Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.

Reclame

28 de gânduri despre “Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

  1. Stimate mn,
    Mulțumesc de vizită și de apreciere. Celor care le-a plăcut panorama de pe „drezină”, nu pot să le spun decât: sunteți oricând bine(re)veniți.

    Cu speranța că viitorul nu va umbri nici bucuria, nici lumina, repet aceeași invitație.

  2. Referitor la ultima parte a articolului am stat in cumpana destul de mult. Mi-e greu sa-i uit pe actorii comunismului fie ei si ce de cartier. Poate pentru ca am trait 25 de ani in lumea lor si nu am nostalgii de aproape nici un fel. Dar eu am fost ciudat de cand ma stiu. Daca nu-ti doresti libertatea mai mult decat orice nu esti inca crescut. Si puscaria lor am simtit-o din clasa intaia cand tovarasa striga la mine sa cant imnul patriei. Libertatea ti-o da numai adevarul referitor nu numai la piesa ci si la actori.

    • De acord, Sam, dar tocmai asta spuneam: unii (cum e Iliescu de pildă) insistă că actorii au fost proști, dar piesa era bună în esență. Mie mi se pare că vânătoarea asta de vrăjitoare ar putea să conducă la ideea că dacă ne descotorosim de toți actanții principali și secundari, vom fi purificați. Or nu cred că e așa. Musai insistat că piesa e demonică, e un mare rău. Trebuie ținut cont de asta în toată vremea. Actorii tocmai din pricina piesei în care au jucat cu bună știință au devenit odioși. Free will. De aici li se trage!

  3. Ma ierti ca mai insist de data asta cu privire la actori. Nedelcovici (tu esti de vina ) spune ami bine decat mine:
    „A vorbi despre raţiune, logos, cauzalitate, justiţie ar însemna să vorbim despre frînghie în casa spînzuratului care nu s-a sinucis, ci… a fost ucis. Trăim într-o lume schizofrenică, grotescă, o lume de saltimbanci şi clovni care îşi arogă dreptul de a vorbi în numele nostru.”
    Diferenta e ca acesti clovni exista in realitate pe cand vrajitoarele erau doar in imaginatia inchizitorilor. (erau femei nu vrajitoare adica).
    Si nu astept sa dispara cu totul ci sa nu fie uitati (ca si „modele”)

    • Accept nuanțele pe care le propui. Ce vreau să zic, chiar atunci când vorbesc despre „vrăjitoare”, e că există diversioniștii (precum Iliescu, Năstase, Dan Voiculescu etc.) care mereu arată spre comunismul altora, mereu ne indică cine sunt comuniștii cei răi, cei urâți, cei blamabili etc., tocmai pentru a-și putea masca sub această perdea, propria nostalgie, propriul… rahat, dacă vrei. D-aia cred că atenția celor care privesc trebuie să fie distributivă, să nu piardă din vedere jocurile din planul secund.
      Mi se pare că raționamentul fundamental e următorul: comunismul e o plagă (ăla de la mama lui zisă Marx, Lenin etc.), iar cei care l-au pus în practică, de bună voie, sunt vinovați în diferite grade că au adus această plagă peste România. De aceea și ei, ca agenți patogeni, trebuie izolați, distinși dintre cei mulți, dar neuitând că sunt contagioși!

  4. Excelentă trecere în revistă… Mă întreb dacă autorul a auzit, însă, de Raportul Comunismului 2.0 de la http;//pagini.com/2 si/sau de Iluzia Anticomunismului, aparut la editura Cartier… Două proiecte ce incearcă sa reia tema dincolo de politizarea nefericită a subiectului…

    • #SAM (d-l Sorin Adam Matei)
      Recunosc că nu știam depsre Raportul comunismului 2.0. Din câte am văzut, ideea este una admirabilă, care vine să fundamenteze procesul comunismului, transformându-l într-o acțiune cu finalitate juridică. Nu știu în ce măsura vi s-a răspuns la această inițiativă, dar sper să nu cadă în uitare.
      Cât privește cartea apărută la Editura Cartier, am semnalat-o deja în postarea ce poate fi citită aici: https://drezina.wordpress.com/2009/01/08/carti-proaspete-1/ . De citit, încă n-am apucat s-o citesc (nici măcar s-o răsfoiesc), dar sper să ajungă și prin librăriile pe unde umblu eu.

      Ca unul care a scris un text de opinie mai mult, și care nu are acces la documente, tot ce pot să fac este să adaug la lista mea de link-uri adresa web unde se poate citi despre această inițiativă.

      Mulțumesc de apreciere și de semnalări.

  5. este adevarat acest text, si mai aduc o completare..aceea ca, desi unii nu vor sa o recunoasca, in fiecare din noi, mai exista un mic ceausescu, (poate) nu din vina noastra, ci a celor care ne-au injectat cu el, si a ajuns in tot corpul.. inclusiv in mintea noastra. cred ca abia, mai dupa doua generatii dupa noi s-ar putea spune ca nu mai exista influenta comunista.

    • #Mirela
      Că ni s-a inoculat Ceaușescu poate că nu purtăm nicio vină. Dar dacă îl sesizăm și îl lăsăm să stea acolo… atunci sigur începem să fim vinovați. Din păcate, sunt de acord cu ideea că mentalitatea (colectivă) comunistă nu va muri prea ușor. De exemplu, înainte de alegeri am auzit oameni care erau dispuși să-și cedeze libertatea în schimbul unui dictator de soi, care să-i linșeze pe politicieni. Crunt!

