departe. Nimeni n-are scăpare. Tot mirajul a fost numai un decor care ornamenta capcana. Florile s-au veştejit. Ghirlandele… baloanele… Vanish. Gone. Suntem cinici. Meschini. Egoişti. Îngroziţi.

Dacă răsare vreo lumină, dacă se iveşte vreo speranţă, trebuie stinsă. E târziu. Agentul de publicitate a luat-o pe urmele comisului voiajor. Ne trebuie alţii. Mai tineri, mai virili. Dar mai ales fără idealuri. Pragmatici până la sânge. Eficienţi. Robotizaţi.

Când s-a dat perdeaua la o parte, lumea nu mai strălucea. Era penibilă, deznădăjduită. De sus până jos. Frica îi ţine laolaltă pe cei tari. La fel şi pe cei slabi. Nu există prieteni. Doar fricoşi interesaţi. E război civil. Cu mii de tabere, cu milioane de tabere, cu miliarde de tabere. Puzderie de luptători de gherilă. Fiecare cu fiecare. Fiecare vrea să supravieţuiască. Nu-i aşa uşor cum pare.

Nu contează că poţi fi ucis. Nici crima. Nici măcar criminalul. Ci că aproape toţi vor să scape de tine. Iar de ceilalţi vrei să scapi tu. E un joc de care pe care. Fără altă miză decât disperarea de moarte. Viciul i-a pătruns pe toţi. Din cauză că sunt găoci. Nelocuite.

Hăul din lăuntru contează. Umanismul n-a funcţionat. N-a expulzat vidul. Suntem vlăguiţi. Pe ici pe colo câte-o reclamă. O vorbă de bine. Dar edificiul nu mai e cine să-l ţină. Ne cad panourile în cap. Se prăbuşeşte impresia bună pe care ne-am făcut-o despre noi înşine. N-am ajuns la fericire.

E un fiasco. Viaţa asta nu ne-a ieşit. Alta – lăsaţi reîncarnările pentru basme – nu avem. Şi dacă am avea… suntem secătuţi. Nu mai vrem. Poate s-o dregem cumva. Acum la capăt. Grand finale! Nici măcar atât. Nu mai iese. Iepurele a decedat în joben.
„Hey man, that hurt”, zise el. Şi gata.

Nu vă uitaţi la fimul ăsta. S-ar putea să aflaţi că it’s going to be allwrong.

People I Know (2002). Cu: Al Pacino, Kim Basinger, Tea Leoni.

Regia: Daniel Algrant. Scenariul: Jon Robin Baitz.

Trebuie să fiți desfigurați

În virtutea faptului că societatea comercială la care lucrez deţine o căsuţă poştală cu chirie, am primit următorul comunicata din partea Poştei Române.
Desfigurare - posta

Ceea cea am înţeles noi este că, dacă vrem o desfigurare promptă şi ca la carte, musai să nu întârziem cu plata abonamentului anual. Îi mulţumim, pe această cale, colegei noastre, Ema, care ne-a atras atenţia asupra „esenţei” acestei înştiinţări.

Rămâne să ne lămurim dacă de desfigurarea noastră se va ocupa filosoful însuşi ori va lăsa un cleric ce s-ar putea să ne arate o minimă clemenţă.

Sfatul pe care îl adresez tuturor celor care deţin sau vor să închirieze o căsuţă poştală e să aibă mare grijă să fie desfiguraţi mereu la timp.

Dezlegarea ghicitorii (februarie)

Când am citit fragmentul cu pricina, mi se părea surprinzător de actual. Mi-am zis atunci că, dacă n-aş fi ştiut că citesc o carte scrisă de G. Călinescu şi publicată în 1933, mi-ar fi fost destul de greu să mă dumiresc, până ce mai găseam şi alte indicii. Tocmai fiindcă era vorba despre un individ pentru care prezentul şi el însuşi reprezintă cam tot ce e important pe lume.

Dincolo de asta, Cartea nunţii – căci despre acest roman e vorba – m-a lăsat mai degrabă cu atmosfera. E oarecum obositor limbajul preţios şi vetust al autorului.

