Povestea lui „cioară”

Era o dimineaţă obişnuită de primăvară. Bărbatul căzu jos şi muri lângă peretele de care se sprijinise cu puţin timp înainte.

După cum se arătase ziua încă de la început, era dintre acelea care te îmbie să visezi şi să călătoreşti, să începi să simţi viaţa izbucnind vulcanic de sub toată oboseala trupului. Putea să moară oricine, că trecea neobservat. Era numai bun momentul pentru cei care oricum îşi doriseră să nu facă tam-tam cu petrecerea lor de pe pământ.

Într-un fel se poate spune că a muri într-o zi ca asta e o nefericită trădare. E o laşitate. Sau un refuz curajos, plin de luciditatea unei inutile prelungiri a existenţei.

Bărbatul putea fi oricine. Cum căzuse cu spatele spre stradă, nu i se vedea faţa, capul îi era acoperit cu o glugă. Avea doi copii mari care ştiau despre el fiindcă îl sunau periodic. Se simţea bine, în limitele laxe ale sănătăţii oamenilor de vârsta lui. Reumatismul, ceva probleme cu rinichii, eventual un ficat sensibil. Din când în când migrene obişnuite, dureri ale membrelor, feluri de mâncare pe care le refuza cu regularitate.

Monotonia, ştiţi cum e. Suferinţele se încetăţenesc şi devin rutină. Doar noutatea lor e mai inspăimântătoare. Ziua întâi e ziua în care, de cele mai multe ori, te miri. Te doare, te surprinde, te chinuie, te nedumereşte, te sperie. Dar nu înţelegi mai nimic. Însă lucrurile par reversibile. Indubitabil, această zi poate să dureze mai mult de 24 de ore. Regulamente nu există, nu se aplică, totul e la latitudinea pacientului.

Ziua a doua – venită, cel mai probabil, după o noapte în care pacientul a încercat să doarmă, să uite şi să cotrobăie în cutia pandorei după speranţă – este una mai înspăimântătoare. Suferinţa nu a dispărut, se profilează o oarecare instaurare a simptomelor, se iveşte posibilitatea ca prezenta chestiune să se permanentizeze. Apar spaimele mai argumentate, temerile intemeiate, prognosticurile sumbre. Nici această zi nu are un termen standard.

Acum pacientul ştie că suferinţa a venit ca să stea, s-a instalat confortabil în el însuşi, îl cunoaşte, el o cunoaşte. Relaţiile sunt mai strânse. Mai ales că ea a căutat locul cel mai vulnerabil, colţul acela unde exista o mică spaimă că viitorul ar putea să nu fie mereu luminos. Ea a lovit în ceva esenţial, s-a izbit de miezul vieţii, iar acum este de-a casei. Tovarăş nedorit poate, duşman subtil şi viclean. Dar e acolo, cu certitudine. Explicaţiile sunt aproape inutile, diagnosticul nu are nicio legătură cu realitatea, totul se consumă undeva unde tratamentele nu au acces direct. Relaţia s-a interiorizat. S-a produs simbioza şi de acum pacientul şi boala fraternizează şi îşi dispută viaţa împreună. Nu se mai ştie cine unde începe şi se termină.

Ziua a treia. Este ziua la care nu se ajunge neapărat. Între timp pacientul poate să sucombe. Să se stingă în propria durere. Aceasta e ziua când suferinţa este luată în căsătorie, e ziua fericirii. Acum se produc eventual şi învierile. Pacientul nu mai are nimic să-i reproşeze, ba, dimpotrivă, se va arăta sincer radios şi recunoscător. Au loc reconcilieri surprinzătoare, iluminări, schimbări la faţă, metamorfoze. Această zi ar putea fi numită a miracolelor, dacă n-ar există scepticismul ăsta generalizat cu privire la miracole şi confuzia. Mereu nu se ştie cine a acţionat. Ce duh sau ce civilizaţie extraterestră. Astfel că e mai indicat să se renunţe la ideea de zi a miracolelor. Adevărul e ca ar suna destul de patetic şi populist o astfel de titulatură. Efuziuni, entuziasme, curioşi, băgăcioşi, presă de scandal… e de evitat.

Nu înţeleg ce rost a avut divagaţia asta pe seama nenorocitului bărbat care a căzut mort lângă gard. Dar nu mai revin să elimin sau să rectific.