  6. 🙂
    Practicile comunismului erau cert odioase.
    Cand le regasesti astazi in plina floare in inima capitalismului parca te ia cu fiori insa…

    • #g b
      Pe unii îi ia, pe alţii îi lasă. Fiindcă, neavând vreun exerciţiu al capitalismului şi democraţiei, prea puţini ştim cum altfel ar trebui să fie.

      Starpirea vampirilor: proiect pentru umanizare sociala – sună interesant.

  7. Nestor Rates, nu Nestora Rates cum din greseala este scris. El era corespondentul de la Washington al Europei Libere. Grazie!

    • Edi,
      Așa e. Mulțumesc de semnalare. Din fericire nu știu să existe numele Nestora. De altă parte, chiar îmi era foarte familiar numele lui Rateș, precum cele ale Ioanei Măgură-Bernard sau „al dvs. Niculai-Constantin Munteanu”, nu-i așa? D-aia mi se pare jenantă eroarea mea 😀

    • Academicianule,

      Mulțumesc pentru link-uri. Dar nu știu ce aș putea face eu cu chestia asta. Sau ce înseamnă „analizare și diagnozare”… E o invitație pe care mi-o adresezi sau o dezbatere pe care o sugerezi cui dorește să participe la ea?

    • Academicianule,
      În ce fel influențează mulțimile? Care mulțimi? Există dovezi în acest sens? În ce măsură este reprezentativ pentru un curent de opinie? Sau un simbol? Altfel nu văd decât un tip cu niște lecturi și o vedetă de ocazie.

      Există apoi „diagnosticul” lui Pleșu, pe care l-ai indicat. Nu știu ce aș putea face eu mai mult.

  8. frumoasa observatia cu supravietuirea comunismului in epoci (adverse) insa si mai frumoasa exemplificarea: Iliescu. Ai perfecta dreptate, e uluitor sa constati cat de mobili cat de elastici au fost, mereu, liderii comunisiti, si asta, desigur, pentru ca faceau parte din elita unei societati construite pe valori gen: ipocrizie, a- (si nu i-) moralitate, cultivarea unei minciuni grosolane pe post de adevar national.
    Dar exemplul lui Iliescu paleste totusi in fata ministrilor lui Petru Groza, el insusi adresandu-se pana in ’47 cand regele a fost fortat sa abdice, cu „Alteta Sa” sau „Excelenta” regelui Mihai al Romaniei. Cred ca in nici o tara cu un trecut mai mult sau mai putin comunist nu s-a vazut asa ceva. Iata o dovada de elasticitate absoluta!
    In fine, scuze ca am dat buzna..
    http://www.paulgsandu.wordpress.com

    • Sincer, despre miniștri respectivi nu știu mai nimic. Însă elasticitatea mi-e cunoscută (acum) din mai multe exemple. Pe Iliescu l-am ales fiindcă e cel mai notoriu pentru mai multe generații. E un fel de „loc comun” al comunismului românesc. Un truism, aș zice.
      Treaba asta cu minciuna servită ca adevăr național și, mai grav, deja crezută și intrată în folclorul afectiv, habar n-am cum s-ar putea scăpa de ea. Fiindcă părinții mei (și generația lor) știu istoria exact cum le-a turnat-o comunismul în creier: regele (ăla rău sau laș, zic unii) a fugit, a abdicat sub presiunea „poporului”. Lumea n-a mai vrut „burghezie și moșierime”, se săturase de „împilare” etc. S-a format un adevărat reflex la acești oameni să gândească în termenii furnizați de către PMR, chiar dacă deja au primit numeroase infirmări.

      Nu cred că pe blog se pune problema de „a da buzna”. În plus, m-am ales și eu cu două lucruri interesante: blogul Vânare de vânt și blogul despre N. Steinhardt. Așa că nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc de vizită.

  9. Cred ca ai dreptate in ceea ce priveste „reflexul” despre care vorbesti, si mai cred, desi m-as fi indoit serios pana acum ceva vreme de asta, ca Platon avea dreptate sa creada ca in cateva generatii „bine educate”, trecutul ar putea fi practic reinventat.
    Mi-a facut placere intalnirea; te voi trece, cu acceptul tau, in lista mea de bloguri..
    paul

  10. Toate mai susmentionate fac parte din istoria moderna, iar noi ne-am emancipat drept cobai moderni. Evolutia unora in aceasta istorie nu atrage atentia precum a lui iliescu care a fost destul de destept sa numere de cate ori i-a scpat ciocanul in dejte de pe pingelele lui ceausescu si i le-a intors indarat pe teva pustii. asta din cauza ca nu era sigur pe fostul lui tatuc de cruce comunist cu apucaturi capitaliste.

    • Din pricina trimiterilor implicite, comentariul este foarte dens și încriptat. Întrezăresc eu ideea, dar există mai multe piste colaterale care ar merita explorate.

      Ce se arată însă din comentarii (și mai ales din perspectivele pe care le reprezintă) este că e greu de vorbit despre comunismul românesc, e complicat. Dar că există interes pentru acest subiect, că oamenii sunt preocupați totuși. Există și mult folclor la mijloc. E o junglă, un labirint în continuă rearanjare. Așa o fi arătat mereu istoria până s-au așezat secolii pe ea?

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s