Cât despre voturi, s-au adunat cam aşa: 3 la 1933, 2 la 1965, 2 la 2004 şi 1 la 1998. Precizez că „Arta fugii” a răspuns corect şi foarte prompt – felicitări! –, dar nu i-am aprobat comentariul cu pricina decât la sfârşitul perioadei de „vot”. Altfel îmi sabotam singur ghicitoarea.

Où sont les neiges d’antan?

Au (re)venit. În Oradea ninge de vreo două zile aproape fără oprire. Mersul lumii a încetinit oleacă. Probabil că de la surpriza evenimentului. Zgomotul s-a atenuat. Mizeria s-a ascuns. Ne-a invadat albul.

Pentru noi, cei de la paralela de 45˚, zăpada e mai mult decât un fenomen meteo. Asta se vede cel mai bine la copii. Când ninge, ordinea lumii lor se schimbă, îi copleşeşte bucuria. Când nu ninge (dar ar trebui, conform calendarului), îi duc dorul, insistă să le spună părinţii când vor putea să se dea cu sania, să le explice de ce nu este zăpadă. Neaua îi distrage de pe traiectoria obişnuită. Când fulguieşte sau când este un strat decent de zăpadă, nu se mai pot concentra nici la şcoală, nici la temele de acasă. Îşi pierd eficienţa. şi cred că e bine că-i aşa.

Lumea noastră este una a zăpezilor de referinţă. Iarna fără ninsoare nu e doar mai săracă, ci pierde ceva din semnificaţie. E drept că acum vedem din ce în ce mai puţin acest fapt. Dar pe vremea când omul era preponderent legat de pământ, lucrurile astea erau bine ştiute. Prima zăpadă era bătaia orologiului care anunţa hibernarea. Muncile trebuiau încheiate şi urma liniştea iernii cu activităţi la intensitate redusă, desfăşurate în special înăntru.

Nopţile lungi – amintiţi-vă că nu exista electricitate – erau prilej de rememorare şi planificare. Oricât ar fi fost de activ cineva, zăpada îi domolea elanul, îl obliga să încetinească. Nici măcar hoţii sau răufăcătorii nu erau la fel de activi iarna, deoarce rămân urme, sunt mai uşor de depistat. În schimb, sălbăticiunile se înstăpâneau peste coclauri. Dacă vă amintiţi, întoarcerea lui Robinson Crusoe din Spania în Anglia, pe uscat, are loc iarna. Grupul său este atacat de o haită de lupi fioroşi. Aşadar, călătoria după sosirea iernii era un gest nebunesc, deosebit de riscant. Omul şi natura îşi împărţeau sferele temporale de influneţă şi trebuiau să şi le respecte reciproc.

Ţinea de firescul existenţei ca după fluxul din timpul verii, când omul se revărsa în activităţi exterioare, se străduia să agonisească, iarna, sub zăpadă, să vină refluxul, când tot ce s-a strâns peste vară să fie consumat. O pendulare ce dădea ritmul natural al vieţii.

Acum însă activităţile pe care le desfăşurăm precum şi mijloacele tehnice disponibile fac posibilă depăşirea piedicilor pe care le aduce cu sine iarna. Dacă nu cumva se întâmplă să ningă extrem de mult, cei mai mulţi îşi pot vedea liniştiţi de activitatea din birou, din fabrică sau de pe şantier. Ninsorile abundente se spune că perturbă traficul, deplasarea, activitatea. Altfel spus, normalitatea înseamnă acţiune perpetuă. Pentru odihnă, avem două sau trei săptămâni de concediu, plătit. Valoarea supremă este munca. Omul există ca să muncească.

Nu mai avem nevoie să ne oprim ca să consumăm ceea ce am acumulat, din princină că putem economisi la bancă. Nu mai adunăm bunuri materiale, ci bani, valori abstracte. Sistemul după care funcţionăm ne permite să abolim orice relaţie naturală cu anotimpurile sau cu ritmul zilnic. Putem lucra şi noaptea şi iarna în aceeaşi măsură, fără să fim perturbaţi de factori externi. Nu mai trebuie să ne oprim, nu ne mai stau în cale piedici. Drumul spre progres e deschis.