Omul era aşadar obişnuit cu viaţa, cu banalul. Îi plăcea banalul pentru că nu-i dădea bătăi de cap. Nu avea nimic de schimbat, nimic de asimilat, nimic de contestat. O existenţă la foc mic, aşa cum îi şade bine unei persoane care a străbătut viaţa. De aceea este surprinzătoare moarte lui în plină primăvară. Era mult mai previzibil şi banal să moară toamna sau iarna. Nimeni nu s-ar fi mirat. Dar acest gest inexplicabil, sfidarea logicii obişnuitului, contesatarea cursului natural, opoziţia la normalitate au surprins. Au intrigat, au contrariat. Au fost la un pas de deces încă vreo câţiva dintre cunoscuţii lui. Adevărul e că gestul său a fost destul de necuviincios şi mârşav. După ce vorbise atât de mult despre avantajele conformismului – nu e cazul să i se ia în nume de rău această predispoziţie – a procedat cu totul lipsit de fair-play, făcând pe nonconformistul chiar când se potrivea cel mai puţin. Să trăieşti într-un fel, iar când e să mori, te trezeşti să te comporţi exact pe dos. Trădarea este absolut evidentă. Fiecare are dreptul să o considere fie laşitate, fie curaj. Bărbatul murise oricum. Nu mai putea fi întrebat, nici certat, cel mult judecat. Dar, în general, oamenii merg cu judecata până unde le dă voie surperstiţia, până unde îi cuprinde teama că sentinţele s-ar putea să se întoarcă, prin cine ştie ce mecanism misterios, asupra propriilor persoane.

Bărbatul care murise era fericit. Şi asta e greu de suportat pe pământ. Sunt tot felul de mizerii peste care se trece oarecum, dar fericirea altuia este o mizerie a destinului care nu poate fi refulată. Faţa lui radioasă, zâmbetele cu care îşi făcea apariţia. Realităţi incontestabile şi generatoare de probleme de tot soiul. Unii se întreabă ce erori morale au comis de li se refuză dreptul de a fi fericiţi. Alţii au tot felul de presupoziţii – chiar fanteziste rău – cu privire la originea bunei dispoziţii sau a bunăstării celuilalt. Aceste presupoziţii sunt debitate cu scopul de a reduce amploarea mizeriei personale, de a macula privilegiul care i s-a făcut altuia. Fie că e contestat moral sau procedural, fantezist sau punctual, proiectul de fericire al altuia odată suspectat, îşi pierde din valoare, din atracţie, mirajul se reduce la dimensiunea unei iluzii prost alcătuite, care nu merită atenţie.

Bărbatul era un fericit, fiindcă şi-a făcut ieşirea din viaţă. Cocina vieţii nu este prea mulţumitoare pentru multă lume. De aceea sunt aproape de înţeles invidioşii. La cât de puţini reuşesc să descopere acel frumos esenţial, inefabil, dar necesar, piatra filosofală, basmul fără sfârşit şi fără început, ritmul şi rima… la cât de puţini ştiu ce să ceară şi să nu ceară, la cât de puţini trăiesc misterul care răpune demonul plictiselii, nu e de mirare că sunt atâţia invidioşi. Unde mai pui că şi ei se ratează de multe ori, invidiind aberaţii, dar cu toată convingerea?…

Bărbatul era fericit pentru că, după toate aparenţele, murise subit. E un privilegiu şi să scapi atât de ieftin. El ştia – cine nu ştie – că moarte uşoară e un dar de dincolo de lume, de dincolo de moarte pentru cei care sunt la strungă şi trebuie să treacă, pentru cei care au ajuns la colţ. Aşa spuneau în gândul lor, cu siguranţă, cei care îl vedeau întins pe trotuar ca într-un somn survenit pe neaşteptate. „Uite! Cred că e mort. Aşa arată ca o cioară mare căzută de pe gard”, se auzi de nici nu mai ştiu unde o voce de tânăr.

Se făcuse amiază şi soarele se dădea pe după nori cu nehotărâre. Nu se putea decide cum să procedeze cu lumea asta care privea la el de secole cu tot mai mulţi ochi. Cu tot mai reci ochi. Cu tot mai orbi ochi. Cândva obişnuia să se uite în ochii oamenilor şi să se vadă pe sine oglindit. Mai nou, în loc de propria imagine descoperă ecuaţii și un gol imens care îl absoarbe în neguri. Dacă nu s-ar ţine cerul atât de hotărât, poate ar cădea bucată cu bucată în ochii celor care îl privesc.

Iar la amiază se putea muri sau se putea trăi. Ca de obicei.

Anunțuri

2 gânduri despre “Povestea lui „cioară”

  1. O drama in doua acte sau doi timpi (boala ca un anestezic si moartea ca operatie reusita) si o tragedie (remarca tanarului de la care a inceput probabil filmul)…
    Asa ceva am inteles eu. Astept re-citirea autorului

    • Sam,
      Nu știu dacă e dramă în două acte. Boala ca o luptă și apoi, poate, împăcare. Iar moartea… da, e o reușită. Adevărul e că nu prea știu ce să zic în plus decât am zis deja. Poate dacă am discuta față în față, în dialog. Sigur ai mai „scoate” ceva de la mine atunci 😉 .

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s