Obama cel popular

N-am nimic cu Obama. Nu mi-e nici simpatic, nici antipatic. Dar îmi devine antipatic în calitate de fetiş naţional. Toată America vrea să aibă un Obama acasă. Moaşte sfinte într-un mic sanctuar personal în care să faci rugăciuni şi incantaţii pentru reabilitarea vechiului american dream.

Nu cred că Obama reprezintă o figură demonică. După cum nu cred că este niciuna mesianică. E doar un personaj care apare într-o perioadă de criză şi de care se leagă speranţele celor mulţi. Ca şi cum criza în sine ar fi fost adusă de Bush însuşi, iar izbăvirea ar putea veni de la Obama.

Ce mă îngrijorează este că Obama pare, de la distanţa la care mă aflu, un simbol al corectitudinii politice. Iată că, după ce Clinton a adus în administraţie tot felul de naţii defavorizate şi de minorităţi, acum ele se simt victorioase, fiindcă au un preşedinte ce reprezintă o convergenţă de minorităţi. Felul în care l-a caracterizat Obama pe Bush este una dintre cele mai mari platitudini corecte politic pe care le-ai putea auzi: un om bun care a făcut şi alegeri greşite. Cine nu poate fi caracterizat astfel? E ca şi cum ai spune că cerul e albastru, dar uneori acest fapt nu se vede din cauză că sunt nori. Un truism de-o banalitate înfiorătoare. Ba mai mult, aşa cum este corect politic, Obama a invocat şi circumstanţele deosebit de dificile în care Bush a trebuit să ia decizii. E ca în cazul infractorilor care, după moda actuală, nu mai sunt priviţi sub raport etic, ci sunt victime ale mediului, ale circumstanţelor etc. În ce mă priveşte, decât o absolvire de acest tip, preferam o condamnarea cavalerească. Normal că viitorul preşedinte american nu se reduce la atât. şi că va produce un discurs care va înflăcăra inimile americanilor.

Mă surprinde că Obama are fani înainte să fi luat măcar o decizie ca preşedinte instalat şi că aceşti fani sunt dispuşi să-şi parieze viitorul pe nişte promisiuni. Mi se pare straniu cum defilează o grămadă de lume cu Obama, de parcă ar fi un erou cu nenumărate realizări, deşi încă n-a făcut decât să câştige alegerile (ceea ce recunosc totuşi că e o performanţă în sine, dar nu atât pentru ţară, cât pentru om şi pentru echipa lui).

E năucitor cum presa, în obiectivitatea ei, a reuşit să contureze opoziţia bun (Obama) – rău (Bush), de parcă cel din urmă n-ar fi fost ales două mandate consecutiv de către aceeaşi naţie care acum l-a votat pe Obama.

Ce mă mai nedumereşte e faptul că se adună lume în jurul lui de parcă ar fi DiCaprio sau Brad Pitt. E vorba totuşi de un politician care trebuie primit bine, dar prudent. Fiindcă nu vine direct din ceruri, nici dintr-un film în care a fost supererou, ci e un personaj care a făcut o campanie politică pe banii cuiva, sprijinit de cineva, deci are nişte datorii, are nişte legături, e şi el parte dintr-o reţea.

Mă sperie puţin explozia de entuziasm, fiindcă America nu e România de după Ceauşescu, nici măcar de după Iliescu. Tot felul de concerte, tot felul de artişti care se înghesuie să-i laude apariţia. Mă sperie şi că dacă vrei să pari un tip cu creier musai să fii pro-Obama. Cel puţin asta e sugestia subtextuală ce se livrează printr-o serie de canale.

Nu mi-e simpatic Obama. Nici antipatic nu mi-e. Dar îmi displac fanii lui. Pentru că fanii nu gândesc critic. Iar fidelitatea lor este un reflex afectiv care se poate transforma în orice, dacă personajul adorat nu mai corespunde.