Zăpezile de altădată sunt înlăturate cu utilaje. E imperios necesar ca străzile să fie curate, adică circulabile. Ninsoarea, această piedică în calea modernizării, şi-a găsit naşul. Nu ne mai putem permite să pierdem atâtea luni de zile. N-avem timp. Ne ajung din urmă termenele, ratele, datoriile, obligaţiile şi propria obsesie a muncii. Nu suntem neapărat harnici, ci ocupaţi.

De parcă ar fi simţit ceva, zăpezile s-au retras în ultimii ani. Abia dacă mai apar de două-trei ori pe iarnă, câte-o săptămână. Apoi ne lasă în pace. O fi vrut Dumnezeu să ne facă loc, să ne desfăşurăm. Cine ştie?

În orice caz, zăpezile de altădată nu se vor întoarce. Fiindcă, oricât ne-ar chinui nostalgiile copilăriei, nimeni nu e dispus să i se dea programul peste cap din princina circulaţiei greoaie a trenurilor, avioanelor, automobilelor. Ninsorile de atunci sunt bune numai pentru melancolii ocazionale, pentru poveşti spuse copiilor. Acum avem precipitaţii pe care musai să le administrăm. Virtutea e, azi, să scapi de zăpadă, nu să îi înţelegi rostul sau semnele.

De la punga de 1 leu la paporniţa ecologică

La cumpăna dintre anii 2008-2009, punga biodegradabilă a devenit un adevărat personaj. Ea a fost singura care a reuşit să treacă fericită în noul an, fiindcă suratele ei (mai) poluante au ajuns pe lista neagră a UE. Lumina reflectoarelor a neglijat însă, până acum, pe nedrept acest accesoriu atât de necesar. Fie că era din „nailon”, din material textil sau din celebra „rafie”, fie că era folosită doar la cumpărături, la de toate sau numai cu ocazii speciale, punga a glăsuit – prea puţin auzită – despre o seamă de lucruri semnificative. Cu siguranţă că demersul meu este o reparaţie parţială care i se face.

Compoziţia şi croiala

Să nu care cumva să treceţi în grabă peste aspectele ce ţin de materialul şi de modul în care a fost concepută punga. E unul dintre momentele cheie, fiindcă se referă la actul ei de naştere. Înainte însă musai să precizez că pentru a discuta despre acest obiect, vor fi mereu necesare incursiuni în trecutul relativ recent. Aşa că multe dintre observaţiile mele se referă la perioada ce precede punctul de inflexiune al anului ’89. Menţiunea aceasta este, după cum veţi vedea, destul de utilă.

Decizia de a face, la domiciliu, o pungă din material textil (în special acesta se folosea) se leagă de condiţiile de restrişte. Cei ce recurgeau la asta vizau despovărarea bugetului familial de cheltuieli zadarnice. O pungă bine făcută era şi rezistentă în timp, şi mai ieftin de realizat. Aşadar, dublă economisire. Cei care îşi permiteau, cumpărau oricâte plase şi nici măcar nu se sinchiseau să aibă grijă de ele.

Însă celebra pungă „de leu” nu lipsea din „portofoliul” niciunora, fiind deosebit de practică şi înlocuind, temporar, cu succes pe oricare dintre suratele ei mai rezistente. Când calitatea materialului din care era făcută aceasta din urmă începuse să scadă, a fost un semn (unul dintre altele) că economia socialistă era în declin. Şi nu numai că era de calitate inferioară, ci îi crescuse şi preţul. Politica statală se reflecta până şi în obiectele cele mai banale: trebuia să facem „economie”, să „raţionalizăm”. Cred că în aceeaşi tendinţă se înscriu şi plasele stil năvod, foarte puţin practice, dar interesante pentru că îşi măreau capacitatatea în funcţie de masa produsului.

