Dau dezminţire

Stimaţi cetăţeni, la fel de paranoizaţi ca mine! M-am pripit. Sau nici nu ştiu cum să zic. Am întârziat. Cu vreo patru ani. Şi cei cu petiţia la fel. Legea asta care ne-a speriat exista încă înainte să o remarcăm noi. De fapt, înainte să ne arunce presa în faţă acest balaur cu capete nevăzute care ne cotrobăie în identităţile virtuale şi electronice.

Nu dau vina pe presă, deşi d-acolo m-am informat. Însă am muşcat cam uşor momeala faţă de cât mă credeam de circumspect.

Plus că nu prea mi-am folosit nici logica. Că dacă n-ar fi existat deja această memorie înspăimântătoare şi generatoare de frisoane, cum ne mai puteau da companiile de telefonie facturi detaliate retroactiv? Iar asta nu se întâmplă doar de câteva luni, ci de pe vremea când Romtelocom deţinea monopolul telefoniei fixe. Ba chiar mai rău de atât, legea veche (506/2004) permitea operatorilor să stocheze toate informaţiile vreme de 3 (trei) ani, iar cea nouă le îngăduie doar 6 (şase) luni.

Ceea ce prevede în plus această lege este menţionarea locaţiei. Dar această funcţie exista ca opţională de prin 2004, pe Connex (ştiu că îmi activasem acest serviciu). Deci ei ştiau unde te afli, după releele din zonă.

Cât despre circulaţia informaţiei prin internet şi aceasta e destul de bine monitorizată. De pildă, dacă verifici pe un grup yahoo – ca moderator – locul de unde a fost trimis un email ai toate datele, de la IP până la serverele prin care a trecut succesiv dimpreună cu orele aferente.

În plus, toate aceste sisteme nu fac doar figură de burlan prin care se scurge apa şi apoi se usucă fără să mai rămână nimic în memoria tablei zincate. Mailurile nu ajung toate instantaneu. Nici SMS-urile. Iar până să treacă dintr-o parte în alta, sunt stocate undeva. Însă pentru a fi stocate, trebuie să deţină o identitate, iar pentru a şti către cine să fie direcţionate, trebuie să conţină nişte indicii ale terminalului receptor. În cazul în care sunt returnate, ele revin la expeditor în virtutea „adresei”.

Ideea e că am intrat într-o horă care nu se mai joacă după regulile clasice.Nu mai e ca pe vremuri când Ion şi Mărie făceau cunoştinţă şi se lua la danţ, apoi se luau cu acte. Acum Ion şi Mărie se scanează, apoi are loc un exchange de flux informaţional între ei doi, după care se petrece o interconectare la nivel emoţional, în virtutea unui protocol negociat prin reţele subliminale. Ulterior, toate aceste interconectări temporare, pot fi parafate în faţa unui provider şi să rezulte o reţea stabilă ce presupune furnizarea reciprocă de servicii de tip matrimonial, cu respectarea deplină a termenilor şi condiţiilor.

Însă lucrurile acestea lasă urme, nişte amprente pe la „porţile” reţelei prin care sunt obligaţi să treacă (aproape) toţi utilizatorii. Deci, să ne dăm paranoile înapoi. Adică fie să le postdatăm cu anul 2004, fie să le reducem în intensitate.

Spectacolul din faţa camerelor de filmat nu ştiu să vă spun de unde vine. Urmăriţi cu atenţie, dacă vă preocupă fenomenul, ce mişmaşuri are justiţia de verificat, ce mişcări de trupe fac unii şi alţii. Că sigur trebuie să se întâmple ceva. Nu mă bag să explic mai mult, că poate iar mă pârlesc. Dar ţineţi ochii mari.

Cât despre „iluminarea” mea subită, grazie Naşu’!