Punga de rafie era o vedetă a domeniului. Nimeni nu pierdea şi nici nu arunca o pungă de rafie. Dimpotrivă, acestea puteau fi recondiţionate. Mai ales mânerele – din aluminiu sau tot de rafie – se întâmpla să cedeze, însă prin ochiurile rămase libere se putea uşor petrece o sfoară de nădejde care să îndeplinească cu succes rolul pentru încă o vreme. Cum necum, cam oricine ajungea în cele din urmă la o pungă vajnică şi de calitate, însă nu multora le dădea mâna să le schimbe pe măsură ce se învecheau.

Trebuie spus că pe unii, vecinii începuseră să-i recunoască după pungă. Această fidelitate era un amestec nediferenţiat de constrângeri exterioare şi interioare. E limpede că plasele foarte uzate s-ar fi cuvenit schimbate. Şi, în unele cazuri, probabil că era realizabilă o asemenea întreprindere. Însă se dezvolta un fel de ataşament, o relaţie aproape afecivă cu obiectul util. Credibilitatea şi-o dobândise rezistând unor poveri de multe kilograme, suscitând admiraţia posesorului. Omul devenea, poate nu dependent, dar ataşat de accesoriul de nădejde pe care îl purta. De altă parte, oricine ştie, era greu să găseşti o pungă bună, care să nu deşarte cumpărăturile în tramvai sau în mijlocul pieţei.

Fetiş şi gadget

Nu doar credibilitatea stârnea admiraţie şi simpatie, ci şi excepţionalitatea. Ţin minte că am distrus, involuntar, o pungă cu ornamente deosebite, un fel de trofeu al bunicii. Existau pungile cu un statut aparte, datorită, în primul rând, aspectului ieşit din comun. Nu atât preţul lor era cel care le dădea valoare, ci felul în care fuseseră produse, ornamentele, materialul misterios (de multe ori prea puţin rezistent, dar arătos). Constituiau un adevărat fetiş al posesorului, care le folosea numai la ocazii speciale, când voia să atragă atenţia, să se prezinte elegant în lume. Câtă deosebire între un produs de artizanat, lucrat cu migală, faţă de unul făcut manual acasă, cu fire încă atârnând pe la colţuri.

Prea multe accesorii spectaculoase nu existau în epocă. Aşa că o pungă-portofel putea să stârnească admiraţia şi chiar invidia, mai ales în rândul copiilor, dar nu numai. Cred că era contemporană cu fata de pe portofel (ăla cu bani şi cu acte) care-ţi făcea cu ochiul când mişcai imaginea. Practică, discretă, punga-portofel era relativ rară, în consecinţă producea mâhnire familiei întregi dacă se deşira, răpusă de efortul peste măsură sau dacă era pierdută de vreun membru mai neglijent.

Punga și job-ul

Punga era într-o relaţie foarte strânsă cu locul de muncă. Cel care ieşea pe poarta fabricii, uzinei, instituţiei publice în care lucra cu pungă, era în categoria celor care „mai puteau mişca” puţin. Adică mai luau o napolitană, o pereche de cizme, un litru de lapte, o fleică etc. Greşesc, intrările şi ieşirile erau destul de bine păzite (uneori) astfel că relevantă devenea punga mai ales în mijlocul de transport sau pe drumul spre casă, adică după ce se epuizau toate modalităţile de ocolire a sistemului. Cel care ţinea foarte mult la imaginea lui imacualată era de preferat să meargă fără pungă şi să vină la fel de la locul de muncă. Sau să poarte o pungă fie transparentă, fie pe care o flutura vântul a pustiu. Purtătorii de pungă erau însă mereu suspectaţi (nu discut dacă pe drept sau ba) de profituri necuviincioase.

Dar a veni cu plasa plină de la serviciu nu era doar un semn al moralităţii îndoielnice, ci şi o dovadă de responsabilitate. Cel care păşea uşor şi nu se apleca puţin sub povara pungii era socotit indiferent, uşuratic, dezinteresat de soarta familiei. Oricâtă suspiciune ar fi trezit volumul unor pungi obeze, ea era de preferat acuzei de iresponsabilitate familială. Era mai uşor de suportat statutul de hoţ prezumtiv decât cel de părinte/soţ delăsător.

Mai există şi o altă explicaţie. Acolo unde muncitorii sau funcţionarii aveau pungile goale putea însemna că sistemul funcţionează draconic. Acolo sigur exista un „om fără inimă” care încurca socotelile oamenilor de treabă, care şi-ar mai fi îngăduit unul altuia câte o piuliţă, un pachet de unt, un kil de şorici ş.a.

Deschizătoare de drumuri

Unul din rolurile fundamentale ale pungii era cel de deschizător de drumuri. De uşi, ca să fim mai precişi. Indicat era, după un jargon din epocă, „să deschizi uşa cu capul”. Asta pentru că mâinile îţi erau ocupate. Medicul, miliţianul, directorul, inginerul, asistenta, contabilul întreprinderii, brigadierul… orice şefuleţ era mai radios când vedea o pungă. Nu prea se ostenea să se uite ce conţine, fiindcă ştia că nu poate fi doar cu hârtii de ziar mototolite. Se mergea „pe încredere”.

Şpaga se putea da, pe atunci, în natură. Gâşte grase, găini, ţuică, brânză, smântână, cafea, cartuşuri de ţigări, băuturi mai scumpe, toate erau bune şi deschideau noi posibilităţi. Cu cât mai multe şi/sau mai frecvente erau pungile, cu atât mai sigură devenea cauza pe care o susţineau.

Cei de la oraş mai puteau merge şi cu plicul, dar cei de la ţară era de aşteptat să vină cu plasa. În fapt, era un serviciu care li se făcea, fiindcă ei oricum nu dădeau banii pe produsele furnizate pentru dedulcit pontenţaţii vremii. Materialul, croiala, culoarea sau uzura pungii deveneau aici irelevante. Importantă era prezenţa lor fizică, deosebit de promiţătoare. Un adevărat stimulent profesional. Nu aparenţa lor imediată era evaluată, ci potenţialul lor viitor.

Însemnele libertăţii

Punga divulga şi locurile prin care posesorul a reuşit să ajungă. Puţini erau cei care deţineau, înainte de ’89, pungi Malev. Era semn că umblaseră prin vecini. Pungile ungureşti, în general, erau deosebit de apreciate. La fel şi cele chinezeşti (ce vremuri!). Rafia lor parcă era mai elegantă şi mai rezistentă decât a noastră. De fapt, a noastră cam dispăruse.

La un moment dat, prin anii ’90, au început să apară alte înscrisuri ciudate, precum Metro, Spar, Tesco, Asda, toate spunând nişte poveşti inaccesibile celor mai mulţi. De peste ocean, de la neamuri sau cunoştinţe, aterizau Wal Mart (ce-o fi aia?), Bic şi alte denumiri mirabile. Libertatea de mişcare se citea pe neglijata pungă.

Dar şi libertatea de exprimare a început să-şi ia tributul. Poate vă mai amintiţi invazia de pungi „de leu” (încă îşi mai păstrau denumirea, deşi costau vreo 50, apoi 500 etc.) cu femei despuiate. La început o trufanda, curând au devenit nedorit de populare, copii şi maturi roşind împreună când nu erau suficient de atenţi dacă achiziţionau o pungă.

S-a întâmplat ca şi revolta şcolerilor împotriva sistemului să nu ignore punga. Elevii de la şcoli profesionale sau de la „seral” făceau un titlu de onoare din a nu purta niciodată geantă cu aluzii şcolare sau, mult mai grav, ghiozdan. Semnul dezinteresului lor pentru învăţătură se concretiza în punga cu – dacă era posibil – un singur caiet bun la toate. Era una dintre cele mai făţişe forme de jemanfişism şcolar.

Noua modă socială

Odată libertatea socială dobândită (sau considerată ca atare), s-au încetăţenit alte năravuri. Cei care voiau să  demonstreze spirit progresist, au început să nu mai dea atâta importanţă pungilor. Din pricină că moda aducea punga de unică folosinţă. Această depreciere de statut a pungii, trebuia să fie reflectată în comportament: să recuperezi o pungă de unică folosinţă putea fi un semn de ruşinoasă avariţie, una dintre sechelele vremurilor comuniste revolute.

Această coborâre în derizoriu a pungii s-a produs ca o consecință a specializării. Ştiţi, desigur, că unul dintre miturile contemporane este cel al specialistului. Nici pungile n-au scăpat. Acum există, de exemplu, pungi de diferite mărimi cu tot felul de imprimeuri, special concepute pentru cadouri. În era socialistă, cele mai revoluţionare puteau fi pungile cu Kent, Marlboro, Jim Beans, Guiness etc. Astfel, nu doar îţi prezentai cadoul onorabil, ci făceai şi nişte aluzii la ce au alţii, iar noi… ioc. Ulerior însă, aceste pungi puteau fi folisite şi în alte scopuri, nu aveau o specificitate atât de mare. Acum avem pungile de librării, în care e preferabil să punem cărţi. Sau punguţele de farmacii care nu rezistă la mai mult de 500g masă, pungi pentru pantofi, pungi pentru haine, pungi de Mac. Pe lângă cele bune la toate.

Totuşi nici epocile mai sumbre n-aufost cu totul lipsite de pungi specializate… artizanal, să spunem. Unii îşi făcuseră pungi în care încăpea un număr optim de sticle de lapte, astfel încât să nu se lovească una de alta când erau cărate şi să fie distribuită greutatea uniform în ambele mâini. Merită amintiţi şi vechii producători de boia, care legau două pungi (de muşama sau alt material cât de cât rezistent la umezeală) la un capăt şi la celălalt al unei pârghii (a se citi: băţ), iar cu acest dispozitiv pe umăr, umblau din casă în casă pentru a-şi vinde marfa. Chiar dacă aveau la temelie alte considerente, cei mai bătrâni se pare că au dat tonul specializărilor.

Cei mai vechi s-au dovedit însă reticenţi la a schimba pungile prea des, rămânând adepţii folosinţei îndelungate. Iată căscându-se un hău cultural între cei emancipaţi, care ard etapele, care reprezintă viitorul şi nu pierd vremea cu amănunte, pe de o parte, şi cei care au scrupule, care utilizează de mai multe ori, pe de alta.

Însă vremea când progresist înseamna să nu-ţi pese, să arunci fără milă pungă după pungă, a trecut, fiindcă s-a instalat moda reciclării. Dar şi aici continuă să existe diferenţieri. Dacă iluminaţii folosesc doar paporniţe doar din materiale biodegradabile, reacţionarii încă mai adună pungi de nailon şi rafie în sertarele de-acasă. Iar pungile lor de material textil (rămas din vreo pereche de nădragi sau cine mai ştie) au ajuns iar la modă. Măcar prin aceea că se potrivesc întâmplător cu noul curent eco.

Punga este, aşadar, oglindă culturală, marcă a statutului social, simbol al idealurilor purtătorului. Ea ţine pasul cu „spiritul veacului”, dar aduce şi mirosul tradiţiei riguros păstrate. Foarte rar în prim-plan, sacoşa spune mereu o poveste. Vorbea despre nivelarea socială, dar şi despre individualităţi revoltate. Despre atmosfera greu respirabilă a sistemului comunist, dar şi de frânturi de libertate sau iluzia ei. A fost mereu fidelă şpăgii naţionale, martor mut al acesteia.

Stil, moralitate, rang social, avere, concepţie despre lume, vicii, profesie, hobby-uri, caracter – iată câte se pot aduna într-o pungă. De leu, de rafie, de pânză sau eco.

Când a apărut cartea?

Vă propun să identificaţi (ori să aproximaţi) anul în care a apărut cartea din care face parte personajul descris în fragmetul următor:

„Pentru B…, evenimentele istorice pluteau într-o ceaţă deasă ca aceea care cade câteodată iarna, umplând cu bumbac vânăt toate străzile. […] Era convins că Grigore Alexandrescu a scris Înşiră-te Mărgărite şi că Eminescu a murit de curând. De altfel tot ce data de dinainte de… anul naşterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iulius Cezar devenea contemporan cu Mircea cel Mare şi Napoleon I cu Vlad Țepeş. B… nu era deloc sensibil la ruşinea surprinderii în ignoranţă şi când un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul şi indiferent […].
În schimb erudiţia lui B… în materie sportivă era considerabilă…”

Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.